Eu n-am văzut filmul „Maria Mirabela“. Mi-a scăpat, nu știu de ce. Și sunt și eu unul „din epocă“, pe când filmele de animație și în general, filmele pentru copii erau adevărate evenimente. Dar m-am uitat de curând, pe Youtube, la câteva secvențe din poveștile celor două fetițe năstrușnice.
Coloana sonoră a filmului, compusă de Eugen Doga, răsună la etajul trei, unde se află gaşca veselă a redacţiei. Un timp. Dar, chiar şi după aceea, colegul meu Octavian Tibăr, magnetizat de melodie, face să vibreze clădirea: Maaariiia Miiraabeeelaaa!!! Asta e, efectele documentării. Acestea sunt datele de dinaintea întâlnirii cu Medeea Marinescu, interpreta Mirabelei. După 31 de ani de la filmare, mă întâlnesc cu actriţa la TNB, înaintea spectacolului Egoistul, unde joacă alături de Radu Beligan. Am ajuns primul şi o aştept, când văd o maşină cu numărul… XX – B – MMM. Asta trebuie să fie – Mirabela Medeea Marinescu, îmi zic. Aşa este, Medeea coboară din maşină, ne strângem mâinile şi facem cunoştinţă, schimbăm două vorbe şi îmi verific intuiţia cu privire la numărul maşinii. „A, nu! Nu e de la Mirabela. Mă cheamă şi Ana-Maria.” Te mai numeşte cineva Mirabela? În loc de răspuns, Medeea râde. E clar: „Toată lumea! Înainte, mulţi credeau că ăsta este numele meu real. Între timp, unii au aflat…” Mă gândesc la actorii care sunt asociaţi „pe viaţă” unor personaje care au făcut istorie. Îmi vin în minte cei din serialul Dallas; deşi cariera lor a continuat cu roluri importante, în planul percepţiei publice, ei s-au oprit acolo: la J.R., Bobby, Sue Ellen… Nu ştiu cum e pentru un actor care a devenit celebru în copilărie. E un… dezavantaj? „Ba nu, dimpotrivă. Copil fiind, am plecat cu avantajul unui capital de simpatie şi notorietate, în condiţiile în care, în acea vreme, filmele erau privite de milioane de telespectatori. Simpatie care s-a păstrat şi astăzi. Acum, după 31 de ani, m-aş bucura ca şi celelalte roluri, cum este, de exemplu, cel din primul film pe care l-am făcut în Franţa (Je vous trouve très beau), să aibă acelaşi impact ca Mirabela”, spune Medeea, care a avut o receptare importantă în cinematografia franceză, poate mai mult decât în România. Şi încă franţujii n-au văzut Mirabela! Apropo de copiii din industria show-bizului. Sunt cunoscute dezbaterile pe această temă, sub incidenţa „politicii corecte” a psihologiei şi jurisprudenţei. Până unde se poate întinde coarda? Cât din ceea ce face un copil pe scenă nu e resimţit ca presiune? Alt caz: Cleopatra Stratan. Ca să nu mai vorbim de exemplul clasic: Michael Jackson – o victimă sigură a industriei. Medeea nuanţează. „Există copii care sunt talentaţi şi dezinhibaţi şi joacă în filme, fără ca părinţii să-i oblige să facă ceva anume. Aceşti copii au o copilărie normală. Depinde de părinţi. Pe de alta parte, cunosc situaţii când părinţii fac dresură cu copiii lor, şi nu de puţine ori le pun în spate eşecurile lor casnice. Dar un casting ţine şi de noroc, poţi să fii cel mai frumos şi cel mai deştept, nu e vorba că nu eşti bun – asta nu înţeleg ei. Şi mai e ceva. Există şi o lege care prevede că un copil nu are voie să muncească mai mult de şase ore pe zi. Să fim serioşi, şi când fac filme, copiii se joacă, nu muncesc! Din fericire, eu am avut o copilărie normală şi am trăit într-o famile normală.”
Ridic miza. Medeea are un fiu, Luca, în vârstă de doi ani jumătate. O întreb dacă îl va înscrie la o agenţie de casting peste un an, doi, când va mai creşte. „Chiar nu m-am gândit. Cred că lucrul cel mai important este să nu-i inhib sau reprim nici un fel de pornire. Să-ţi dau un exemplu. De curând, am ieşit la nişte evenimente şi l-am luat şi pe el. E foarte dezinvolt, îi place să fie centrul atenţiei, s-a comportat ca atare. Evident, seamănă cu mine. Nu i-am impus nici o interdicţie şi nici n-am de gând s-o fac. Am să-l las să facă ceea ce-i place şi să se manifeste cum doreşte şi acolo unde se simte confortabil. Iar dacă ar fi să-ţi răspund la întrebare, nu, nu cred că o să-l înscriu la o agenţie de casting. Mi se pare o înregimentare, un fel de obligo.”
Ce-o fi făcând Luca acum, în timp ce discutăm despre el? Actriţa zâmbeşte, e deja cu mintea la el. „Doarme. Noi, părinţii, îi mai stricăm programul în weekend, dar e fericit când stă toată ziua cu noi şi apoi, obosit, doarme dus.” În timp ce-i spui poveşti? „Nu, n-are răbdare. Îi place să deseneze, să se uite la desene animate. În rest, vorbeşte el destul. În perioada asta facem eforturi să-l înţelegem noi pe el, pentru că a început să rupă cuvinte, şi are un deeebit… Tot cu mine seamănă!”
Luca, Mirabela. Medeea-Mirabela… Interesant cât de puţin s-a schimbat – sau mai bine, cât de mult a păstrat – actriţa de-a lungul celor 31 de ani care au trecut de atunci. Acelaşi aer al puştoaicei de odinioară. „Toată lumea îmi spune că nu m-am schimbat mult, începând cu înălţimea. Cred că succesul filmului s-a datorat faptului că Mirabela arată foarte mult aşa cum eram eu. Nu făceam un personaj, eram eu într-o situaţie dată. Prima lecţie de actorie. Acum, sigur că m-am mai schimbat, am evoluat, personalitatea mea s-a cizelat în toţi aceşti ani, dar în esenţă poate că am rămas aceeaşi Mirabela tocmai din acest motiv: că am fost eu, cu felul meu de a fi, simplu, relaxat, şi care s-a păstrat inclusiv în privinţa stilului în care mă îmbrac, aşa, mai băieţos…” Lecţie pentru acasă: cum o vedeţi pe Mirabela peste 30 de ani? Ce, e greu de imaginat?
Altă oglindă – surorile Medeei. Cele două surori… gemene! Una este stomatolog, în Anglia, la Manchester, cealaltă e un cunoscut scenograf în România (printre altele, a realizat şi scenografia serialului TV În derivă). Întrebare firească: nu le confundă nimeni cu tine? „De fapt, noi trei nu semănăm deloc. Sora mea stomatolog are ochii albaştri, iar cealaltă e şatenă cu ochii negri. A mai intuit câte unul asemănările dintre noi: Nu eşti cumva sora Medeei? Aveţi un aer comun…”
Din nou la Maria Mirabela şi la copilăria celor trei gemene. Mă interesează percepţia celor două surori despre mica vedetă a familiei, sora lor, Mirabela. Nimic competitiv la acest împărţit al jucăriilor, unde Medeea a primit cel mai mult? „N-a existat un astfel de sentiment, pentru că şi ele au apărut în câteva filme. Iar în familie nu s-a făcut niciodată diferenţa asta. Deseori, eram toate trei pe platourile de filmare; mai ales atunci când nu aveau cu cine să ne lase, părinţii ne luau cu ei pe toate coclaurile. Avem sute de fotografii din acea perioadă. Aş spune că şi ele au trăit în acelaşi sos cinematografic. Însă, spre deosebire de mine, ele sunt mai timide, şi nici nu au avut această dorinţă de a fi în lumina reflectoarelor, aşa cum am avut eu.”
„Îmi aduc aminte de o întâmplare cu sora mea, doctoriţa. Era în ultimii ani de facultate, eu aveam o problemă cu o carie, aşa că m-a invitat să fiu pacienta ei. Eram aşa emoţionată… Mi-a zis: „Vezi, să te aranjezi şi tu puţin, că vrea toată lumea să te cunoască, şi profesorii, şi colegii mei. M-am dichisit eu, mi-am aranjat părul ăsta rebel şi m-am dus dimineaţă la cabinet. Când am văzut-o în halat alb, am fost foarte mândră de ea. Şi ea a fost mândră de mine. Cum aveam nişte emoţii grozave, am rugat-o să-mi facă o anestezie, să mă mai calmez. Ce crezi că s-a întâmplat? De emoţii, am leşinat! M-am trezit brusc, udă până la mijloc, aruncaseră şi cu apă pe mine să mă trezesc. Erau 20 de capete deasupra mea, care încercau să mă resusciteze. Sora mea a fost destul de dezamăgită de prestaţia mea, mi-a adresat doar o singură replică: scuză-mă că ţi-am stricat coafura!”
Să ne întoarcem în epocă. Pe lângă Maria şi Mirabela, sunt şi alţi copii care au făcut istorie în cinematografia românească: Lulu Mihăescu, alias Veronica, Costel Băloiu, alias Pistruiatul – ca să pomenim doar doi. Deşi iubiţi şi pomeniţi la unison de micii telespectatori, între aceştia nu a existat nici o frăţie, abia se cunoşteau; desigur, vedeau şi ei la televizor ce fac ceilalţi. „Pe Veronica am cunoscut-o, dar ea a plecat apoi din ţară. N-a fost o prietenie foarte strânsă, nu ştiu de ce. Costel chiar era o figură. Era un talent cu mare potenţial, păcat că n-a avut cine să-l îndrume sau că n-a găsit în el destulă motivaţie. Am devenit, de curând, prieteni pe Facebook. Mi-a cerut el prietenia”. O întreb dacă ştie că e taximetrist. Ştie.
O diferenţă. Dar asta-i viaţa, care le-a rezervat destine inegale copiilor faimoşi ai anilor ’80. În ultimii ani, actriţa a jucat în două filme importante în Franţa, Je vous trouve très beau şi Donnant, Donnant, ambele semnate de Isabelle Mergault, o scenaristă şi regizoare foarte în vogă. „Trăsesem lozul câştigător cu Je vous trouve très beau, iar ultima dată, Isabelle a scris special un scenariu pentru doi actori. Pentru mine şi partenerul meu din film, Daniel Auteuil. Mai mult decât flatant.” Daniel Auteuil, faimosul actor francez. Emoţionată că îl va avea partener, Medeea şi-a pregătit un mic discurs, dar Daniel a luat-o prin surprindere, actriţa n-a mai apucat să-şi pună placa. Auteuil a venit prin spate, i-a cuprins umerii şi a felicitat-o. „Am avut senzaţia unei reîntâlniri. L-am întrebat, nedumerită: De ce? Pentru ce?… Daniel nu mă felicita pentru cine ştie ce performanţă artistică, ci pentru faptul că devenisem mamă în urmă cu câteva zile. Şi el aştepta să fie tătic, stătea mai mereu cu ochii pe telefonul care era dat pe silent, pentru a primi veşti de la soţia sa. După câteva luni, a devenit tăticul unui băieţel.”
„Pe plan profesional, \mi doresc să ajung mult mai sus și să reușesc să realizez acele proiecte care să mă împlinească drept actriță.“
„Eu am continuat să dau castinguri și în România, chiar dacă regizorii mă cunosc; să știe în contextul scenariului lor dacă sunt sau nu sunt ceea ce vor. De multe ori e frustrant, pentru că regizorii au o imagine-șablon despre un personaj și nu reușesc să vadă potențialul unui actor.“
Medeea are un agent la Paris care se ocupă de interesele sale. „Un agent te degrevează de momentele când ți se negociază propria soartă. Tot el se ocupă de diversele clauze contractuale.“
„Din punct de vedere personal, doresc să am o familie fericită. Vis care, iată, e foarte aproape de realitate.“
text Radu Pocovnicu, foto arhiva personală Medeea Marinescu