- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Ioana Crăciunescu: „…e complicat să găseşti bărbatul dispus să aştepte la sol o cosmonaută sau o stea căzătoare…”

Ioana Crăciunescu aparţine acelei categorii rare de oameni a căror prezenţă energizează, binedispune. Sigură pe ea, destinsă şi distinsă, generoasă şi fermecătoare, Ioana Crăciunescu spune mereu povestea învingătorului. Mereu pe drumuri, între două trenuri sau două avioane, cum îi şi place să trăiască, Ioana găseşte timp pentru toate. Spintecă ţări şi continente, pentru a-şi onora invitaţiile şi solicitările. Când o cauţi este ba în Maroc sau în Cipru, ba la Iaşi, Câmpina sau Sibiu, ba la Bucureşti sau la Bulbucata. Pleacă şi revine mereu, să se încarce spiritual de tot ceea ce e frumos, bun şi constructiv, să dăruiască la rându-i celor ce au norocul să îi fie prin preajmă, să lucreze în oameni. Actriţă şi poetă, Ioana Crăciunescu îşi poartă destinul ca pe un blazon, nu ca pe o cruce. Toată lumea o iubeşte pe Ioana… Şi, în general, i se dă ceea ce merită. De curând, i-a fost decernat la Ploieşti, de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Premiul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”.

– Dragă Ioana Crăciunescu, sunt ani buni de când viaţa ta este o călătorie continuă între Paris şi Bucureşti. Ai ales să îţi livrezi existenţa în două lumi. Există în tine un spirit nomad?

– Din păcate, sunt o cazonieră convinsă… o dictatură care interzice libertatea de a cunoaşte, vedea, călători, te poate transforma în nomad. Nomadismul meu nu a fost înnăscut, a devenit un fel de vestă de protecţie faţă de gloanţele trimise pe o gaură de puşcă ruginită – nu sperie tare, dar funcţionează încă. Altfel spus, naveta între lumi care au stadii de dezvoltare şi civilizaţie diferite e un sport la fel de periculos ca şi cel de a conduce fără carnet şi fără a înţelege semnele salvatoare la intersecţii.

– Plecarea din ţară este o opţiune riscantă pentru un actor. Ai plecat la Paris unde ai reuşit să joci, să îţi faci meseria în limba franceză. E foarte mare lucru. Cât efort şi cât noroc au conlucrat la această reuşită?

– Sunt obligată să recunosc faptul că îmi place să gătesc cu mirodenii. Ele dau savoarea. Hazardul şi inconştienţa au fost mirodeniile mele. Nu am ales, am acceptat Necunoscutul. Şi această „acceptare“ era imperativă. Anul 1990 a fost, cu ajutorul mineriadelor, un an în care plecarea aproape se impunea de la sine. Violenţa condusă conştient pentru a detrona imagini, aspiraţii, valori… aspiratorul de conştiinţe voiam să-l scot din priză. Sincer vorbind, deruta este, a fost şi pare să continue pretutindeni. Reuşită sau nu, sunt în picioare! Iar reuşitele, le privesc cu suspiciune… nu ştii niciodată când se opresc!

– Prezenţa ta în turnee, spectacole, festivaluri internaţionale te fac să fii un cetăţean al lumii. Şi totuşi, revii constant în România. Ce te cheamă, ce frison nu îţi dă pace atunci când eşti departe de ţară?

– Poate cititorilor le-ar conveni oferta dorul de ţară. Cel care ne dă frisoane, ne tulbură, ne gâtuieşte, ne omoară. Ei bine, nu! Revin mereu în ţară cu sentimentul unui războinic obligat de propria conştiinţă să fie erou sau iscoadă, trădător sau ostaş îngropat într-o groapă comună şi cu numele scris greşit pe cruce.

– Spui că poeta din tine se delimitează clar de actriţă. Şi totuşi, sunt două ipostaze care îţi definesc fiinţa. Ce să înţelegem, sunt două Ioane?

– Spre norocul meu, sunt clonată demult, cu mult înaintea lui Dolly. Am un instinct puternic de constructor. Ioanele mele vă zâmbesc de la mai multe ferestre şi încă, pentru percepţia vecinilor, nu le-am deschis pe toate!

– Cum ai început să scrii poezie, ce nevoie anume a declanşat în tine pornirea către scris? Erai actriţă, jucai, aveai la îndemână o formă de exprimare, de strigăt, de exteriorizare…

– Eu trăiesc de când m-am născut în imaginar. Am şi uitat de când scriu, iar actriţă – artista sunt doar când sunt distribuită! În viaţa mea şi în a voastră sunt distribuţii şi decoruri false! E destul de amuzant să vezi cât de curaţi şi naivi par spectatorii ale căror dosare nu le-ai citit – şi tu vei juca, pe cât poţi tu de bine, întotdeauna, chiar dacă în rândul din faţă îţi recunoşti uneori călăii.

– Dacă priveşti în urmă, fără mânie, din ce amintiri ai decupa cele mai autentice şi profunde împliniri, bucurii, satisfacţii care ţi-au trasat armonios destinul?

– Ca orice artist, mă îndoiesc de realitate. Mai mult decât atât, realitatea mă deprimă (am motive). Tot ceea ce mă împlineşte sunt lucrurile care rămân: un pom sădit, o grădină, o pădure… o casă, două, trei. A clădi, a recupera, a repara, a reamenaja, armoniza, a împlini prietenii, a îmbunătăţi ceva din viaţa celorlalţi! Sunt, în general, penibil de sentimentală.

– Este incredibil că tu acum eşti o femeie singură. O femeie frumoasă, o învingătoare care cucereşte spontan lumea din jur. Singură cu toată lumea alături, desigur… Ai vrea să spui ceva despre acest paradox?

– Nu e un paradox. Este un meci pierdut, deşi am marcat un bun scor! Singurătatea nu este o opţiune, este o consecinţă! Prea multă căutare de sine! Apoi e complicat să găseşti bărbatul dispus să aştepte la sol o cosmonaută, sau o stea căzătoare. Se arde întotdeauna mâncarea!

– Iubirile tale trecute mai pâlpâie în tine sau sunt doar poezie…? Ai trădat, ai părăsit în vreo iubire?

– Trădarea ar fi fost un deliciu, o altă mirodenie, dacă ne-am fi aflat în aceeaşi tranşee! Cred, mai degrabă, că fiecare dintre noi purta în ascuns o hartă greşită a celuilalt. Labirintul iubirii nu seamănă cu o sală de jocuri mecanice!

– Aparţii acelei specii rare, pe care aş numi-o castă… Nu vorbeşti pe nimeni de rău, pari a nu fi în conflict cu nimeni, nu dispreţuieşti, nu acuzi… e un dat genetic sau o formă de a te apăra de tot ce ţi-ar putea face rău?

– E o formă de economie de energie. Cred că dispreţuiesc profund bârfa, clănţăneala, suitul pe aripa rănită a celuilalt, coaforul şi şedinţele de „spiritism“ cu oameni încă vii.

– Vorbeşte-ne despre Fundaţia Culturală Ioana Crăciunescu – Urgent. Din ce urgenţă s-a născut, cum s-a dezvoltat ca proiect, ce îţi propui, ce impedimente există, cine şi cum te-ar putea ajuta?

– Urgent este un sentiment pe care îl posed, am impresia că ne aflăm într-o stare de urgenţă permanentă… Că trebuie să ajungem în prea multe direcţii deodată, să salvăm, să dezamorsăm bombe artizanale în timp ce se confecţionează. Ştiu perfect că trăiesc şi acţionez ca un sinucigaş îndrăgostit de utopia vieţii. Elasticul cu care mă arunc de la înălţime îmi pare deseori o sfoară! Fundaţia e un început de conştientizare că poţi face mult mai mult pentru ceilalţi atunci când îţi dai seama câte proiecte se pierd în oceanul indiferenţei. Intelectualii trebuie ocrotiţi ca arborii seculari, aşa cum vezi pancartele cu Ocrotiţi pădurea ar trebui puse semne pentru a ocroti valori în toate domeniile. Se uită meserii vechi, obiceiuri, tradiţii, se pun prea multe termopane şi PFL-uri, OBS-uri, plasticuri pe turnul cetăţii. Ne trezim înecaţi în propriul nostru gunoi, în pierderea puterii de a medita, a crea. Cele două case parohiale restaurate îşi propun să găzduiască, sub formă de bursă, scriitori, traducători, regizori, artişti plastici, tabere de creaţie sau tabere de reînvăţat meserii aproape pierdute, încercând să implice şi viaţa satului, cu specificul ei tradiţional. Dorinţele mele sunt multe dar entuziaştii sunt toţi în vacanţă! Cât despre voluntari, ar trebui să salvez sensul cuvântului, şi abia apoi să caut sau să cercetez dispariţia acestui specimen.

– Ce faci cu clipele de angoasă, de singurătate, de sfârşit de bal…?

– A spera va fi mereu o monedă forte pe piaţa de schimb interplanetară! Eu acolo mă prezint frumos îmbrăcată de bal, cu prieteni şi cu iubiri cu tot. Singurătatea stă pe altă bancă, având angoasele ei şi carneţelul de bal niciodată deschis!

foto arhiva Ioana Crăciunescu