J. Madison Davis este prozator, eseist, profesor de „creative writing“ la Universitatea din Oklahoma şi preşedintele „International Association of Crime Writers“. La sfârşitul lunii iunie a fost prezent la „Mystery&Thriller Festival“ de la Râşnov. Cu acea ocazie am purtat cu domnia-sa un dialog pentru „Flacăra“.
❙ Domnule J. Madison Davis, care este importanţa studiilor de specialitate și a culturii în formarea unui autor de romane poliţiste?
– Este o întrebare dificilă; cred că există scriitori care au pur și simplu talent în a spune povești, iar acesta e, probabil, cel mai important aspect. Dar pentru crearea unei situaţii verosimile este deosebit de util să ai informaţii din cât mai multe domenii. Poate că abilitatea de a înţelege, la nivel psihologic, comportamentul oamenilor, și abilitatea de a crea povești interesante sunt mai importante decât cultura, cu siguranţă mai importante decât erudiţia. Unii sunt atât de bine școliţi încât nu sunt scriitori buni, știu prea multe. Cred că, într-un fel, asta poate ascunde adevărurile umane simple la care încearcă să ajungă.
❙ Deci, e ceva mai important să înţelegi lumea decât să fii erudit.
– Da, e mai mult vorba despre înţelegerea oamenilor și a frământărilor lor. Personajele complet pozitive sau complet negative nu sunt foarte interesante. Ele, probabil, nici nu există. Până și cea mai haină persoană are aspecte interesante; asta nu o absolvă, nu o face mai bună, dar o face mai interesantă, câtă vreme o înţelegem. Un prieten mi-a spus cândva că oamenii nu fac rău crezând că fac rău, fac rău crezând că fac bine, iar acesta e cel mai interesant aspect: găsesc justificări mereu. Jefuiesc banca pentru că nu-mi pot hrăni copilul, ucid pe cineva pentru că nu-mi pot hrăni copilul, jefuiesc o casă pentru că s-a uitat cineva urât la mine – infractorii găsesc mereu justificări, iar eu cred că, în literatura poliţistă, înţelegerea părţii întunecate a personajului pozitiv și a părţii pozitive, umane, a personajului negativ este foarte importantă pentru a oferi realism și e mai importantă decât un detaliu știinţific concret.
❙ Sunteţi scriitor, profesor, eseist și președintele IACW. Cum faceţi faţă atâtor preocupări și ce ipostază preferaţi?
– O, nu știu dacă le fac faţă cu brio tuturor. Important este să nu încerci să le faci faţă dintr-o dată, ci pe rând. Dar cel mai mult îmi place scrisul. Când mă gândesc la mine mă gândesc ca la un scriitor. Sunt un scriitor care predă, un scriitor care face una sau alta.
Pe J. Madison Davis l-am întâlnit pentru prima oară la începutul lunii iunie, la Toronto, la „Bloody Words XII“, Canadian Conference. La sfârşitul aceleiaşi luni, în drum spre Râşnov, a făcut un popas în redacţia „Publicaţiilor Flacăra“.
❙ Deci, toate celelalte persoane din dumneavoastră sunt scriitori la rândul lor.
– Da, așa e, pentru că într-acolo mă poartă imaginaţia. Mă duceţi, de pildă, pe Calea Victoriei din București, iar eu mă uit la case și încerc să-mi imaginez ce se află în ele; e un obicei, așa îmi funcţionează mintea. Restul… Fiind profesor, mi-e foarte bine să fiu și scriitor, trebuie să ai ce să pui pe masă, iar postul ţi le oferă într-un mod care te încurajează să scrii. Există o zicală americană despre universităţi, cum că sunt organizate pe politica de „publish or perish“ (publică sau dispari) – ce poate fi mai bine pentru un scriitor? Mi se spune „trebuie să publici“ – perfect! Sigur!
❙ Faceţi ce trebuie să faceţi.
– Da, exact, exact.
❙ Literatura a suferit schimbări dramatice în secolul XX, în toate genurile literare. Ce părere aveţi despre cele înregistrate de literatura de suspans ? Încotro se îndreaptă ea acum?
– Mă gândesc intens la asta. Cred că trecem printr-o perioadă foarte dificilă, nu știm încotro se îndreaptă, încă încercăm să ne dăm seama. Romanul s-a schimbat drastic în secolul XIX, s-a metamorfozat și mai mult în secolul XX. În secolul XXI se lucrează cu tot felul de medii electronice, se pun cărţi pe Kindle, se pot procura electronic etc., iar asta va schimba felul în care sunt scrise romanele și conţinutul lor.
❙ Cum?
– De exemplu, ar putea să fie mai scurte. Cert este că vor fi afectate. Cred că ne aflăm în vâltoarea unor evenimente despre care încă nu realizăm cât de mult vor schimba romanul. Se pare că unul dintre lucrurile făcute de e-book e acela că tot mai mulţi oameni citesc.
❙ Oare?
– Nimeni n-ar fi prezis asta acum 20 de ani, părea că toată lumea o să se uite la filme, iar acum se downloadează cărţi. Pe de altă parte, probabil că mediul în sine are anumite caracteristici mai confortabile în acea formă decât pe hârtie. Când stau la computer, mereu simt nevoia să clickez și să mă duc din loc în loc. Oare și acest ecran mic are același efect, te face nerăbdător? Cred că un lucru care o să se întâmple este revenirea în forţă a povestirilor scurte. De asemenea, bănuiesc că într-un format electronic o carte lungă pare pur și simplu prea lungă. Dacă te apuci de o carte mare în format pe hârtie, ajungi la un anumit punct din roman și spui „uite cât am citit din el!“. Cu un e-book, dacă ai citit 500 de pagini din el, nu știi unde e sfârșitul, ești doar la o pagină oarecare și s-ar putea să începi să-ţi spui „vai, nu se mai termină, e plictisitor, o să fac altceva“. Nu știu ce să zic.
❙ Totuși, ce ziceţi?
– Dacă oamenii cumpără o povestire scurtă cu 99 de cenţi, mai puţin de un dolar, o citesc și le aduce plăcere, e un lucru bun. Cert este că nuvela va reveni. În America se spunea că nuvela era un manuscris de 120 de pagini pe care nimeni nu urma să-l publice – revistele nu vroiau să-l publice pentru că era prea lung, editorii de carte nu vroiau să-l publice pentru că volumul ar fi fost prea mic. Era pierdere de timp să scrii nuvele, aproape că nu puteai să le publici dacă nu erai premiant Nobel. Pe e-book, pentru 2 dolari, cred că genul va reînflori.
❙ M-ar bucura.
– Povestirile scurte și revistele aproape că au dispărut din cauza cheltuielilor de tipar etc.; e scump și se încearcă umplerea spaţiului liber mai degrabă cu multe reclame decât cu texte. Nu multă lume mai citea povestiri. Apoi, dintr-o dată, a apărut e-book. Cred că e o situaţie imprevizibilă; a citi un e-book e diferit de a citi o carte normală. Nu e neapărat vreo inferioritate, e pur și simplu diferit. Într-o carte normală te poţi întoarce, dacă e prea complicată poţi sări peste câteva pagini. În e-book ar trebui să te întorci folosing cursorul și probabil că nu o să te chinui să faci asta. Cred că trecem printr-o perioadă de schimbări revoluţionare și nu înţelegem încotro se îndreaptă literatura. Am niște idei, dar nu sunt sigur.
❙ 11 septembrie 2001 a schimbat modul în care se scrie un thriller?
– Poveștile se schimbă mereu cu trecerea timpului pentru că lumea e atrasă de alte idei, dar există și unele evenimente istorice care fac unele idei să pară ridicole sau irelevante. Ca să dau un exemplu extrem, nimeni nu o să mai scrie azi un roman despre un tată care n-o lasă pe fiica lui să se mărite cu un anume tip. Asta era o problemă importantă acum câteva secole, acum e o problemă moartă. Astfel de schimbări culturale se întâmplă, nu se mai poate scrie despre căsniciile forţate, asta e. Și apoi s-au schimbat și altele. Chiar în secolul XX se poate observa, în America și probabil și în restul lumii civilizate, ce s-a întâmplat cu detectivul „hard-boiled“ – în anii ’60 acel tip de bărbat a început să pară ridicol. Brusc, nimeni nu mai vroia să citească despre astfel de indivizi, așa că o vreme nu s-au mai publicat cărţi cu ei. Au reapărut mai târziu, din nostalgie sau așa ceva, dar timp de o vreme erau aproape comice – categoria Philip Marlowe, s-au făcut filme-parodii despre ei, erau o glumă, concepţia despre bărbat era dusă în derizoriu.
❙ Totuși, revenind la 11 septembrie…
– Nu sunt foarte sigur ce s-a întâmplat după 11 septembrie, în afară, poate, de faptul că lumea a devenit mult mai conștientă că există atâtea aparate electronice și de supraveghere. Ce descopăr în multe dintre romanele și lucrurile pe care le citesc e un fel de paranoia, te simţi supravegheat, ai impresia că ești urmărit, că-ţi citesc mailurile… Te întrebi de ce fac asta, crezi că n-au nici un motiv să-ţi facă asta exact ţie, dar există senzaţia că ar putea s-o facă, că toată lumea știe totul despre tine, că nu mai există intimitate; într-un fel, cred că 11 septembrie a dat un semnal de alarmă, că te afli într-o bază de date undeva și că se știe tot ce faci sau se poate afla destul de ușor. Am remarcat că în romanele americane instituţiile statului aproape niciodată nu mai apar într-un rol pozitiv.
❙ Într-adevăr.
– FBI-ul ascunde secrete și pune ceva la cale, avem poliţistul bun, apoi FBI-ul vine și dă totul peste cap. În copilăria mea, FBI-ul era perfect, FBI-ul făcea totul bine, venea, rezolva crime, îi ajuta pe săraci. O parte din imaginea aceasta i se datora propagandei lui J.E. Hoover, dar acum imaginea e complet opusă. În orice film de azi, FBI-ul vine, strică totul și cred că există sentimentul că Guvernul pune ceva la cale, cel puţin în cărţile americane. În anii ’60 marile corporaţii erau cele care făceau asta, ele se ascundeau, ele făceau rău… Acum e vorba mai puţin de corporaţii și mai mult de Guvern în general. Mă face să cred că sentimentul kafkian regăsit în cărţile est-europene e vital acum mai mult decât oricând. Deși s-a simţit în anii ’20 și ’30, s-a crezut că era vorba despre altă parte a lumii. Realitatea este că nu există intimitate. Toţi știu tot despre toţi. Lumea pare să meargă pe această direcţie.
❙ Cum vă explicaţi această înflorire a genului mystery & thriller?
– Sunt mai multe aspecte. Primul ar fi acela că romanele „literare“ nu au mai spus povești, sau au făcut-o tot mai puţin. Erau scriitori ca John Hawkes, în anii ’60, care susţineau că „acţiunea și personajele sunt inamicii ficţiunii“, că întorsăturile de situaţie și alte lucruri de genul ăsta erau demodate și evidente și stângace și că lucrul cu adevărat interesant era studierea formelor. Dar e o teorie atât de abstractă și intelectualistă încât nu cred că mulţumește publicul, nu îi oferă ce își dorește – o poveste. Genul mystery & thriller oferă povești mereu. Există o problemă și rezolvarea acelei probleme. Multă lume spune că în America mulţi adulţi citesc cărţi pentru tineri pentru că ele încă sunt axate masiv pe poveste.
❙ Interesant!
– Într-un fel e paradoxal, dar motivul pentru care se întâmplă asta e existenţa poveștii: avem un protagonist, un personaj negativ, ai toată satisfacţia confruntării și o rezolvare a ei. Și genul mystery & thriller asigură aceste lucruri, nu au finaluri deschise, nu te plimbă de la un personaj la altul. Nu povestește despre un individ care locuiește în suburbie și e nemulţumit de viaţa lui, povestește despre un individ care locuiește în suburbie și e urmărit de către niște criminali, deci automat e mai interesant. Dacă ne uităm la best-seller-urile tradiţionale din anii ’30 și ’40 vedem că erau foarte orientate spre poveste, iar apoi, prin anii ’60, s-au aplecat mai mult asupra calităţilor abstracte. Cred că de aceea oamenii care vroiau să citească s-au distanţat treptat. În același timp, cred că operele de mystery & thriller au devenit mult mai bune.
❙ Asta e și impresia mea!
– Multe dintre romanele poliţiste din anii ’50 sunt destul de proaste, sunt și unele bune dar sunt și o mulţime de cărţi proaste, și asta pentru că scriitorii buni scriau romane „literare“. Cred că acum scriitorii „literari“ tind să se transforme într-un grup universitar. E la fel ca și cu poezia în S.U.A.: sunt foarte puţini poeţi, sunt foarte puţini cititori de poezie, poezia nu vinde bine, e ceva de domeniul universitar. Romanele „literare“ ajung în același loc, în timp ce oamenii caută divertisment în altă parte, iar acesta e doar un aspect. Probabil că ţine și de viziunea mai întunecată asupra lumii. Ce alte genuri mai fac asta? Romanele de dragoste tind să fie repetitive, westernurile – nimeni nu le mai crede… Nu știu dacă vă răspund la întrebare, dar încerc.
❙ Există o dispută în Europa, în România, poate, în mod special, dacă literatura crime este sau nu literatură.
– Nici în S.U.A. nu e Paradisul, nu toată lumea consideră literatura crime ca fiind literatură, recenziile încă se fac pe pagini diferite faţă de creaţiile „literare“. A apărut un fel de antipatie faţă de ficţiunea „literară“, și o să vă dau un exemplu din lumea filmului: dacă un film a câștigat „Palme d’Or“ la Cannes, distribuitorii de filme nu vor să mai menţioneze asta în reclame, pentru că americanii n-or să meargă să-l vadă…
❙ Chiar așa?
– … ar spune „a, iarăși o chestie artistică, nu vreau să văd asta“. Mulţi oameni reacţionează la fel și faţă de aşa-zisa „literatură bună“. Mai sunt încă mulţi oameni care susţin că mystery-ul e bun tocmai pentru că nu e literatură, ceea ce este o afirmaţie ciudată, dar ideea că toată ficţiunea „literară“ e bună și că toată ficţiunea crime e proastă sau de duzină este absolut ridicolă. Cele mai multe ficţiuni „literare“ nu sunt foarte bune, cele mai multe ficţiuni crime nu sunt foarte bune, dar ambele operează la același nivel, iar o parte din problemă vine din marketing. Dacă apare o carte și se decide să fie comercializată ca ficţiune crime, ea devine ficţiune crime, deși ar putea foarte bine să nu fie diferită de un roman comercializat ca ficţiune „literară“. Dacă un roman crime e scris de către un anumit autor, e vândut ca ficţiune „literară“ deși are aceleași elemente ca un roman crime veritabil, așa că aceste distincţii sunt artificiale și, cred, inutile. Cele mai multe cărţi, picturi, filme nu sunt atât de bune, asta e realitatea, cele care sunt bune – sunt așa pur și simplu pentru că sunt bune, nu pentru că sunt ficţiune „literară“ sau ficţiune crime.
Interviu realizat de George Arion
traducere George Arion Jr.
foto Octavian Tibăr, Bogdan Hrib