ambien and drug tests buy ambien purchase ambien High Point

molly xanax together buy xanax how many mg of valium equals 1 mg of xanax

is tramadol used to treat opiate withdrawal tramadol online no prescription can i take tramadol for headache

do addicts snort tramadol buy tramadol online tramadol veel slapen

dj soma wiki buy soma online castlevania harmony of despair soma best weapons

ambien and miscarriage buy ambien best way to get ambien

soma buy Downey buy soma online discoteca vincci soma

productos xanax de mexico buy xanax effects of taking adderall and xanax

xanax high experience buy xanax online no prescription how long will xanax show up on a drug test

is tramadol for dogs an nsaid order tramadol online is tramadol used to treat fibromyalgia

ZOOM

Japonia în panică: În numele câinelui

January 20th, 2009, com 3 comentarii

Noiembrie 2008, Fostul ministru administrativ al Sănătăţii este ucis şi Japonia întreagă dă în paranoia terorismului, amintindu-şi de temuta sectă Aum. În aceeaşi lună, însă, japonezii îşi dau seama cât de ridicoli sunt. Ciuperca atomică a terorii este un balon de spumă. Nu Aum se afla de data aceasta la sursa isteriei naţionale, ci… un patruped.

În Japonia nu există cuvântul „hingher“, iar ecarisajul este numit „Oficiul pentru Apărarea Sănătăţii“. Japonia este un lider mondial, a doua putere economică a lumii, dar, în ciuda numelui său elegant, ecarisajul nipon este un loc în care oamenii-bestii ucid animale fără apărare în condiţii de cruzime paroxistică. Am vizitat un astfel de loc şi voi vorbi despre el puţin mai încolo, dar, mai întâi, pentru a vă trezi interesul, trebuie să vă spun povestea adevărată – totodată cea mai mediatizată şi mai caldă ştire din Japonia – a asasinării „bestiei şefe“ (este, fireşte, un „cognomen“ de presă!) în numele… căţelului Chiro.

Fineţe japoneză

În Japonia „bestia şefă“ este – sau mai bine zis era – un om cât se poate de respectabil. Oficiul pentru Apărarea Sănătăţii ţine evident de Ministerul Sănătăţii, iar şeful său suprem este ministrul administrativ al Sănătăţii. Acest post l-a deţinut până de curând, când a ieşit la o binemeritată, paşnică şi grasă pensie, Takehiko Yamaguchi. El nu se afla în post cu 34 de ani în urmă când căţelul Chiro a devenit victima hingherilor, dar a fost unul dintre cei zece acuzaţi de pe lista celor zece porunci de răzbunare pe care stăpânul lui Chiro şi le-a autoimpus. Casa lui era pur şi simplu cea mai apropiată de cea a justiţiarului.

Bestia şefă

Căţelul Chiro era un maidanez şi, ca atare, nu se ştie cu exactitate ce vârstă avea. El cutreiera drumurile localităţii Yanai din prefectura Yamaguchi (coincidenţă de nume sau conexiune de tip psihopat făcută de asasin?), până când familia Koizumi l-a adoptat şi i-a pus numele Chiro. Familia mai avusese un câine care murise la o vârstă înaintată şi după care băiatul Takeshi plânsese în neştire. Takeshi Koizumi este un băiat cam ciudat. Preocupat prea mult de propria sa viaţă interioară, nu-i prea acordă atenţie lui Chiro. De exemplu, nu-l scoate la plimbare. Îl iubeşte însă ca pe ochii din cap. Ca şi în cazul Aum, Poliţia a dezinformat iniţial presa susţinând că tatăl lui Takeshi l-a predat pe căţel ecarisajului. Au revenit apoi asupra acestui amănunt, la sesizarea presei de către doamna Koizumi, mama asasinului. Cea mai probabilă versiune este cea conform căreia Chiro a scăpat de acasă şi a fost cules imediat de către hingherii zeloşi. Conform legii japoneze, hingherii dau dovadă de acelaşi zel şi nerăbdare când îşi ucid victimele, la fix trei zile după ce au fost prinse sau chiar mai repede. Cel mai plauzibil este că familia nu a avut pur şi simplu timp să-l recupereze pe Chiro. Aflând despre uciderea câinelui său la ecarisaj, băiatul a suferit atât de mult încât a jurat să se răzbune pe neamul hingheresc. În 1974, când Chiro a fost omorât, Takeshi Koizumi avea 12 ani. Nimeni nu l-a crezut pe adolescentul ciudat. Viaţa a mers înainte. Takeshi a urmat între timp o universitate, şi a lucrat până de curând pe cont propriu ca dealer de acţiuni pe internet. Afacerea sa era destul de prosperă, dar micul businessman ascunde în adâncul sufletului său o rană incredibil de profundă.

Un căţel

2008, sfârşit de toamnă. Au trecut 34 de ani de când Chiro nu mai este, dar amintirea sa a rămas vie într-un suflet de om. De-a lungul întregii sale vieţi, Takeshi Koizumi şi-a plănuit răzbunarea împotriva a ceea ce urăşte cu patimă: ecarisajul. În ziua de 17 noiembrie, el închiriază o maşină şi se duce să sune la uşa casei din Saitama – aceeaşi prefectură din zona tokiotă în care locuieşte şi el – a lui Yamaguchi-san, fostul ministru administrativ al Sănătăţii.

– Poşta!

Domnul Yamaguchi îi deschide şi urmează masacrul. Poliţia nu a dezvăluit presei amănuntele scenei în cadrul căreia cuplul Yamaguchi a fost înjunghiat cu cuţitul. Takeshi este rapid. În ziua următoare, el vizează casei familiei Yoshiwara, un alt demnitar de la Sănătate, din Tokio, însă n-o găseşte acasă decât pe soţie. Din acest punct poliţia dezinformează consecvent presa în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Susţine că ar fi înjunghiat-o pe soţie aşa, de câteva ori. Fapt este că nu a omorât-o. De atunci presa a intrat în panică: „Atac terorist! Crime stil Aum!“

Personal nu-mi dau seama ce terorist, fie el şi Aum, înjunghie uşor şi lasă în viaţă pe cineva şi apoi se întoarce acasă. Aceasta se întâmpla pe data de 18. De pe 18 pe 22, conform versiunii Poliţiei şi presei japoneze, nu se întâmplă nimic decât că presa vuieşte. Conform acestei versiuni, Takeshi stă pur şi simplu acasă, citeşte presa şi uită de lista sa de zece. Pe data de 22, trimite un mail mai multor ziare japoneze în care spune că el, Takeshi Koizumi, nu este un terorist, ci a acţionat pur şi simplu în numele câinelui său. „Ei nu au omorât numai un câine, ci, în fiecare an continuă să omoare sute de mii de animale fără vină. Dacă ucizi, vei fi ucis!“

Iată o enigmă demnă de Hercule Poirot. Personal mi se pare că acest story nu ţine. O versiune mai plauzibilă ar fi de exemplu: soţia lui Yoshiwara anunţă imediat Poliţia că a fost înjunghiată. Portretul robot al infractorului este făcut imediat. Poliţia japoneză este, cred, cea mai competitivă din lume. Takeshi este prins în aceeaşi zi sau cel târziu pe data de 19. Repet, nu sunt acum un jurnalist, ci o romancieră în vacanţă. Takeshi este probabil bătut şi drogat la Poliţie. Ei îl obligă practic să pună capăt isteriei teroriste şi să trimită ziarelor confesiunea sa. Poliţia nu a informat imediat presa asupra prinderii lui Takeshi pentru a se putea descurca cu el în linişte. Nu ştiu dacă versiunea mea rezistă mai mult în picioare decât cea a presei japoneze. Dacă sunt interesaţi de această crimă pasională comisă de un iubitor cam dezaxat de animale, invit lectorii revistei noastre la feedback. Nu-mi dau prea bine seama dacă există în România un interes real pentru societatea japoneză. După părerea mea, ar fi util. Japonia este a doua putere economică a lumii, iar rolul ei politic pe plan mondial este în prezent într-o ascensiune vertiginoasă. Cum stă această ţară la capitolul drepturile omului este, în opinia mea, un aspect de interes major. Iar o crimă în numele unui câine este şi ea un ciob de oglindă în care se reflectă cerul. Dacă lectorii revistei noastre sunt interesaţi astfel de evoluţia anchetei în cazul Chiro, promit să-i ţin la curent într-un mod mai profesionist decât până acum.


Nu ştiu cât a suferit fostul ministru administrativ al Sănătăţii la moartea sa prematură. Nu l-am văzut nici pe Chiro murind şi asta n-a văzut nici măcar Takeshi. Sunt multe lucruri pe care, oricât de obiectivi şi juşti am vrea să fim, nu le vedem. De aceea, am să încerc să uit de mine însămi şi să mă prefac… în câine. Cel care mă ajută constant în această întreprindere subtilă şi complicată este câinele meu. El nu a fost întotdeauna câinele meu. Animalul în chestiune a fost iniţial câinele tuturor, căci el hălăduia nestingherit de nimeni în localitatea din prefectura Gunma (învecinată prefecturii Saitama), în care întâmplător locuiesc şi eu. L-am invitat într-o zi la masă şi, de atunci, el şi-a făcut un obicei din a trece pe la noi ca la bufet. S-a dezvoltat între noi o relaţie de amiciţie reciprocă dincolo de cea oficială de client-ospătar. L-am denumit Pufi, în amintirea maidanezilor bucureşteni. Într-o bună zi, Pufi nu a mai venit însă la masă. Nici în ziua următoare. Eu nu am însă 12, ci iată, 40 de ani, o cifră pe care am considerat-o destul de stabilă şi responsabilă pentru a-l pune pe soţul meu să dea repede telefon la ecarisaj. Nu, în cartierul nostru nici un câine cafeniu nu fusese capturat de curând. Disperasem, când telefonul sună. Era o altă persoană de la acelaşi ecarisaj, o doamnă hingher o idee cam prea bună pentru locul unde lucrează. Un câine cafeniu fusese adus la ecarisaj. Dacă aveam revendicări asupra lui, eram rugaţi să venim în aceeaşi zi cât mai repede posibil, căci, de nu, tot în aceeaşi zi, avea să fie prea târziu. Nu trecuseră aşadar nici măcar cele atât de puţine trei zile legale de când Pufi nu mai apăruse la masă. Ne-am grăbit către Oficiul pentru Apărarea Sănătăţii. Hingherul care-l prinsese pe Pufi ne-a avertizat că aveam de-a face cu un câine rău, neobişnuit cu oamenii. Am insistat să-l vedem. O cuşcă a fost adusă în sala în care ne aflam. Era plină de urină şi Pufi era înăuntru. Părea infinit mai bătrân decât fusese când venise pentru ultima oară la masă şi tremura din toate încheieturile, dar el era fără îndoială clientul meu special. Nu am să vă plictisesc cu greutăţile pe care le-am întâmpinat pentru a-l scoate de acolo, patima pe care au arătat-o lucrătorii pentru a ne deconseia să-l luăm acasă şi hotărârea de care a trebuit să dăm dovadă. Astfel, lui Pufi am fost obligată să-i pun zgardă chiar în cuşca în care se afla. Deşi cu stângăcie, am reuşit în lătratul disperat al celorlalţi câini care se auzea din încăperea alăturată. Pufi a devenit câinele nostru şi soţul meu i-a ales un nume mai japonez: Shiba. Nu ştiu cât de fericit este acum Shiba. Fapt este că nu are să uite niciodată acel loc mizer şi infernal şi acei oameni la fel de infernali. Dacă Shiba ar fi să judece în procesul iminent al lui Takeshi, ce decizie credeţi că ar lua? Ar fi câteodată mai înţelept să privim lumea prin ochii unui câine. Pentru japonezi este greu şi absurd. După această afacere, nimeni în această ţară dezvoltată nu şi-a pus problema drepturilor animalelor şi respectabilităţii Ministerului Sănătăţii de care ţine mult apreciatul Oficiu pentru Apărarea Sănătăţii.


Taguri:

Comenteaza