Interviu cu ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit, Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti

„Totdeauna m-a amuzat discursul acesta despre secretele care ar exista la Vatican“

– Monseniore, încep cu o întrebare mai „lumească“: în ce stadiu se află disputa legată de construirea unui colos lângă Catedrala Sf. Iosif? În ultimele decenii, în București au apărut multe clădiri cu o arhitectură modernă, care, însă, se potrivesc ca nuca în perete cu ambianța în care au fost înălțate. Niciodată nu s-a luat vreo măsură de a proteja puținele monumente care ne-au mai rămas după buldozerele celor aproape cincizeci de ani de dictatură. Situația continuă să fie sumbră… Odată v-ați exprimat așa: de fapt, este o confruntare între „limbajul bunului simț și limbajul banului“.

– Înainte de toate, trebuie să spun că am pierdut procesul cu societatea care clădește lângă catedrală. Este exact așa cum ne-a prezis un ministru și fost primar general al Capitalei. Am cerut revizuirea procesului și sperăm ca ea să aibă loc, de data aceasta nu la Ploiești, ci la Suceava. Luptăm mai departe cu niște forțe pe care nu le cunoaștem prea bine; știm doar atât – că este vorba despre puterea banului și nesocotirea legii. Biserica este neputincioasă în fața acestor forțe. Deocamdată. Ne-am dat seama că este implicată în acest proiect și puterea politică, transpartinică; dar nu trebuie să depunem armele. Sperăm că dreptatea se va arăta și vom avea câștig de cauză la un tribunal din România; dacă nu, în afara României.

– Prin urmare, veștile nu sunt îmbucurătoare, dar nici total alarmante.

– Da… ele sunt așa cum sunt… De ani de zile, Biserica a făcut tot ce i-a stat în puteri, dar nu am avut până acum înțelegere din partea autorităților. O excepție: Primăria Generală a Capitalei. Domnul Sorin Oprescu e singurul care ne-a sprijinit și ne sprijină. Primăria a cerut să se oprească lucrările, însă firma constructoare și cea care patronează acest proiect n-au luat în seamă somația și construiesc mai departe, deși autorizația pe care au avut-o este expirată de mult timp. Par să fie mai presus de lege, cu îngăduința unor autorități care ar trebui să apere legea.

– Nu-i primul caz!

– Nu-i primul, dar asta nu ne mângâie cu nimic.

– O altă problemă este cea legată de confiscarea proprietăților Bisericii Greco-Catolice în 1948. S-au mai făcut pași semnificativi în rezolvarea ei?

– Nu. Din suma proprietăților care întrece numărul de 2.000 de așezăminte – biserici și altele – s-au primit înapoi sub 200. De fapt, e același aspect general cu care s-a confruntat fiecare dieceză, comunitate catolică din țară, minoritară; a avut întotdeauna dezavantajul acesta al minorității și al unor demersuri care, de fiecare dată, au fost îngrădite de legile care nu sunt respectate. E un proces anevoios, lent, în desfășurare. Sperăm că, până la urmă, se va termina, în favoarea Bisericii Greco-Catolice.

– Sunt peste un milion de catolici în România. Care sunt cele mai importante probleme cu care ei se confruntă? Prin ce diferă ele de cele din alte țări?

– O problemă specială față de alte țări a fost și este  reorganizarea și normalizarea bazei materiale a tuturor diecezelor. În rest, trebuie să recunosc, s-au făcut multe lucruri. De pildă, până în 1989 nu erau recunoscute diecezele. Astăzi sunt toate recunoscute, din punct de vedere canonic sunt puse la punct, au episcopi, au deja instituții noi, călugărești, de angajare socială.

– Aveți un dialog plin de substanță cu Biserica Ortodoxă Română?

– Dacă mă gândesc la faptul că sunt multe familii mixte, formate din catolici și ortodocși, pot spune că există un dialog zilnic.

– Chiar în afara Bisericii, datorită relației dintre oameni. Uneori ei sunt mai înțelepți.

– Așa e, cred că acolo este adevăratul dialog între noi. Dacă mă gândesc la dialogul oficial, acesta se ocupă cu problemele din trecut, cu certurile din trecut. Dialogul zilnic dintre oameni analizează mai exact viața care trece, cu problemele obișnuite și cu strădania de a respecta legea lui Dumnezeu. Aceasta ne învață să-l respectăm și pe aproapele nostru, pe cel de lângă noi, chiar dacă aparține unei alte Biserici.

– Peste un miliard de catolici în întreaga lume. Numărul lor e în creștere? Scade?

– Din statisticile pe care le avem, numărul credincioșilor catolici e în creștere, mai ales în Asia și în Africa, dar și în America Latină; în celelalte continente mai degrabă se menține constant. Există, deci, o ușoară creștere, la nivel general.

– În ciuda unor persecuții prin Asia…

– Da, acestea reprezintă un fenomen perpetuat prin secole. Biserica a fost și este mereu atacată.

– Omenirea se confruntă, în continuare, cu mari provocări – terorism, încălzirea globală, emigrația, persecuții religioase, încălcarea drepturilor omului, dezechilibre în privința prosperității în numeroase zone ale planetei… Cum răspunde Biserica Catolică la toate acestea?

– Eu cred că ar trebui să avem în vedere mereu învățătura socială a Bisericii. În mijlocul acestei învățături stă persoana umană, Biserica apărându-i demnitatea și drepturile. Cred că prin aceasta își aduce contribuția cea mai de seamă în lupta împotriva terorismului, a tot ceea ce se ridică împotriva omului. Este singura forță din lume care apără într-adevăr persoana umană, în tot arcul existenței acesteia, de la conceperea ei și până la sfârșit. Este singura forță din lume care se opune avortului, se ridică împotriva euthanasiei şi a tuturor formelor şi mijloacelor care ameninţă viaţa. Din pricina aceasta își atrage antipatia unor cercuri politice și de interese economice – de pildă, stârnește ura fabricanților de medicamente folosite pentru curmarea unor noi posibile vieți.

foto Octavian Tibăr și arhiva

– Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea este o continuare a ideilor Papei Ioan Paul al II-lea?

– Dacă mă gândesc că Papa Ioan Paul al II-lea se întâlnea aproape zilnic cu actualul Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea, pentru a discuta problemele Bisericii din lume, cred că da, pot spune că e o continuare a ideilor Suveranului Pontif anterior. Biserica nu poate să nu fie consecventă principiilor și strategiilor de apostolat pe care le-a desfășurat până acum; e o mișcare care nu poate să ia ușor o altă direcție.

– Am citit zilele trecute mesajul pe care Papa l-a adresat catolicilor irlandezi. M-a impresionat recunoașterea unor fapte reprobabile comise de către unii prelați – cele legate de pedofilie –, precum și îndemnul de a avea încredere că astfel de acte nu se vor mai repeta.

– Împărtăşesc tristeţea şi durerea Sfântului Părinte datorită fenomenului la care faceţi referinţă şi regretăm împreună cu Sanctitatea Sa scandalul dat şi suferinţele provocate victimelor şi familiilor lor de către cei chemaţi, de fapt, să aducă pace şi bucurie prin slujirea lor.  În timp ce deplâng faptele grave despre care vorbeaţi (în ultimii 50 de ani au fost acuzaţi de pedofilie circa 600 de preoţi, din care circa 300 au fost dovediţi ca atare), mă gândesc la numărul mare al preoţilor catolici din întreaga lume (sunt peste 400.000 care îşi fac datoria ca adevăraţi apostoli). Nu trebuie nici să minimalizări faptele reprobabile, nici să uităm de slujirea frumoasă şi rodnică a sute de mii de preoţi răspândiţi în întreaga lume.

– Va veni, într-adevăr, Papa Benedict al XVI-lea în România?

Când am fost la Roma, în februarie, în vizită la Sfântul Părinte, împreună cu episcopii din România, și i-am făcut invitația, a spus că ia în calcul o astfel de vizită. Dar programul Suveranului Pontif e făcut deja pentru 6 – 7 ani de acum înainte. Prin urmare, e greu de răspuns la această întrebare. La plecare i-am spus din nou: „Sfinte Părinte, invitația rămâne în picioare, așa încât noi vă așteptăm.“ A răspuns: „Da, de acord, rămâne în picioare. Vom vedea.“

– În ce limbă ați vorbit?

– În italiană. Dar și vizita pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a făcut-o în România în 1999, a fost introdusă în programul general pe care îl avea deja. Sigur că trebuie să existe o invitație și din partea BOR, și din partea primului-ministru și a președintelui.

– În ultimii ani asistăm la un atac fără precedent asupra Vaticanului. Nu mă refer la cărți de genul celor scrise de către Dan Brown – la urma-urmei, acestea sunt ficțiuni literare și ar trebui tratate ca atare. Dar sunt și lucrări datorate unor istorici care prezintă conspirații în Cetatea Sfântului Scaun, agenții secrete adăpostite acolo, sau vorbesc despre existența, în subteranele Vaticanului, a unor documente de o importanță covârșitoare, inaccesibile muritorilor de rând. Cine sunt inițiatorii acestor atacuri? Care e ținta lor?

– Îmi vine în minte un proverb: „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără roade.“ Biserica Catolică e o forță care nu lasă indiferenți pe cei care produc instrumente ale morții.  Dacă, de exemplu, în America Latină oamenii sunt apărați de droguri iar Biserica își face dușmani condamnându-i pe cei care le aruncă pe piață. De asemenea, luptând pentru drepturile sociale ale populațiilor din țările sărace, Biserica își atrage ura celor care le exploatează, în Africa sau în Asia. Iată un motiv pentru care Biserica este persecutată sistematic, în multe locuri.

– Și atacată!

– E obișnuită să primească asemenea lovituri. În istorie a înregistrat multe lovituri și știe să le încaseze, dar nu renunță niciodată și nu va renunța vreodată să lupte în favoarea persoanei umane, orice culoare ar avea și în orice loc s-ar afla. Forțele răului s-au îndreptat întotdeauna împotriva Bisericii, și au știut să găsească instrumente care să o atace, în toate timpurile și în toate locurile. Conform informaţiilor pe care le deţinem, în anul 2009 au fost ucise 37 de persoane active în Biserica Catolică: 30 de preoţi, două călugăriţe, doi seminarişti şi trei voluntari laici. Sunt aproape dublu faţă de anul 2008 şi este numărul cel mai mare din ultimii zece ani. Analizând lista (Agenţia Fides) pe continente anul acesta pe primul loc cu un număr foarte ridicat este America (18 preoţi martirizaţi, doi seminarişti, o soră şi doi laici), urmat de Africa (omorâţi nouă preoţi, o călugăriţă şi un laic), apoi Asia cu doi preoţi ucişi şi, în final, Europa cu un preot asasinat. De fapt, Binele n-a avut liniște niciodată.

– Ce v-ați propus să realizați în calitatea pe care o aveți?

– Deocamdată vreau să ajung să văd demolat blocul acesta de lângă Catedrală! Este una dintre prioritățile mele. De asemenea, pe un plan mai larg, mă preocupă asigurarea bazei materiale a tuturor parohiilor, terminarea bisericilor în construcție (peste treizeci au fost terminate în ultimele două decenii); am în vedere și stabilitatea comunităților parohiale, mai ales a celor nou înființate. Și peste toate, stabilitatea familiilor, amenințate de fenomenul emigrației care a luat amploare.

– Suntem în secolul XXI. Știința a făcut progrese uriașe. Dar oamenii au nevoie și de religie. Cum se mai împacă Biserica Catolică din acest secol cu știința?

– Pentru că l-a judecat pe Galileo Galilei și pe alții, s-a spus despre Biserica Catolică, în mod nedrept, că ar fi împotriva științei. Există însă sute de Universități Catolice vestite, pe toate continentele, unde se studiază nu numai teologia, ci se face cercetare fundamentală, specifică, în fiecare domeniu. Primele Universităţi din Europa au fost înfiinţate de Biserica Catolică, dovadă de preţuire a ştiinţei. Imaginea unei Biserici care ar fi potrivnică științei este rodul unei propagande antireligioase, de fapt. Aș aminti Enciclica Papei Ioan Paul al II-lea – Credință și rațiune – care afirmă, pentru a nu știu  câta oară, același lucru: rațiunea și credința sunt cele două aripi ale spiritului uman, care poate să zboare astfel spre adevăr, spre tot adevărul privind omul și Universul.

– Se întrevede ca posibilă, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, reunificarea lumii creștine? Va trece în uitare Marea Schismă?

– Există un dialog oficial între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe (care sunt mai multe). El are o anumită continuitate, dar întâmpină și unele dificultăți, acestea ținând mai mult de trecut. Nu știu ce roade va aduce acest dialog, dar îmi amintesc și amintesc un lucru esențial: cu siguranță că ruperea unității a fost rodul oamenilor, iar unitatea va fi mai mult rodul lui Dumnezeu. Privind cum stau lucrurile astăzi, putem găsi și multe motive de speranță, dar și multe motive de descurajare.

– Cred că e vorba și de orgoliu…

– Orgoliul, ca orice păcat, nu stă pe butuci, stă pe oameni. Da, și acest lucru e adevărat, ca și dificultatea de a pune împreună ce a stat mult timp separat. Vă dau un exemplu: dacă încerci, după mulți ani, să reunești o familie despărțită, cum s-ar face lucrul acesta?

– E o comparație bună.

– E greu. Foarte greu.

– Dosarul de canonizare a Veronicăi Antal se află la Vatican. „O dulce legătură ce mă unește de Iisus“ – spunea tulburător tânăra de 23 de ani, ucisă mișelește, cu 42 de lovituri de cuțit. Canonizarea ei are sorți de izbândă?

– Acesta e un dosar printre altele. Sunt, la Vatican, din partea diecezelor din România (6 Romano-Catolice și 5 Greco-Catolice) procese în curs pentru declararea de Sfinți, fie Martiri, fie Mărturisitori. Cazul Veronicăi Antal din Moldova este cel al unei martire, printre ceilalți martiri cum este Durcovici – fost episcop la Iași, a Monseniorului Ghika de la București, a martirilor episcopi greco-catolici. Sperăm că fiecare proces va ajunge la un final, prin ridicarea acestor Sfinți Martiri și Mărturisitori la Cinstea Altarelor. Poate că acela va fi un moment bun pentru venirea Sfântului Părinte în țară. Mă gândesc… Nu știu.

– Monseniore, dialogul nostru apare în luna aprilie, lună în care toată creștinătatea  sărbătorește Învierea. Ați dori să transmiteți un mesaj creștinilor din România?

– Fiind în perioada Pascală, le doresc cititorilor revistei Flacăra, tuturor românilor, sărbători frumoase de Paști, și să nu uite niciodată că stă lângă noi un izvor continuu de lumină – credința noastră. Să nu ne îndepărtăm de această credință care ne face pe noi și pe cei de lângă noi să ne bucurăm cu adevărat, ca oameni și ca fii ai lui Dumnezeu.