Cât de departe poate ajunge un om? Cât de limitaţi suntem, de fapt, de trupul în care ne petrecem existenţa terestră? Ce este durerea dincolo de un semnal de alarmă în complicatul sistem de apărare al organismului uman? Sunt două moduri în care poţi răspunde la întrebările astea: fie te scufunzi adânc în biblioteca de filosofie, cu nişte tratate de medicină la îndemână, fie te arunci în ceea ce este, probabil, cel mai dur sport din lume – triatlonul IRONMAN. încearcă mai întâi să înoţi 3,8 km, apoi să parcurgi 180 km pe bicicletă şi, la sfârşit, de revenire, să alergi maratonul! Numai 42 km! Care îţi mai sunt limitele acum?
M-am hotărât să scriu acest articol în urmă cu câteva luni când, inspirată de provocarea lui Vlad Stoica, prietenul şi antrenorul meu, încheiam cu bine primul meu maraton. (Eu, care nu făcusem sport niciodată în viaţa mea!) în cele cinci ore lungi de alergare pe străzile Romei mi se întâmplaseră de toate: de la veselie şi glume făcute cu parteneri de alergare de toate naţiile, la clipe de blocaj în care nici nu mai ştiu să spun ce mă ducea mai departe sau minute lungi când, între km 38 şi 40, plângeam nestăpânit din cauza unei deshidratări puternice.
Dacă asemenea experienţe la limită sunt posibile doar într-o cursă de maraton, imaginaţi-vă prin ce trece o fiinţă umană care îşi propune să încheie cursa celui mai dificil sport din istoria lumii – triatlonul Ironman. Vlad a făcut asta de patru ori deja şi eu am avut privilegiul să îl asist.
Limite? Nu exista aşa ceva! Sunt multe poveşti impresionante legate de Ironman, dar una dintre cele care l-au marcat pe Vlad este povestea unui tata care s-a apucat sa se antreneze pentru Ironman de dragul fiului sau de 18 ani, paralizat, afectat de o boala foarte grava care îi rapise şi vorbirea. în primul an în care au participat, tatal a înotat tragându-şi fiul dupa el într-o barca speciala, a parcurs cei 180 km de bicicleta cu un carucior special ataşat şi a alergat împingând la un alt cărucior, astfel încât, tata şi fiu, sa fie clipa de clipa împreuna în cursa asta fantastica de anduranţa. Astazi, cei doi fac asta de 20 de ani.
In orice cursă Ironman, sportivii se trezesc devreme – la 4-5 dimineaţa – pentru a lua startul în prima probă, cea de înot. Câteva mii de atleţi se aruncă în apă la un semn şi pornesc la un drum care începe cu 3,8 km de înot (cât din Piaţa Universităţii şi până în Piaţa Charles de Gaulle în Bucureşti, dacă vă e greu să vă imaginaţi distanţa) dar care pentru toţi înseamnă o aventură de o zi întreagă. Cei mai buni termină cursa în mai puţin de 9 ore! Greu imaginabil, nu? însă un sportiv senior – şi, credeţi-mă, am văzut destul de mulţi participanţi de peste 70 de ani! – poate petrece în compeţiţie 14 sau chiar 16 ore. Şi nu cred că cele 9 ore ale liderului cursei sunt mai scurte sau mai uşoare decât cele 16. Ei spun că, oricum ar fi, în Ironman mori şi reînvii de câteva ori. Când am văzut prima dată o astfel de competiţie, la Campionatul European de Ironman la Frankfurt, încă nu ştiam prea bine, ca jurnalist şi spectator, la ce să mă aştept, la ce să mă uit mai întâi. Aveam emoţii pentru Vlad, singurul român înscris în acea competiţie, dar eram şi fascinată de liniştea şi aerul concentrat cu care, unul câte unul, cei 2.500 de sportivi coborau în apele lacului, aşteptând startul. în ziua aceea, pe care n-o s-o uit, i-am urmat pas cu pas, am vorbit cu ei între etape, am fugit după ei la cursa de bicicletă, am alergat lângă ei la maraton, m-am străduit să le citesc expresiile feţelor – durere, concentrare, chin, speranţă, ambiţie, mobilizare, disperare, victorie.
L-am urmărit pe Vlad, a cărui performanţă la înot ca fost poloist îi dă întotdeauna un start confortabil în cursă, cum iese şiroind din apă şi aleargă uşor, în ţarcul de biciclete, până la rastelul cu numărul lui de concurs, locul în care, cu o zi în urmă, şi-a aranjat în ordine desăvârşită echipamentul pentru bicicletă. Asta este zona de tranzit unu (T1) şi la Ironman, spre deosebire de alte sporturi, timpii intermediari, petrecuţi între probe, se adună la timpii finali. Sportivii, marea lor majoritate amatori, îşi scot în grabă costumele de înot şi se echipează cu pantaloni bazonaţi, tricouri speciale, pantofi de bicicletă (şi ei special concepuţi ca să se prindă în pedale cu un fel de pinion), cască de protecţie, mănuşi. Nu zăbovesc mult, nici nu apucă să îşi tragă sufletul şi pornesc la cei 180 de km ai cursei. Când trece pe lângă mine, zâmbind, Vlad îmi spune „Ne vedem la maraton! Doamne ajută!” şi ştiu că asta este promisiunea lui că, orice s-ar întâmpla, va termina concursul. Pentru că, într-adevăr, nu ştii ce se poate întâmpla în cei 180 de km pe bicicletă. Uneori, ai o clipă de neatenţie – moment de lipsă de concentrare, sau ai întors capul după un alt concurent – şi la bicicletă e foarte uşor să cazi. Aşa s-a întâmplat la Frankfurt cu favoritul cursei, Norman Staedler, care a căzut, s-a lovit şi apoi a continuat restul cursei cu durerile provocate de căzătură. Alteori, ziua care începuse frumos se schimbă brusc şi rafale de ploaie transformă asfaltul şi piatra cubică, pe care roţile subţiri ale cursierei dansează, într-un joc periculos. Oricând roata poate aluneca, ghidonul îţi poate scăpa din mână, bicicleta unui alt sportiv te poate lovi. Sau, pur şi simplu, poţi avea ghinionul ca în cele patru, cinci sau şase ore să faci pană de două sau trei ori. Sau să „tragi” tare într-o pantă abruptă şi să simţi cum ceva îţi plesneşte de-a lungul gambei, un tendon sucit, poate, iar tu ştii că asta este durerea cu care o să faci tot restul cursei. în primii kilometri de bicicletă e încă devreme să speri, dar dacă nu te lupţi în fiecare minut pentru finiş, nu ai nici o şansă. „în Ironman trebuie să faci un parteneriat cu durerea, să devii conştient ce rol are şi cum te ajută să mergi mai departe. Nu poţi s-o ignori, nu poţi să o eviţi sau să o păcăleşti. E acolo, oricând. Şi singura cale este să faci din ea un partener care te ţine în permanenţă în contact cu obiectivul tău,” îmi explică Vlad Stoica. Dar Vlad nu vorbeşte doar despre durerea din concurs. Şi antrenamentele se petrec de multe ori dincolo de pragul durerii, mai ales dacă sunt antrenamente scurte, foarte intense şi solicitante.
Probabil că asta explică perfect una dintre vorbele favorite ale Ironmen-ilor, un motto pe care îl găseşti inscripţionat pe tricouri: Pain is temporary, pride is forever! (Durerea este trecătoare, mândria rămâne!)
Pentru a participa la Ironman, un sportiv petrece între 18 şi 24 de ore de antrenament pe săptămână şi asta, tipic, înseamnă vreo 12 km înot, peste 350 km bicicletă şi 75 alergare. Toate astea, aşa cum zice Vlad, cot la cot cu durerea. „Prima dată când am făcut cunoştinţă cu durerea la antrenament a fost când am ieşit cu tata la primul meu antrenament de căţărare cu bicicleta la Poiana Braşov. Nu eram foarte antrenat şi de la început şi până la sfârşit am simţit că îmi ard articulaţiile şi muşchii. în fiecare clipă era ca şi când se rupea ceva.Tata era în spate şi mă urma cu maşina şi mi-era ruşine să mă opresc, pentru că în cariera lui sportivă tata făcuse de mii şi mii de ori asta fără să se oprească sau să se dea bătut şi eu nu vroiam ca tata să se îndoiască nici o clipă că eu pot să fac Ironman.”
De 80 de ori Ironman Finisher Toată lumea ştie ca în cursa asta victoria constă în a termina. Să fii Ironman Finisher, chiar şi o singură dată, este un lucru cu care te poţi mândri apoi toată viaţa. La Campionatul European Ironman la Frankfurt, în 2006, am avut onoarea să-l întâlnesc pe John Wragg, un canadian, fost profesor de sport. în ziua aceea împlinea 56 de ani şi se pregătea să intre în cea de-a 81-a cursă Ironman a vieţii lui. „Sunt mult mai încet acum, la vîrsta asta. Făceam Ironmanîn mai puţin de zece ore, iar acum termin în 14 ore. Dar vreau să fac 100 de curse până la sfârşitul lui 2010″, mi-a spus atunci John. L-am urmărit în duminica aceea, concura ca şi cum respira, cu o familiaritate totală cu durerea şi momentele de cădere. Fără să se uite la oameni. Concura pentru el. 81, 82, 83…
Datorită tatălui sau şi unei voinţe de fier, Vlad şi-a propus acum patru ani să facă Ironman, văzând la început doar provocarea fizică extraordinară a concursului, mai ales pentru cei 22 de ani ai lui de-atunci. „Oare pot să o fac? Sunt capabil de un efort aşa de mare?”, dar curând Vlad şi-a dat seama că provocarea mentală este chiar mai mare decât cea fizică. Dacă în mod normal oamenii se antrenează până la pragul durerii şi se opresc, în pregătirea pentru Ironman trebuie să fii dispus să mergi dincolo. Pentru că în cursă organismul este supus unui asemenea stres – efort extrem, deshidratare puternică, crampe musculare, lovituri, posibile accidentări – încât prietenia cu durerea este probabil unica garanţie că vei termina competiţia.
Obişnuiţii Ironman-ului nu uită nici astăzi acea cursă de la Hawaii din 1982 când Julie Moss conducea în clasamentul feminin şi, la numai câteva sute de metri de finiş, a început să se clatine ca un boxer săgetat de un pumn, pentru ca în scurt timp să se prăbuşească la pământ. După câteva clipe dramatice în care publicul se întreba încordat dacă se va ridica sau nu, atleta de pe locul doi a ajuns-o din urmă, luând titlul. în momentul acela, cu titlul pierdut după atâta efort, Julie s-a ridicat şi s-a târât efectiv pe ultimii metri până la linia de sosire, sub privirile uluite ale tuturor. Şi aşa s-a născut mantra care a devenit emblema Ironman: „Orice este posibil!”
Durerea – definiţie wikipedia Durerea este parte din sistemul de apărare al organismului: declanşează mecanisme mentale şi strategii de rezolvare a problemei astfel încât experienţa neplăcută să fie curmată şi promovează învăţarea prin faptul că face mai puţin probabilă repetarea experienţei dureroase. Un organism confruntat cu o senzaţie de durere este prevenit rapid asupra potenţialelor daune şi distrugeri, astfel încât sistemul nervos central poate reacţiona în sensul limitării dezastrului.
In fiecare an, în fiecare cursă, oameni obişnuiţi fac lucruri extraordinare. Dacă într-un concurs sunt 2.000 de atleţi, înseamnă că sunt tot atâtea poveşti dramatice despre cum să treci linia de sosire. Ironman este singurul sport din lume în care s-a decretat că doar să termini este o victorie şi fiecare participant primeşte la sfârşit o medalie şi un tricou inscripţionat Ironman Finisher. A doua zi, epuizaţi dar fericiţi, Ironmen-ii poartă cu mândrie tricourile, se întâlnesc la ceremonie şi în oraş şi îşi povestesc, nu atât timpii scoşi în concurs, cât ce a fost necesar pentru fiecare dintre ei ca să termine cursa, cu ce s-au confruntat şi ce greutăţi au depăşit.
Şi chiar este o extraodinară victorie să termini. Am văzut-o cu ochii mei la Frankfurt, urmărindu-l pe John Wragg, canadianul de 56 de ani care era la cel de-al 81-lea Ironman, cum intră aproape desfigurat de efort în etapa de alergare a cursei şi, tură după tură, trece prin momente în care trupul i se mişcă mecanic, în afara controlului voinţei. Pentru fiecare dintre atleţi punctele de maxim declin ale cursei sunt poate altele. în cazul lui Vlad, cele mai grele momente sunt atunci când trebuie „să te forţezi să mănânci, să bagi în tine calorii şi să faci asta fără să vomiţi şi să fie suficiente cât să eviţi să intri în hipoglicemie. Când trebuie să te forţezi să te rehidratezi şi să înghiţi băuturi electrolitice care au un gust groaznic. Pentru că atunci când faci efortul extrem din Ironman nu ţi se face foame, trebuie să ştii când e necesar să mănânci şi să bei şi cât, altfel organismul intră în colaps şi eşti nevoit să abandonezi.”
Intr-una dintre competiţiile Ironman, Vlad era deja la maraton. Se resimţea teribil în urma unei accidentări din timpul cursei de bicicletă şi alerga cu dureri foarte mari la tălpi. Nici nu era nevoie să îmi spună, pe faţă i se citea efortul şi faptul că părea să îşi fi atins propria limită. Era terminat. Mi-a spus mai târziu abia că în special proba de alergare este foarte dură în Ironman – nu doar pentru că este ultima, după înot şi bicicletă, dar este şi cea mai solicitantă, pentru că, spre deosebire de ciclism unde îţi împarţi propria greutate cu bicicleta, aici ţi-o cari singur în spinare. La alergare apar cel mai adesea acele puncte moarte în care ai impresia că nu mai ai energie, că nu mai poţi să continui. Ai crampe musculare şi abdominale, dureri articulare şi senzaţie de epuizare şi pierzi total controlul asupra organismului tău. De pe margine, în acel moment pentru Vlad tensiunea se simţea foarte tare, îmi imaginez ce era înăuntru. Mi-a spus să îi aduc o bere fără alcool – lucru permis în cursele Ironman – şi după ce a sorbit câteva înghiţituri şi-a revenit, chiar dacă a terminat atunci alergând desculţ ultimul kilometru ca să suporte durerea.
„In momentele acelea trebuie să reuşeşti să te motivezi suficient. Totul în organism îţi spune renunţă! Şi tu trebuie să găseşti portiţa din creier care să te ajute să preiei controlul din nou. După ce ai depăşit asta, eşti ca nou!” spune Vlad, care, la ultimul Ironman, a parcurs cei din urmă şase km ai maratonului cu o medie de viteză mai bună decât pe primii.
Şi asta este ce ajungi să iubeşti când eşti Ironman. Clipa aceea în care renaşti. Şi ştii cine eşti mai bine ca oricând. Nu eşti limitele tale. Nu eşti nici măcar un sportiv aflat într-o încleştare nemaipomenită. „Sportul acesta cere maturitate, responsabilitate, angajament – de genul celor pe care, îndeobşte, le avem după 30 de ani. Nu e de mirare că peste jumătate din participanţii la Ironman au peste 35 de ani. Atunci începi să îţi dai seama că eşti ceea ce spui că eşti. Şi atunci faci Ironman nu pentru rezultate, pentru ceva, ci pentru că ai spus că îl faci!”
text Diana Voicu
Vlad Stoica – profil de Ironman
Are 26 de ani, din care 9 de polo şi 3 de triatlon. A făcut de patru ori Ironman, numai anul acesta de două ori. Nu este un sportiv profesionist, însă. Vlad are o slujbă ca noi toţi. Până de curând a fost director de vânzări al unei firme lider mondial în aparatură de fitness, iar din toamna asta şi-a luat o nouă provocare, poziţia de director general pentru România al PowerPlate, cei mai cunoscuţi producători şi locul unu pe piaţa tehnologiei de antrenament prin vibraţii. Timpul lui e împărţit între business, sport şi prieteni – acei norocoşi pentru care Vlad ar face orice şi pe care i-a inspirat să facă sport, astfel încât să se antreneze cot la cot cu el (ştiu ce spun, mă număr printre ei).
Ironman – cum a început totul în timpul unei ceremonii de premiere la o cursa de alergare în Hawaii, se stârneşte o dezbatere între participanţi legata de pregătirea fizica a atleţilor – cine este mai bine pre- gatit, înotatorul, alerga- torul sau ciclistul. Unul dintre participanţi, John Collins concepe o cursă nemaipomenita care sa clarifice disputa. Competiţia lui combină trei curse deja consacrate în Hawaii, pe cea de înot de la Waikiki, pe distanţă de 2,4 mile (3,8 km), cu cea de bicicletă de 112 mile (180 km, la origini o cursă de două zile) şi maratonul de la Hono- lulu (42 km). „Cel care va termina primul va fi desemnat IRONMAN,” declară Collins în 1977. Un an mai târziu, prima cursă de triatlon Ironman începea în Hawaii cu 15 participanţi şi era câştigată de Gordon Haller, cu 11 ore şi 46 de minute. Ceea ce este, probabil, cea mai dură competiţie sportivă din lume adună anual peste 2.000 de atleţi la Campionatul Mondial, în legendara cursă de la Kona, Hawaii.
