Irina Rădulescu: Sunt o Balanţă aparent liniştită

Mai ales când râde, seamănă cu tatăl ei. Totuşi, spune că puţini recunosc în ea trăsăturile acestuia. „Nu te-a întrebat nimeni, niciodată, dacă eşti fata lui Dem Rădulescu?” – o întreb. „Nu. Doar cunoscuţii sesizează asemănările.”

Fiica lui Dem Rădulescu, o prezenţă plină de candoare şi farmec.

Irina Rădulescu este fiica lui Dem Rădulescu şi a Adrianei Şchiopu. Născută într-o familie de actori, copilăria ei s-a petre­cut aproape de scenă. E normal, deci, ca pri­mul spectacol să-l fi jucat la o vârstă fragedă. „Aveam şase ani atunci când mi-am făcut debutul în teatru, într-un spectacol realizat de regretatul regizor Vlad Mugur, Sfârşitul Troiei.” Spectacolul a avut reprezentaţii ani de-a rândul, ceea ce a însemnat o creştere organică cu teatrul pentru fetiţa care era atunci Irina. Dar, fiind şi în plină dezvoltare fizică, n-au lipsit nici situaţiile amuzante. „În timpul spectacolului, o actriţă trebuia să mă ia în braţe. La un moment dat a simţit că s-a schimbat ceva: crescusem, nu mai eram atât de uşoară ca la primele reprezentaţii.” Ceea ce o atrăgea cel mai mult într-un teatru erau cabinele actorilor. Intra acolo ca într-un mic templu, asistând la ritualul transformării actorilor în personaje. „Eram fascinată să văd actorii pregătindu-se pentru spectacol. Mai ales să văd costumele actriţelor, cum se machiază.”

Anii au trecut, iar Irina a ajuns la rândul ei actriţă. Deşi iniţial s-a pregătit pentru Conservator. Dar tot a păstrat ceva din perioada când îşi dorea să devină interpretă: exerciţiile de canto clasic îi prind acum foarte bine. In anul doi de facultate, Cătălina Buzoianu a ales-o să joace rolul Mirandei în Furtuna si asa, Florin Călinescu, directorul Teatrului Mic, i-a sugerat să dea concurs de intrare în teatru. Apoi a primit rolul Hermiei, în Visul unei nopţi de vară, în regia lui Gelu Colceag. Shakespeare, deci… Însă Irina nu visează la un rol anume. A înţeles că teatrul e mai mult decât obsesia pentru un rol. „Teatrul e o lume imprevizibilă. De exemplu, eu în facultate nu am jucat deloc Shakespeare şi niciodată nu mi-am imaginat că în teatru primele mele roluri vor fi două shakespearie­ne importante.” Un repertoriu grav pentru cineva care moştenise ca „pedigree” râsul, cel puţin dacă ne gândim la tatăl ei.

„La început eram văzută mai degrabă în drame, decât în comedii. Am luptat mereu să le fac pe amândouă.” Tot în facultate a expe­rimentat comedia, în piesa lui Chiriţescu, Gaiţele, unde a jucat rolul lui Fraulein, sau în O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale, unde a jucat-o pe Ziţa. Şi, da, dacă ar vrea să joace ceva, ar fi Frosine, din Avarul, de Moliere.

Aş vrea să o întreb ceva despre tatăl ei. Despre ei doi, să descopăr mai mult decât pot să văd în faţa mea, dintr-un surâs sau o expresie evocatoare a marelui actor. Hai pe dibuite: „Cum comentezi expresia Aşchia nu sare departe de trunchi?”, dar primesc un răs­puns pe măsură: „Aşchia sare atât de departe pe cât de puternică este lovitura toporului.” La 11 ani de la moartea tatălui său, Irina pri­veşte cu nostalgie în urmă.

„Tata – îl port veşnic în suflet şi în gând şi asta cred că înseamnă nemurirea.”

Dem Rădulescu – un reper al comediei româneşti de la sfârşitul secolului XX. Şi impresia că trebuie să existe o continuitate. Încotro se îndreaptă fiica sa? Irina e cu picioa­rele pe pământ, îşi înţelege vremurile.

„E minunat să ai idealuri şi în teatru, şi în viaţă, dar absurd să faci fixaţii. Nu îmi plani­fic viitorul. Regula de aur este să cred în ceea ce fac. Dacă îmi place, dacă sunt convinsă de un proiect, accept. În teatrul instituţional, şi de ce nu?, chiar şi în cel independent.” Am întrebat-o dacă nu s-a gândit la o colaborare cu mama sa. Maia Morgenstern a jucat împreună cu fiul său, Tudor Aaron Istodor, de asemenea, Vladimir Găitan a jucat cu fiica sa. Exemple sunt multe. Când părinţii şi copiii se întâlnesc pe scenă, se produc expe­rienţe care adună ca într-un mănunchi, şi tea­trul, şi viaţa. Irina a început şi ea un proiect cu mama sa, dar, din păcate, acesta nu s-a finalizat. „Cu tata mi-ar fi plăcut să joc în Avarul, de Moliere.” Nu s-a întâmplat nicio­dată să jucaţi împreună? „Ba da. Mă rog, asta era intenţia mea. Când eram mică, am făcut o scenetă împreună cu nişte prietene şi i-am cerut lui tata să joace şi el.” Pe cât de incisiv ironic era Dem Rădulescu cu ceilalţi, pe atât de smerit a reacţionat în faţa acestei propu­neri. „Cred că s-a speriat un pic. M-a întrebat: Cum să mă bag eu? O să vă stric jocul…”

Irinei îi place să călătorească. Uneori cu prietenii, alteori singură. Să descopere pe cont propriu locuri şi oameni. Aşa, de exem­plu, a constatat că se poate uita pe o hartă. Şi ar fi jurat că nu e în stare! Dar adrenalina pune în mişcare funcţii nebănuite odată ce ai pus piciorul pe un teritoriu pe care nu-l cunoşti, dar trebuie să îl cucereşti. Una dintre suprizele plăcute culese din călătoriile sale în străinătate a fost o întâlnire neaşteptată. Vizita faimosul muzeu Louvre, din Paris. Se apropia ora închiderii şi se părea că Irina e ultimul vizitator, când, deodată, ca din senin, a apărut Orhan Pamuk, scriitorul turc distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Irina este interesată nu doar de teatru, ci şi de film sau televiziune. A şi jucat, de altfel, într-un serial tv.

„Îmi place foarte mult să mă plimb. Mă rela­xează, mă ajută să-mi pun ordine în gânduri sau pur şi simplu mă bucur de ceea ce văd în jur. Ies deseori la plimbare cu mama şi discutăm de toate: de la cele mai profunde probleme despre arta acto­rului până la cele mai banale evenimente de peste zi. Când eram mică, tata mă lua cu el şi cutreie­ram noaptea prin oraş cât ne ţineau picioarele. Am rămas cu acest obicei de la el.”

Irina tocmai asistase la conferinţa lui din acel an de la Bucureşti, de la Ateneul Român, admirându-i felul de a vorbi despre arta sa şi despre ţara sa – Imperiul Otoman – şi ele­ganţa răspunsurilor la întrebările venite din public.

Aşa că surpriza a fost puternică. Irina a schiţat un salut, dar n-a îndrăznit să intre în conversaţie, să-i ceară un autograf scriitoru­lui. „Din păcate, nu citisem încă nici o carte de Pamuk, fapt care a produs un fel de blocaj. Dar, după acel moment, n-am avut decât de câştigat: am început să citesc Orhan Pamuk.”

Drama, comedia, teatrul absurd sunt genurile ei preferate.

Atunci când ne-am întâlnit, Irina şi-a cerut scuze că a întârziat. De curiozitate mi-am privit ceasul. Era fix, dar fix ora la care stabilisem să ne întâlnim! „Păi, n-ai întâr­ziat…”, i-am spus. „Nu? Eu sunt bolnavă cu punctualitatea. Mi se trage de la mama. Mai demult, eram aşa de înverşunată pe ea că e atât de rigidă în această privinţă, încât mi-am jurat că voi fi altfel. Îmi spuneam: Eu când o să mă fac mare o să întârzii. Ei bine, ce crezi că s-a întâmplat? Evident, am devenit la fel de punctuală ca ea!” Irina are o legătură foar­te apropiată cu Adriana Şchiopu, aceasta fiindu-i şi mamă, şi soră, şi prietenă. O pre­zenţă protectoare, puternică. De la mama sa, spune Irina, a luat spiritul de luptă.

Cum se autodefineşte ea: „O Balanţă când aşa, când aşa.” Dar pari o persoană liniştită – tatonez eu în căutarea unor răspunsuri mai elocvente. „Aparent liniştită”, zâmbeşte ea.