Auzisem de Irina Sârbu. Nu o ascultasem şi nu o văzusem niciodată. S-a întâmplat să fie Festivalul de Film Istoric ocazia de care aveam nevoie. Un show cald într-o seară ploioasă în cinematograful cel nou din Râşnov. Un show despre „Bucureşti, mon amour…“ Şi Irina, ce supriză!
V-aţi născut la Bucureşti, dar vacanţele le petreceaţi la Cluj? Pe care îl iubiţi mai mult? De care oraş sunteţi mai ataşată? De ce?
– De Cluj, cu siguranţă! Acolo am copilărit, acolo m-am format ca om, acolo am legat prietenii de-o viaţă, acolo mi-a rămas sufletul, acolo vreau să mă retrag la un moment dat…
Profesia vă este de actor? Cum vă împăcaţi cu pasiunea pentru jazz? Cele două… meserii nu sunt un pic concurente? Nu devin geloase una pe cealaltă? Cum le echilibraţi? Sau care câştigă?
– În nici un caz nu sunt concurente! Din contră, sunt foarte bune prietene, se înţeleg excelent, se ajută şi se completează una pe alta. Le echilibrez acordând timp fiecăreia dintre ele, fără preferinţe… Depinde de proiectele pe care le am.
Aţi realizat multe şi repede. Pe site-ul dv. aţi scris că aţi reuşit atât de multe în aşa de puţin timp „cu multă dragoste, dăruire, ambiţie… şi un pic de noroc”. Şi totuşi, puteţi detalia puţin sau chiar mai mult?
– Sigur! DRAGOSTE – pentru că nu se poate face pe lume nimic fără ea, DĂRUIRE – pentru că altfel nu iese nimic bine, AMBIŢIE – cu fiecare proiect vreau să evoluez, NOROC – pentru că este, poate, cel mai important dintre toate.
Care este următorul pas? Ce proiect urmează? Unde o să vă mai vedem şi ascultăm?
– Urmează premiera la musicalul Nevestele vesele din Windsor, în regia lui Alexandru Tocilescu, muzica Nicu Alifantis, la Teatrul Metropolis. Mărturisesc că proiectul este în acest moment prioritate absolută. Îmi place enorm ce fac, îmi plac oamenii cu care lucrez şi faptul că învăţ în fiecare zi câte ceva nou.
O întrebare inevitabilă: un pas spre film?
– Da, mi-aş dori, dar deocamdată nu a fost să fie… Oferte au existat, dar nu s-a concretizat nimic. Însă nu-mi pierd speranţa şi aştept…
Aveţi o echipă minunată de muzicieni. Cum reuşiţi într-o lume atât de urâtă şi rea să păstraţi echilibrul între artişti? Nu apar orgolii, frustrări?
– Niciodată! Ne înţelegem foarte bine unii cu alţii. Sigur că există diferenţe de opinie, dar până la orgoliu sau frustrare este o cale lungă. Ţin foarte mult să existe armonie şi înţelegere în trupă. Altfel nu putem merge mai departe şi nu puteam realiza lucruri frumoase împreună. Suntem ca într-o familie.
Cum vă alegeţi repertoriul?
– Cânt ce-mi place şi ce cred că mi se potriveşte. De multe ori mi se întâmplă să aud o melodie, să-mi placă foarte mult şi să propun să o integrăm în repertoriu. Uneori se dovedeşte a fi o idee bună, alteori nu. Dar încerc să abordez cât mai multe genuri. De exemplu, m-am îndrăgostit de muzica românească interbelică şi am avut o perioadă în care ascultam zi şi noapte numai asta şi eram dornică să scot partituri, să învăţ cât mai multe piese pentru a le putea împărtăşi lumii. Proiectul s-a dovedit a fi un succes şi asta mă bucură! V-am spus că fără dăruire nu se poate!
Când vreţi să fugiţi de lumea dezlănţuită unde este locul de suflet? În ţară, în străinătate? Mi-aş permite să vă întreb şi cu ce fugiţi şi cu cine şi mai ales cât timp?
– Un vis împlinit a fost că vara aceasta am reuşit să vizitez Parisul. Mi-am dorit atât de mult încât m-am întors încărcată cu energie pozitivă şi cu dorinţa de a face un proiect cu şansonete franţuzeşti (asta după ce îl voi face, în noiembrie, pe cel cu tango argentinian). Am fugit cu încă trei prietene foarte bune şi pot spune că a fost o vacanţă de neuitat. În general îmi place să evadez la mare sau la munte când am câteva zile libere. Îmi place să conduc aşa că mereu plec cu maşina. Îmi mai doresc să fac trasee montane, dar, din păcate, am o problemă la genunchi şi deocamdată nu pot.
Ce întrebare v-a fost adresată cel mai des?
– Cum ai ajuns să cânţi jazz?
Ce întrebare nu v-a fost adresată niciodată deşi v-aţi dorit acest lucru?
– Îmi permiteţi să vă ofer o vacanţă cadou în Brazilia?
foto Bogdan Chesaru