- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Japonia – proporţiile dezastrului

Eram în casa noastră, dintr-un orăşel la nord de Tokyo, pe data de 11 martie, la ora 14:46. Atunci a început şi am crezut că este un cutremur ca oricare altul.

text Claudia Golea Sumiya (corespondenţă din Japonia) foto Agerpres

Cel mai mare cutremur din istorie

Zguduitura devenea din ce în ce mai puter­nică. Statuetele de pe mobilă au căzut aproape toate. Si cutremurul nu se mai termina… Căţelul era deja în curte. Am alergat prin casă după motan, l-am băgat în cuşca lui si am ieşit cu soţul meu şi pisica în curte. Nu pot să spun că m-am speriat din cale-afară. Ca români, sun­tem obişnuiţi cu cutremurele, deşi nu tot atât cât japonezii. Dar după primul cutremur, au urmat altele două şi credeam că n-o să se mai termine vreodată. După ce a părut că se ter­mină, totuşi, am intrat în casă şi am dat drumul la televizor. Au anunţat iniţial un cutremur de magnitudine 8. Ulterior, cifra aceasta s-a schimbat şi a ajuns la magnitudine 9, fiind de departe cel mai mare cutremur din istoria Japoniei. La televizor imediat au anunţat că este pericol de tsunami şi toată lumea care locuieşte în apropierea ţărmului să se refugieze. Din fericire, noi suntem departe de ocean. Aşa a fost acea zi, la sfârşitul căreia au anunţat vreo 50 de morţi.

De-abia a doua zi aveam să aflăm cât de grave au fost lucrurile şi nici chiar atunci. Deşi casele japoneze sunt rezistente şi nu s-au dărâ­mat de la cutremur, în regiunile de litoral a făcut prăpăd tsunami – Valul Uriaş.

Nu neapărat numărul mare de refugiaţi în urma cutremurului care a afectat regiunile Tohoku şi Kanto de Nord este cel impresio­nant. Japonia este o ţară relativ bine pregătită în caz de dezastru şi era stabilit deja un număr destul de mare de locuri de refugiu pe tot cuprinsul ţării. Aceste locuri, fie că sunt centre culturale sau şcoli, adăpostesc acum un număr uriaş de supravieţuitori din zonele calamitate. Dar, repet, nu numărul mare mă impre­sionează, ci condiţiile precare de trai ale fiecăruia dintre ei. Si toţi riscă să stea acolo pe o perioadă foarte îndelungată. Apoi mă impre­sionează câteva cazuri. Văd la televizor o băbuţă care-şi caută fiica printre numele de pe un panou cu persoane care au fost găsite. Nu o găseşte. Îi spune reporterului că fiica, atunci când a venit autobuzul să ia persoanele care trebuiau evacuate de pe litoral înainte de un tsunami anunţat, s-a dus să caute pisica. N-a mai ajuns la autobuz. Apoi este cazul unui băr­bat de 74 de ani care a fost depistat de un eli­copter pe o bârnă de acoperiş plutind pe apa lăsată în urma Valului. A fost recuperat, după ce a plutit pe bârna de acoperiş mai bine de două zile şi două nopţi. Era fericit că a scăpat, dar mai puţin fericit pentru soţia lui rămasă în urmă. Mai este cazul unui cuplu care-şi caută rudele urmărit de o echipă de reporteri. Ajung în final în satul lor în urma dezastrului şi descoperă casa care este la pământ. Sub dărâmături se vede o mână. Este mâna per­soanei pe care o căutau în special şi care, bineînţeles, că nu mai este în viaţă.

Chiar dacă au în fiecare zi câte un cutremur, japonezii îşi văd liniştiţi (că asta e culmea!) de treburile lor.

Un bilanţ înfiorător:

peste 11.000 de morţi descoperiţi şi peste 17.000 de persoane dispărute.

Reactoare nucleare într-o ţară atât de expusă cutremurelor?

Da, dar uite cu ce preţ!

Dezastrul nuclear din Statele Unite, de la Three Mile, din 1979, cu gradul de expunere radioactivă 5, si cel de la Cernobîl, cu gradul de expunere 7, ar fi trebuit să fi făcut clar pentru toată lumea că funcţionarea reactoarelor nu­cleare este periculoasă si dă dovadă de irespon­sabilitate din partea guvernelor. Reactoarele nucleare de la Fukushima au fost construite în 1967, înainte să se fi auzit de aceste dezastre, dar funcţionarea lor până în prezent, într-o ţară atât de expusă cutremurelor, dă dovadă de lipsă de grijă, cel puţin. La acest capitol, românii sunt si mai de criticat. Cernavodă a fost construit relativ de curând într-un plan care este de-a dreptul sinucigas pentru România si chiar pentru ţările învecinate.

Reactoarele de la Fukushima au fost lovite pe 11 martie de Valul Urias. Nivelul de expunere radioactivă anunţat a fost în urmă­toarele zile 4. În prezent acesta s-a ridicat la 5. S-a trecut încă din primele zile la umplerea cu apă a camerelor care adăpostesc capsulele cu substanţe radioactive. Umplerea cu apă este cea mai primitivă metodă la care se recurge de obicei când nu mai este nimic altceva de făcut. Pericolul nu a trecut nici până în prezent, înre- gistrându-se deja două explozii (nu chiar la reactor, ci la clădirea exterioară), ci din contră, s-a accentuat. Responsabilii spun că acele cap­sule cu substanţe radioactive nu s-au spart, dar ne putem întreba de ce s-au detectat emisii radioactive până la Tokyo, care este la 200 de kilometri depărtare de Fukushima, ca să nu mai vorbim de zona imediat învecinată. S-a trecut, de asemenea, la evacuarea locuitorilor din orăselele învecinate, pe o rază de 20 de km (până la 30 de km e recomandat să se stea în casă). Purtătorul de cuvânt al guvernului cere populaţiei să înţeleagă si să nu se sperie si vor- beste întotdeauna în cifre si date stiinţifice, cât să-ţi scoată ochii si să înţelegi cât mai puţin. Am impresia din ce în ce mai mult că guvernul minte si nu stiu la ce alt dezastru ar mai putea duce acest lucru. Persoanele evacuate de la casele lor pe raza de 20 de km riscă să nu se mai întoarcă acasă pe o perioadă foarte lungă si stau claie peste grămadă în adăposturi. Nu stiu de ce Electrica Tokyo, care deţine reactoarele de la Fukushima, nu plăteste si nu-i cazează în condiţii mai bune. Sau nu are bani? Chiar nu are de gând să plătească niciodată nici guver­nul Japoniei, care a lăsat Electrica Tokyo să se joace cu energia nucleară? Dar împăratul Japoniei? Însă la Împărat nu ne putem referi, căci este o crimă foarte gravă în Japonia, inclu­siv pentru străini. Ne putem însă referi la fap­tul că joaca de-a energia nucleară poate costa sănătatea întregului popor japonez.

Cum arată în prezent Japonia? Trenurile si metroul au fost drastic reduse si sunt supra­aglomerate, multe autostrăzi sunt închise, iar la benzină, cozile sunt interminabile. Jumătate din benzinării sunt închise, iar la celelalte după ce ai stat 12 ore la coadă, primesti de obicei numai 13 litri de benzină. Restaurantele au meniuri reduse. Supermarketurile nu mai au toate produsele pe care le aveau de obicei. Opririle de curent sunt frecvente si este câte un cutremur zilnic. Majoritatea străinilor au ple­cat, iar ambasada Germaniei s-a mutat de la Tokyo la Osaka.

Cu toate acestea, japonezii sunt calmi si plini de curaj. Toate rudele mele si prietenii mă întreabă pe mine si pe soţul meu când venim în România. Eu m-am gândit să luăm motanul si căţelul în sarsana si chiar să ne urcăm în avion. Soţul meu, care este japonez, însă nu vrea să re­cunoască faptul că Japonia este în pericol si e foarte calm. De fapt, nu stiu dacă este vorba de curaj sau de un gen de inerţie, de legătură prea puternică cu propria ta ţară si lipsa lejerităţii de a o părăsi. El nu vrea să recunoască faptul că, măcar pe o anumită perioadă, locul în care si-a făcut un rost nu mai este confortabil. Nu vrea, de asemenea, să-i părăsească pe ceilalţi ja­ponezi. Se gândeste mereu la refugiaţi si spune că situaţia lor este mult mai gravă decât a noas­tră. Ideea că, dacă tot poporul suferă, trebuie să suferi si tu este comună majorităţii japonezilor, care dau întotdeauna dovadă de o solidaritate covârsitoare între ei. Este bine pentru Japonia, dar nu si pentru individ. Sunt convinsă că Japonia va trece de greutăţi, cu preţul însă al sacrificiului a numerosi indivizi.