500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
DOSAR

Ion Iliescu: „Nu mă tem de judecata nimănui“

December 25th, 2009, com Un comentariu

Nu l-am votat niciodată şi i-am spus asta. Am scris de­seori împotriva lui – unele ar­ti­cole se regăsesc în volumul meu Viaţa sub un preşedinte de regat. Şi totuşi, preşe­dintele de onoare al PSD a acceptat, pentru a doua oară, să poarte cu mine un dialog.

– Domnule Ion Iliescu, în septembrie 1991 am fost inclus, ca membru al „unei anumite părţi a presei“, în echipa de ziarişti care v-a însoţit în vizita în Israel. V-am oferit un autograf pe o carte poliţistă care tocmai îmi apă­ruse. Mai ţineţi minte ce v-am scris ­atunci?

– Nu.

– „Domnului Preşedinte Ion Iliescu, într-un moment în care nu mi-ar conveni să aud «Jos Iliescu».“ Precizez că ne aflam într-un avion deasupra Mediteranei.

– (Râde)

Am văzut în aceste zile de decembrie surprinderea celor de la liberali. Surprindere provocată de unele manifestări contra lor. În 1990 însă ei încurajau astfel de campanii împotriva mea. Acum sunt şocaţi de spiritul ăsta gregar, care se regăseşte cam la aceleaşi categorii de oameni. De data asta, însă, susţinuţi de către gruparea lui Băsescu. Doamna Doina Cornea a avut o reacţie pertinentă, condamnând astfel de manifestări. Dar vă mai amintiţi? În ’91, îi îndemna pe mineri să dea năvală peste Palatul Cotroceni. Asta-i lumea!

– Peste o mie de morţi pe care nimeni nu ştie cine i-a împuşcat şi de ce. Unii afirmă cu tărie că în Decembrie ’89 a fost o revoluţie, alţii că a fost o lovitură de stat. Dictatorul a fost executat după un proces organizat în pripă. S-a vehiculat ideea intervenţiei în evenimente a „agenturilor străine“. Despre toate acestea şi multe altele care s-au petrecut atunci aţi vorbit în repetate rânduri. N-are rost să mai discutăm. Tabloul rămâne însă înceţoşat pentru unii, pentru alţii e de o limpezime de cleştar. Pe mine mă interesează dacă pentru ­dumneavoastră mai există enigme legate de acele evenimente.

– Eu cred că lucrurile sunt foarte clare: toată poluarea aceasta a provenit din confruntarea politică, din disputa politică a vremii. Amintiţi-vă zilele şi nopţile sfârşitului de an ’89… În cine s-a tras atunci? Primul foc s-a deschis asupra biroului în care noi redactam comunicatul către ţară. La început ne-am gândit că poate să fie o întâmplare; se aflau în posesia armelor foarte mulţi dintre cei care intraseră în sediul Comitetului Central. Am părăsit locul respectiv şi ne-am dus la Televiziune, unde a început să se tragă iar asupra noastră. Deci nu mai era o întâmplare, nu era un accident provocat de către nişte oameni care aveau arme printr-un hazard. Este limpede că a fost o acţiune care încerca să împiedice structurarea unei noi forme de putere.

– Dar cine a tras?

– Cine a făcut-o – asta nu e simplu de descifrat, pentru că, probabil, la iniţierea acestor lucruri a lucrat un grup foarte restrâns de profesionişti. După aceea a fost o reacţie în lanţ, oamenii, militari şi civili, au început să se împuşte între ei… În asta constă confuzia. S-a acţionat, de regulă, noaptea; amintiţi-vă că ziua era linişte. Din păcate, nu s-a putut stabili exact cine a fost iniţiatorul. Dar conexiunea ei cu decizia procesului a fost corectă. Imediat după execuţia lui Ceauşescu a încetat totul. Este, deci, imposibil să nu se facă această legătură.

– Şi totuşi, cine sunt vinovaţii?

– Totdeauna, în preajma unui dictator există nişte grupuri speciale (mai ales că dictatorul se pregătea inclusiv pentru război de gherilă în eventualitatea ocupării ţării; făcuse o întreagă strategie în acest sens). A fost, probabil, un nucleu de profesionişti de primă mână şi oameni docili, ­loiali până la capăt, care credeau că, atâta vreme cât şeful era în viaţă, ei erau obligaţi să-şi facă datoria. Probabil că asta a fost toată logica acestei acţiuni. Când n-au mai avut suportul, motivaţia, au încetat. Asta ne-a şi determinat să luăm măsura cu organizarea procesului. Altminteri, sigur, din punct de vedere politic era mai bine să fi făcut un proces la lumina zilei, după toate regulile „artei“. Dar mureau oameni atunci, ceea ce ne-a determinat să curmăm grabnic acest masacru, care continua. A fost, probabil, decizia corectă – imediat au încetat aceste acţiuni.

– În calitate de primul preşedinte al ţării, după ’89, aţi croit un anume făgaş pe care a mers România. Putea fi un altul?

– N-a fost contestat făgaşul pe care l-am croit atunci. Ce-a însemnat acest făgaş? El este exprimat de documentul fundamental al Revoluţiei Române – Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţio­nale. Acolo era programul sintetic, în 10 puncte, al Revoluţiei Române. Primele puncte se refereau la restructurarea politică a societăţii, deci trecerea spre un regim pluralist, trecerea de la regimul partid-stat (monopolul unui partid) spre un sistem democratic, cu alegeri libere, spre un stat democratic cu o reală separare a puterilor, cu denumirea ţării – România – ş.a.m.d. În al doilea rând, în plan economic, trebuia să punem capăt sistemului de economie dirijată de către stat, să trecem la o economie modernă, de piaţă, cu toate atributele ei, şi să scoatem ţara din izolare. Acesta a devenit obiectiv strategic – integrarea noastră în NATO şi în Uniunea Europeană. Acestea au fost ideile revoluţiei, acesta a fost făgaşul – nimeni nu l-a contestat.

– Înlocuirea vechilor structuri a fost realizată în viteză, de parcă totul era deja pregătit pentru a anula „vidul de putere“.

– Nu era nimic pregătit. Eu eram atunci director la Editura Tehnică. Cred că mă şi cunoşteaţi în perioada aceea.

– N-am vorbit niciodată. Dar în mediile intelectuale se vehicula ideea că îi veţi urma lui Ceauşescu.

– De ani de zile eram izolat total, urmărit oriunde mă duceam, telefoanele îmi erau ascultate. În aceste condiţii, aveam eu vreo posibilitate, vreun instrument, de a coagula o forţă în jurul meu? De altminteri, sigur, am fost contactat de mai mulţi oameni, şi am avut discuţii în doi, în trei. Vedeam cum se degradează situaţia din ţară, vedeam cum alţii se mişcă, mai ales după ’85, când s-a lansat Perestroika. Celelalte ţări au folosit-o ca pe un prilej de a se debarasa de sistemul opresiv, printr-o trecere paşnică la un alt sistem. Noi n-am avut această şansă.

– De ce?

– Membrii Comitetului Central erau nişte laşi cu toţii – printre ei, culmea!, erau şi mulţi oameni inteligenţi – dar nu aveau curajul să sufle în front. Au stat alături de Ceauşescu până în ultimul moment, până şi în 22 decembrie, erau cu el şi îl încurajau să nu cumva să părăsească poziţiile. Unele încercări de a-l da jos au fost înăbuşite din start, inclusiv anumite discuţii pe care le-am avut cu generalul Ioniţă şi cu generalul Militaru – se spune c-ar fi fost spion, nu ştiu, eu nu cred în ceea ce spun securiştii lui Ceauşescu. Eu văd că au devenit expresii ale adevărului toate lucrurile pe care le spunea Ceauşescu, pentru că, după Ceauşescu, nu a fost o mişcare, o revoltă populară, ci o acţiune iniţiată de alţii, stimulată de servicii străine ş.a.m.d. Asta este o aberaţie.

– V-a fost frică?

– M-am obişnuit cu tratamentul la care am fost supus. Cu timpul, dispare şi frica. Mai ales în seara de 22, când în biroul în care ­lucram s-a tras. A fost un moment de panică totală, când am deschis uşa şi am văzut că erau asemenea acţiuni în interiorul clădirii, şi veneau şi de undeva din exterior. Nici n-am putut să merg înspre centrul clădirii CC-ului. Eram în dreptul Porţii C, cum se nu­­mea pe vremea aceea. Am luat-o spre Poarta D, adică spre Sala Omnia. Atunci i-am cunoscut şi m-au însoţit Voican Voi­cu­lescu şi Mihai Ispas. Cu ei am mers pe lângă Sala Omnia în strada Oneşti, am ieşit în bulevard, am găsit un taxi. Ne-am re­gru­pat la Televiziune – cât am ­lu­crat ca să finalizăm textul la etajul 11, s-a tras asupra noastră. Am fost la început în biroul di­rec­torului general. Se trăgea dinspre Pan­gratti. Ne-am mutat pe aripa cealaltă; a început să se tragă dinspre Dorobanţi. Când am tre­cut, după ce am ter­minat, din blocul turn spre studiouri, pe pasarelă, s-a tras în pasarelă, în timp ce treceam noi, s-a pră­bu­şit un geam uriaş peste mine… Asta a fost atmosfera în care am lucrat. Am terminat comunicatul, ne-am reîntors la etajul 11 – toată noaptea am stat la podea, pentru că se trăgea din toate păr­ţile. Şi dinspre Pangratti, şi dinspre Doro­banţi, şi dinspre piaţă, şi a mai venit şi un eli­cop­ter pe la ora 2 noaptea, care a ­des­chis fo­cul asupra Televiziunii. Institutul Revo­lu­ţiei face întâlniri cu diverşi oameni; la un moment dat a avut loc o întâlnire la care a venit şi un aviator, care a fost în elicopter. Mi-a spus că ei primiseră dispo­zi­ţie de la co­man­damentul aviaţiei să atace Te­le­viziunea care este ocupată de terorişti. Vedeţi în ce atmosferă a trebuit să trăim atunci şi, sigur, ar fi fost motive de teamă, dar cred că tocmai această încordare ne-a dat unora dintre noi tenacitatea de a trece peste sentimentul de frică.

– Prin urmare, revoluţie şi nu lovitură de stat?

– Mă întreb şi azi cum se poate face confuzia între revoluţie şi lovitură de stat sau complot? Revoluţia este un proces istoric. Ea duce la schimbări de esenţă în viaţa societăţii. Au fost în istoria omenirii momente de mare încordare, răscoale, răbufniri puternice, acţiuni militare care nu s-au soldat cu nicio schimbare. Acelea n-au fost revoluţii. Răscoala ţăranilor din 1907 nu a schimbat nimic. America Latină, zdruncinată de nu­meroase lovituri militare, nu a suferit nicio schimbare a structurii politice. Aceasta este, deci, diferenţa dintre revoluţie şi orice altă mişcare, oricât de puternică, dureroasă şi cauzatoare de pierderi de vieţi omeneşti ar fi ea. În societatea românească s-a trecut în douăzeci de ani de la dictatură la demo­craţie, de la existenţa partidului unic la un sistem pluralist al vieţii politice şi la alegeri libere. Noi nu am avut şansa să facem asta paşnic, aşa cum au făcut-o alţii, din cauza ca­rac­terului regimului Ceauşescu. Toţi cei care au încercat ceva, pe căi ocolite, au fost ime­diat depistaţi, iar acţiunile lor – înăbuşite.

– După 1990, România a avut trei preşedinţi. Vă puteţi detaşa şi să spuneţi care a fost cel mai bun dintre ei?

– Nu vreau să dau astfel de calificative. Alţii trebuie s-o facă. Dar aş fi vrut să-l văd pe dl Băsescu în anii ’90, imaginaţi-vă ce ar fi fost în ţară cu un preşedinte de factura sa!

– Dacă aţi mai putea candida, ce scor credeţi că aţi obţine?

– Nu ştiu, e greu de spus, situaţiile sunt foarte diferite şi nu am repere obiective.

– Unii preşedinţi îşi cer scuze pentru neîmplinirile din mandatul lor. La noi şi-au cerut scuze şi Emil Constantinescu, şi Traian Băsescu. Dumneavoastră aveţi vreun motiv pentru a vă cere scuze poporului român?

– Regret unele momente de slăbiciune, cum a fost acela al ieşirii necontrolate din CPUN, când i-am catalogat drept „golani“ pe cei din Piaţa Universităţii. Apoi, modul în care l-am tratat la început pe Regele Mihai, într-un context care nu-mi îngăduia să procedez în alt fel.

– Eu cred în Dumnezeu. La întâlnirea cu El, m-aş teme de multe întrebări pe care mi Le-ar putea pune. Dumneavoastră v-aţi teme de vreo întrebare?

– Nu îmi e ruşine de ceea ce am făcut în viaţă. Îmi pare rău de unele eşecuri şi de unele erori; le-am făcut întotdeauna cu inima ­deschisă. Nu am în biografia mea, în viaţa mea, lucruri pe care să le fi ascuns. De aceea nu am de ce să mă tem de judecata nimănui.

– Nu v-am votat niciodată. Mai mult, am scris deseori împotriva dumneavoastră – unele articole se regăsesc în volumele mele Viaţa sub un preşedinte de regat şi în Linişte! Corupţii lucrează pentru noi. Şi totuşi, e a doua oară când acceptaţi un dialog cu mine.

– Nu am refuzat niciodată dialogul cu oameni care mi-au fost ostili.

foto Octavian Tibăr


Taguri:

Comentarii

  1. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

Comenteaza