order tramadol no prescription order tramadol online overdose on tramadol the effects

what is wrong with taking ambien zolpidem online ambien synthroid interaction

valium netherlands buy valium online cheap loratadine valium interaction

cialis klonopin interaction buy klonopin what are the side effects of stopping klonopin

what is highest dosage of valium valium for sale valium euphoric effects

reviews for ambien cr ambien no prescription does ambien cause blurry vision

is a xanax high fun cheap xanax advil allergy and congestion relief and xanax

weight loss center with phentermine buy cheap phentermine phentermine in utah

tramadol-ratiopharm 100mg/ml buy tramadol can tramadol cause neck pain

can you mix adderall and phentermine how does phentermine work how to abuse phentermine

CULTURA MASS-MEDIA

Ioan Cărmăzan: ,,Eu pariez pe România care nu se vede.

August 10th, 2009, com Comenteaza

Şi care este foarte, foarte puternică…”

S-a născut în 1948, în judeţul Timiş. A absolvit  Facultatea de matematică la Universitatea din Timişoara şi Facultatea de regie film, la I.A.T.C., Bucureşti. Scrie cărţi, face filme, este columbofil de rasă (porumbeii rasa Cărmăzan au  obţinut prestigioase premii internaţionale) şi pare că viaţa lui este un mare festin, pe care singur îl regizează. Cel mai adesea, el, amfitrionul se ascunde printre invitaţi. Ar fi putut să se facă actor, măcar aşa, pentru felul în care îşi plimbă mantia prin cârciumile cu lăutari. În ultimul act, şi-ar fi putut scoate pălăria cu graţie, deopotrivă în faţa celor ce l-au răsplătit cu aplauze şi a celor care n-au înţeles nimic. Dar a ales libertatea de a inventa lumi, gândindu-se că ne poate face să visăm.

Într-o zi de vară, l-am întâlnit forfotind, undeva pe strada Popa Nan… Mi-am dat seama că nu l-am întrebat niciodată nimic şi atunci, l-am arestat într-o cafenea turcească, pentru a-l jefui de răspunsuri…

– Cum s-a întâmplat trecerea de la regia de film la scris, de ce ai simţit nevoia să completezi viziunea cineastului cu cea a prozatorului?

– Am scris încă de pe vremea studenţiei, când mi se făcuse foarte dor de un spaţiu al meu, de la Bocşa. Eram blocat în Bucureşti cu tot felul de probleme, nu puteam să fug şi am început să scriu lumea aceea, adică să o reinventez. Aşa a început aventura. În perioada aceea, toamna, când cădea bruma, mi se făcea dor să prind păsări cu prietenii mei din copilărie… Dacă aş fi fost pictor aş fi pictat.

– Scrisul ca terapie?

– Da, un fel de terapie… Terapie de copilărie, de spaţiu, de amintiri, de sentimentalism… Scrisul ca migraţie, eu eram aici, lumea copilăriei departe… Sufletul meu nu a putut să migreze decât în scris. Am scris Povestiri din Bocşa, care a rămas într-un sertar multă vreme, l-am citit doar prietenilor, nu am vrut să îl pu­blic. A ajuns în mâna lui Ion Marin Almăjan, care mi-a scris o scrisoare, necunoscându-mă personal, şi el bănăţean fiind. M-a „afurisit” pentru graiul bănăţean din scris şi a publicat cartea, în 1983, la Editura Facla, care publica proză scurtă contemporană. Înainte de asta, prin 1978,  mi se publicase o povestire, Casa păsărarului,  în revista Amfiteatru, pe care am citit-o şi în Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu. Multă vreme nu am mai scris proză. Am început să scriu scenarii, încercând să combin un algoritm filmic. Ulterior, mi-am dat seama, scriind scenarii, că ficţiunea este întotdeauna logică. Unii prieteni îmi spuneau că scenariile mele sunt mai mult proză.

– Cine-romanul ?

– E o modalitate a mea de a încerca să îmi justific demersul. Dacă ceea ce scriam nu erau nici scenarii, nici romane, le-am spus cine-roman. Apoi am avut sprijin de la Cezar Ivănescu, care mi-a publicat două cărţi la Editura  Junimea, Cine-roman şi Roşu, galben şi albastru, volume de povestiri.

– Sunt voci care spun despre tine că eşti mai bun prozator decât cineast…

– Sunt de acord. Nu am nici o pretenţie că sunt un mare cineast, dar sunt sigur că am făcut cel puţin două filme care vor rămâne în istoria cinematografiei.

– Ţapinarii, Casa din vis, Lişca, filmele tale de referinţă…

– Da, Ţapinarii sută la sută. Nici nu se va mai face vreodată un asemenea film, pentru că e o zonă desuetă şi închisă, nici nu ştiu de unde mi-a venit lumina să îl fac.

– Cum se împacă sensibilitatea artistului cu poziţia omului public ? Presupun că de aici ţi se trag contestările, bârfele, răutăţile, de la funcţiile publice care nu te-au ocolit. Aşa să fie?

– Se împacă greu. Funcţiile despre care vorbeşti le-am avut fără să le doresc. Eu sunt un om din Banat, din tată ardelean şi mamă sârboaică. Cel puţin pe partea sârbească, am moştenit destulă încrâncenare şi demnitate, nu m-am dus niciodată să cer ceva. La Studioul Sahia am stat doi ani director şi am plecat. La C.N.A., am stat un an şi am plecat. Din ambele locuri mi-am dat demisia. Sunt incompatibil cu funcţiile, probabil pentru că sunt destul de generos, de naiv şi de intransigent, atunci când nu trebuie.

– Eşti profesor, pregăteşti viitori regizori, viitori cineaşti, e o respon­sabilitate uriaşă.  Cum te regăseşti în ipostaza de pedagog?

– Îmi place foarte mult să mă uit la studenţi şi să văd cum cresc. Nu contează ce şi cât ştiu ei atunci când optează pentru meseria asta, contează cât crezi în ei. Am avut un student care lucra la S.P.P., nu citise nici o carte. Dar avea aşa, un soi de candoare… După trei luni a scris o povestire foarte bună. Am o comunicare foarte bună cu studenţii mei, pro­babil pentru că este ceva în genă, părinţii mei au fost profesori.

– S-a spus despre tine că eşti un privilegiat al concursurilor de la C.N.C. , că           ai obţinut întotdeauna bani să îţi faci filmele, în defavoarea altor regizori. Ce  le spui, cum le răspunzi ?

– Au trecut 20 de ani de la Revoluţie, timp în care am făcut trei filme cu banii C.N.C.-ului. Le putem număra pe degete: Raport despre starea naţiunii, Lotos, şi O secundă de viaţă. E mult? Problema cu banii e aşa, o formulă… Da, m-am luptat câineşte pentru studenţii mei să facă film, de exemplu pentru Cătălin Apostol, care a fost şef de promoţie, sau pentru Călin Netzer… Am crezut că e important să îi ajut. Şi cred şi acum.

– Ştiu că ai un cult pentru prietenie. Ştiu de asemenea că ai prieteni adevăraţi. Dacă ar fi să faci o proporţie între prieteni şi neprieteni, ce ai spune?

– Ştiu un proverb care spune că eşti puternic dacă ai duşmani puternici. Deci, sunt puternic. Pot să îţi spun sigur că nu am făcut rău nimănui, niciodată în viaţa mea. Cel mai mare rău pe care l-am făcut a fost că uneori, când am putut să fac bine, nu am făcut. Iar când am fost lovit, am întors spatele, am plecat şi am uitat. Tatăl meu avea o vorbă, „acesta-i preţul cu care ai scăpat de ei…“. Sigur că nu prea ştiu care îmi sunt duşmanii, pentru că nu sunt duşmani cu mine de faţă. Am 1,90 şi toată viaţa am mers cu pieptul înainte. Da, am prieteni, oameni cu care nu contează câţi ani nu mă văd, între noi există, prin timp, o complicitate adevărată.

– Există o expresie, „cal verde şi sârb cuminte“

– Da, „cal verde şi sârb cuminte“ este o expresie a necuminţeniei. Eu când eram student la matematică, am făcut toate prostiile lumii. Schimbam valută, evident ilegal, noaptea jucam pocher… O lume din care am reuşit să ies. Important este să reuşeşti să te cureţi şi să nu mai vrei să te lupţi cu lumea, ceea ce eu nu mai doresc acum. Întorci capul şi vezi un şir lung de umilinţe, mizerii, dezamăgiri, dar este un culoar al suferinţei, care înnobilează până la urmă.

– Care au fost cele mai mari bucurii ce ţi-au fost dăruite, în tărâm artistic?

–  Cea mai mare bucurie o trăiesc în timpul filmării. Mai am o bucurie, când după ce montez un film, mă uit eu singur la el şi simt că este ceva ce seamănă cu ce am imaginat în orele mele de nesomn. Mi-e frică de laude şi de aplauze, nu ştiu să le primesc. Recunosc că tot ce se scrie urât despre mine mă doare o secundă. Iar ceea ce se scrie de bine, citesc furişat, aşa…

– Echilibrul şi puterea ta se hrănesc, sunt sigură, şi din familie. Ai unde să te ascunzi, te ştii iubit şi ai construit de curând, ca să te citez, „o casă ca un film“…

– Ştii cum este, acasă e biserica ta. Acasă intri ca la biserică, te descalţi la uşă şi intri să îţi oblojeşti rănile.Da, familia mea e în mine, eu mi-am dorit-o foarte tare. Marea problemă a oamenilor care fac ce facem noi este să aibă un loc în care să îşi pitească sufletul. Dacă nu şi-l găsesc e o nenorocire. Nu cred că îţi poţi piti sufletul nici în alcool, nici în destrăbălare. Tatăl şi mama mea sunt cu mine, unul pe umărul stâng, celălalt pe umărul drept… Prelungirea sunt copiii mei. Slaviţa, soţia mea, este tot timpul cu mine. Şi de câte ori se apropie vreun pericol de familia mea, simt.

– Cum rezişti agresiunii, lipsei de cultură, pericolului uriaş al coaliţiei non-valorii promovate de media româneşti? Ce ne facem? Ai în această direcţie un scenariu optimist?

– Vor dispărea. Sunt vedete de mucava care dansează o vară şi dispar. În acelaşi timp, complexul lor este evident. Pot să îţi spun sigur, căci am mai fost invitat pe la emisiuni de aşa-zis divertisment şi când apăream în faţa unor asemenea vedete, erau terminate. Nu ştiau nici cine sunt, decât că citeau de pe foaie, „regizor, profesor universitar“ etc., nu ştiau nici ce să mă întrebe, nici cum să se comporte. Tupeul lor este pe măsura celor pe care îi invită. Nu vor să invite oameni deştepţi, pentru că sunt complexaţi.

– Tocmai aici e pericolul. Ai fost membru C.N.A., ştii ce se aruncă în ochi, ratingul, că asta vrea publicul…

– Noi credem că în liceele de azi e un dezastru, nu-i adevărat. Întotdeauna au existat copii buni, interesaţi de cultură, dar şi derbedei. Modelul vedetelor de doi lei este pentru decrepiţi şi decrepite, dar ei aşa s-au născut. Nu-ţi face nici o problemă, vedetele-nimeni de la televizor nu sunt modele pentru fata doctorului din Timişoara… sunt pentru Gete născute în cine ştie ce fundătură. Nu ne interesează. Ne interesază elita.

– Elita nu are vizibilitate…

– Şi nu va avea. Există două Românii, cea care se vede şi cea care nu se vede. Eu pariez pe România care nu se vede. Şi care este puternică, foarte puternică.



Taguri:

Comenteaza