Durerea – definiţie wikipedia Durerea este parte din sistemul de apărare al organismului: declan­şează mecanisme men­tale şi strategii de rezolvare a problemei astfel încât experienţa neplăcută să fie curmată şi promovează învăţarea prin faptul că face mai puţin proba­bilă repetarea expe­rienţei dureroase. Un organism confruntat cu o senzaţie de durere este prevenit rapid asupra potenţialelor daune şi distrugeri, astfel încât sistemul nervos central poate reacţiona în sensul limitării dezastrului.

In fiecare an, în fiecare cursă, oameni obişnuiţi fac lucruri extraordinare. Dacă într-un concurs sunt 2.000 de atleţi, înseamnă că sunt tot atâtea poveşti dramatice despre cum să treci linia de sosire. Ironman este singurul sport din lume în care s-a decretat că doar să termini este o victorie şi fiecare participant primeşte la sfârşit o medalie şi un tricou inscripţionat Ironman Finisher. A doua zi, epuizaţi dar fericiţi, Ironmen-ii poartă cu mândrie tricourile, se întâlnesc la ceremonie şi în oraş şi îşi povestesc, nu atât timpii scoşi în concurs, cât ce a fost necesar pentru fiecare dintre ei ca să termine cursa, cu ce s-au confruntat şi ce greutăţi au depăşit.

Şi chiar este o extraodinară victorie să termini. Am văzut-o cu ochii mei la Frankfurt, urmărindu-l pe John Wragg, canadianul de 56 de ani care era la cel de-al 81-lea Ironman, cum intră aproape desfigurat de efort în etapa de alergare a cursei şi, tură după tură, trece prin momente în care trupul i se mişcă mecanic, în afara controlului voinţei. Pentru fiecare dintre atleţi punctele de maxim declin ale cursei sunt poate altele. în cazul lui Vlad, cele mai grele momente sunt atunci când trebuie „să te forţezi să mănânci, să bagi în tine calorii şi să faci asta fără să vomiţi şi să fie suficiente cât să eviţi să intri în hipoglicemie. Când trebuie să te forţezi să te rehidratezi şi să înghiţi băuturi electrolitice care au un gust groaznic. Pentru că atunci când faci efortul extrem din Ironman nu ţi se face foame, trebuie să ştii când e necesar să mănânci şi să bei şi cât, altfel organismul intră în colaps şi eşti nevoit să abandonezi.”

Intr-una dintre competiţiile Ironman, Vlad era deja la maraton. Se resimţea teribil în urma unei accidentări din timpul cursei de bicicletă şi alerga cu dureri foarte mari la tălpi. Nici nu era nevoie să îmi spună, pe faţă i se citea efortul şi faptul că părea să îşi fi atins propria limită. Era terminat. Mi-a spus mai târziu abia că în special proba de alergare este foarte dură în Ironman – nu doar pentru că este ultima, după înot şi bicicletă, dar este şi cea mai solicitantă, pentru că, spre deosebire de ciclism unde îţi împarţi propria greutate cu bicicleta, aici ţi-o cari singur în spinare. La alergare apar cel mai adesea acele puncte moarte în care ai impresia că nu mai ai energie, că nu mai poţi să continui. Ai crampe musculare şi abdominale, dureri articulare şi senzaţie de epuizare şi pierzi total controlul asupra organismului tău. De pe margine, în acel moment pentru Vlad tensiunea se simţea foarte tare, îmi imaginez ce era înăuntru. Mi-a spus să îi aduc o bere fără alcool – lucru permis în cursele Ironman – şi după ce a sorbit câteva înghiţituri şi-a revenit, chiar dacă a terminat atunci alergând desculţ ultimul kilometru ca să suporte durerea.

„In momentele acelea trebuie să reuşeşti să te motivezi suficient. Totul în organism îţi spune renunţă! Şi tu trebuie să găseşti portiţa din creier care să te ajute să preiei controlul din nou. După ce ai depăşit asta, eşti ca nou!” spune Vlad, care, la ultimul Ironman, a parcurs cei din urmă şase km ai maratonului cu o medie de viteză mai bună decât pe primii.

Şi asta este ce ajungi să iubeşti când eşti Ironman. Clipa aceea în care renaşti. Şi ştii cine eşti mai bine ca oricând. Nu eşti limitele tale. Nu eşti nici măcar un sportiv aflat într-o încleştare nemaipomenită. „Sportul acesta cere maturitate, responsabilitate, angajament – de genul celor pe care, îndeobşte, le avem după 30 de ani. Nu e de mirare că peste jumătate din participanţii la Ironman au peste 35 de ani. Atunci începi să îţi dai seama că eşti ceea ce spui că eşti. Şi atunci faci Ironman nu pentru rezultate, pentru ceva, ci pentru că ai spus că îl faci!”

text Diana Voicu

Vlad Stoica – profil de Ironman

Are 26 de ani, din care 9 de polo şi 3 de triatlon. A făcut de patru ori Ironman, numai anul acesta de două ori. Nu este un sportiv profesionist, însă. Vlad are o slujbă ca noi toţi. Până de curând a fost director de vânzări al unei firme lider mondial în aparatură de fitness, iar din toamna asta şi-a luat o nouă provocare, poziţia de director general pentru România al PowerPlate, cei mai cunoscuţi producători şi locul unu pe piaţa tehnologiei de antrenament prin vibraţii. Timpul lui e împărţit între business, sport şi prieteni – acei no­rocoşi pentru care Vlad ar face orice şi pe care i-a inspirat să facă sport, ast­fel încât să se antreneze cot la cot cu el (ştiu ce spun, mă număr printre ei).

Ironman – cum a început totul în timpul unei cere­monii de premiere la o cursa de alergare în Hawaii, se stârneşte o dezbatere între partici­panţi legata de pregă­tirea fizica a atleţilor – cine este mai bine pre- gatit, înotatorul, alerga- torul sau ciclistul. Unul dintre participanţi, John Collins concepe o cursă nemaipomenita care sa clarifice disputa. Com­petiţia lui combină trei curse deja consacrate în Hawaii, pe cea de înot de la Waikiki, pe distanţă de 2,4 mile (3,8 km), cu cea de bicicletă de 112 mile (180 km, la origini o cursă de două zile) şi maratonul de la Hono- lulu (42 km). „Cel care va termina primul va fi desemnat IRONMAN,” declară Collins în 1977. Un an mai târziu, prima cursă de triatlon Ironman începea în Hawaii cu 15 partici­panţi şi era câştigată de Gordon Haller, cu 11 ore şi 46 de minute. Ceea ce este, probabil, cea mai dură com­petiţie sportivă din lume adună anual peste 2.000 de atleţi la Campionatul Mondial, în legendara cursă de la Kona, Hawaii.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2007 Tweet

Saturday, October 20th, 2007 at 6:02 pm, ZOOM, RSS feed