Julie Taymor a regizat toate genurile artistice posibile: film, teatru dramatic, teatru de improvizație, teatru ritualic asiatic, musical și operă. A fost prima femeie care a obținut un „Premiu Tony“ (Oscarul musicalurilor). În mod ironic, și-a cucerit notorietatea internațională cu un proiect în care a fost musafiră: renumitul film „Frida“.

 

Părinţii  tăi nu sunt artişti, ci persoane respectabile cu venituri decente şi o casă în suburbie. Cum ai reuşit să-i convingi că eşti cu adevărat un suflet de artist şi nu-i  o fiţă trecătoare?

– Poate că  principala calitate a părinţilor mei a  fost libertatea deplină   pe care ne-au dat-o,  mie  şi   fraţilor mei. Nu  ne-au ţinut închişi în casa lor frumoasă  din suburbie, nu ne-au îndoctrinat  cu  idei  burgheze  despre viaţă, ci, de la o vârstă  foarte fragedă, m-au lăsat să mă înscriu într-o trupă foarte serioasă de teatru pentru copii din Boston, unde erau primiţi copii din toate clasele sociale şi   de toate etniile, atâta timp cât erau  talentaţi. E bine să   faci cunoştinţă  de mic cu  reprezentanţii unor culturi diferite: chestia asta îţi deschide mintea mai mult decât un  munte de manuale informative.

 

Prin urmare, tu voiai să  devii actriţă?

– Cu trupa aia, am jucat toate prinţesele din  basme:  Albă ca  Zăpada,  Cenuşăreasa, Frumoasa din pădurea   adormită. Dar  eram nefericită:  le  invidiam  pe  tipele  care  jucau vrăjitoare şi  maştere.

 

OK, dar de ce ai virat spre regie?

– Se monta la Boston un spectacol uriaş, cu renumita Anne  Bancroft, şi aveau nevoie de o fetiţă. Am fost recomandată, m-au chemat să  mă audieze, iar după  aceea, regizorul a spus: „Nu e bună, vrem o fetiţă  blondă”. Atunci  am avut un şoc  îngrozitor şi  mi-am dat  seama  că   meseria  de  actor  depinde  în prea  mare  măsură    de  amănunte    de-astea total insignifiante, care ţin doar de exterior şi n-au nici o legătură  cu cine eşti  tu sau cu ce anume ştii   să  faci. Am  decis că  nu voi lăsa chestia asta să-mi  blocheze viaţa. Am  prea multe poveşti de spus.

 

Bine, dar acum, tu, ca regizor, le faci acelaşi lucru actorilor tăi, nu-i  aşa?

–  Bineînţeles. E  mai  plăcut,  oricum, să generezi frustrări decât să le resimţi.

 

Ai tot avut burse în străinătate, în Indonezia, în Japonia, în  India. Eşti pasionată de călătorii?

– N-are legătură. Da, îmi place să  călătoresc. Uite, şi în România am încercat să valorific cât mai bine timpul petrecut aici: am fost împreună   cu Elliot la Castelul Bran – să   ne convingem că  Dracula nu există, la Castelul Peleş – care este absolut uimitor – şi am vizitat Muzeul Satului, unde am făcut nişte  asociaţii interesante între arhitectura rurală românească şi   cea mexicană. Interesul meu pentru artele tradiţionale ale ţărilor  în care am  fost cu bursă  ţine  de ceva mai profund; prima mea bursă a fost în Indonezia, unde am studiat  teatrul  ritualic  balinez.   M-am  dus acolo pentru două luni şi am rămas patru ani. Artiştii locali erau atât de diferiţi de  actorii occidentali dependenţi de text. Am  înfiinţat acolo  o  companie  proprie,   am  descoperit importanţa improvizaţiei şi  a  expresivităţii fizice şi toate astea m-au ajutat să mă definesc ca artist. Pe de altă  parte, şi  în Indonezia se manifesta  aceeaşi  tendinţă     de   globalizare supărătoare şi  totodată normală.

 

Interesant. Ai avut o companie proprie, dar ai renunţat la ea.

– New York este cel mai tare oraş   din lume dintr-un anumit punct de vedere: oricine se duce acolo, rupe o boabă  de engleză şi e dispus să  muncească  se va integra perfect. Ei, bine, eu eram de patru ani în Indonezia, făcusem  toate eforturile posibile să  mă  integrez, iar ei mă  tratau în  continuare ca pe o străină  şi   ca  pe  o  femeie.  Şi  atunci, m-am întors  în  State.  Întâi  am  încercat  să   solicit finanţări, să-mi  aduc  şi  trupa cu mine, dar, dintr-un motiv retard – finanţările acelui an erau destinate culturii chineze – n-am reuşit. Am revenit, aşadar, în State, şi am făcut nişte proiecte pentru teatrul independent La MaMa din  New  York, unde  l-am   cunoscut  pe Andrei Şerban.

 

Da, ştiu că ai lucrat la mai multe proiecte cu Andrei Şerban. Deci, nici cultura românească nu-ţi e străină.

– Andrei  Şerban    e o personalitate fascinantă, atât pe plan uman, cât şi  artistic. A vrut  să-i  fiu  scenograf  la  un  spectacol, de exemplu. Eu   nu  sunt  scenograf, dar  mă încânta  atât  de  mult  perspectiva  lucrului alături de el, că  am acceptat pe loc provocarea.  Apoi, am colaborat împreună   la Regele cerb, un spectacol în stil Commedia dell’Arte, cu multă mişcare.

 

Ai  fost  prima  femeie  premiată   cu  un Tony, pentru musicalul The Lion King. Cum a fost?

– Nu e ca şi cum ar fi existat foarte multe femei  regizor  pe  Broadway. Mai  e  Susan Stroman, care a regizat The  Producers. Dacă sunt puţine femei care fac meseria asta, e normal să fie puţine premiate.

 

Cum ai trecut de la teatru la film?

– Nu puteam rata provocarea!  Întâi, am lucrat la nişte   animaţii;  apoi, am obţinut o finanţare din care trebuia să  realizez un film de televiziune pe o temă naţională. Am optat pentru proza scurtă  a lui Edgar Allan Poe şi am făcut primul meu film: Fool’s Fire.

 

Cariera ta de regizor de film include nu una, ci două ecranizări după Shakespeare: Titus şi Furtuna. Nu-s opţiuni foarte comerciale, aş zice.

–  Titus  a  fost  un  studiu  al   violenţei. Violenţa nu e atât de şocantă, când vine de la unii de la care te aştepţi, cum ar fi băieţii de pe străzi. În schimb, e cutremurătoare  atunci când  vine  de  la  oameni  de  la  care  nu  te aştepţi, cum  sunt  reprezentanţii  rafinaţi ai aristocraţiei, şi  vizează femei şi copii. Eu am o problemă cu violenţa.

 

La trei ani după Titus a urmat imensul succes pe care ţi l-a adus Frida. Îţi place pictura Fridei Kahlo?

– Sincer? Mi-a plăcut  mult mai mult personalitatea  Fridei, modul  ei  de  a  lupta  cu infirmitatea, povestea ei de dragoste cu Diego Rivera, decât arta  ei. Uite, povestea asta de dragoste oferă o viziune cu totul nouă asupra a ceea ce înseamnă  fidelitate într-o căsnicie. Filmul  a  ieşit   chiar  în  timpul  scandalului Lewinski. Eu, una, refuzam să  înţeleg viziunea ridicolă despre fidelitate a presei americane, care bătea atâta monedă pe această problemă de-a dreptul ridicolă, a bărbatului care întreţine raporturi sexuale liber-consimţite în afara căsniciei. A venit Bill Clinton la mine şi mi-a zis: „Să  ştii   că  mi-a plăcut  mult Frida”. „Bănuiam c-o să vă placă, domnule preşedinte”, am zis eu.

 

Dar  şi  Frida  şi-a  înşelat  bărbatul   cu toate acele femei.

– Femeile sunt mai înclinate spre fidelitatea de modă  veche decât bărbaţii. Aventurile astea  ale Fridei au fost mai mult o revanşă, decât o opţiune personală. Pun pariu cu tine că,  dacă  Diego i-ar  fi fost fidel, ei nu i-ar  fi fost greu să-i fie fidelă.

 

Spui că nu te omori după pictura Fridei, şi totuşi, filmul e plin cu culorile ei tari, provocatoare.

– Daaa! Am primit critici: cum poţi face un film despre o femeie bolnavă, o femeie care îşi petrece în pat o bună  parte din viaţă, şi   să-l  faci  atât  de  colorat? Citiţi  jurnalul Fridei? Era un om care trăia viaţa cu pasiune, cu frenezie. Cea mai tare experienţă din întreaga  mea  carieră    a  fost  când  o  femeie bolnavă   de  cancer  a  venit  la  mine  şi   mi-a spus: „Filmul ăsta  m-a  ajutat să-mi reevaluez ultimele luni de viaţă; să le trăiesc în adevăratul sens al cuvântului”. Ei, dacă arta ta ajunge să  elibereze oamenii de suferinţele lor, poţi spune că ţi-ai îndeplinit menirea.

 

L-ai   distribuit  pe  Antonio  Banderas într-un rol de figuraţie specială. În momentul ăla vesel, de chermeză, omul se aştepta la o idilă între el şi Salma Hayek. Dar nu se întâmplă asta:  ea agaţă femeia. A fost un efect calculat dinainte?

– Şi   ce, n-a  fost bun?  Uite, îl ţii  minte şi acum.

 

Apoi, ai  făcut   Across  The  Universe, unde ai criticat războiul din Vietnam dar şi activitatea protestatarilor radicali de acasă. Am o singură întrebare, legată de faptul că  soundtrackul filmului constă din cele mai importante hituri Beatles, cântate ca într-un musical, de personajele filmului. De ce Beatles cei cuminţei şi conformişti, şi nu The Rolling Stones, care au fost adevăraţii rebeli ai perioadei?

– Toată  lumea are prejudecata asta legată de Beatles şi The Rolling Stones. Cred că Lennon &  Co  au  fost  nişte   performeri  foarte  slabi, dacă lumea nu le percepe adevărata valoare a compoziţiilor decât în coveruri. Ai auzit coveruri după  Beatles şi coveruri după  The Rolling Stones? Alea după Stones sunt irelevante, alea după  Beatles te fac  să-ţi dai seama că  melodiile alea aveau un  potenţial incredibil. De unde  deducem  că   Beatles  sunt  compozitori geniali, pe când The Stones îşi  datorează succesul mai mult charismei lui Mick şi   a  lui Keith.

 

Ajungem la Furtuna, ecranizarea ta după ultima capodoperă  a lui  Shakespeare, unde ai transformat personajul principal masculin  (Prospero), într-un personaj feminin, Prospera, care e  alungată  din Milano de grupul de intriganţi – bărbaţi– care o invidiază. N-ai  schimbat puţin accentul, transformând piesa într-o pledoarie pentru condiţia femeii?

– Dar funcţionează  perfect, nu-i  aşa? În fond, nu e uşor  să fii femeie şi să vrei să realizezi ceva. Vreau să mă gândesc la mine nu ca la o femeie, nici ca la un  bărbat, ci ca la un artist. Bun,  dincolo  de  asta, sunt  actriţele astea fabuloase: Meryl Streep, Helen Mirren, cu care vrei să lucrezi, dar nu ai ce, pentru că rolurile din teatru şi  din film sunt scrise în special pentru bărbaţi. E nevoie de texte care să ofere personaje feminine complexe, mature, nuanţate. Şi  asta am făcut  eu: i-am dat lui Helen Mirren ocazia să se desfăşoare. Şi…  s-a  desfăşurat.

 

În tot ceea ce faci, dai dovadă de o cultură atât de multilaterală, de atâta subtilitate şi de un spirit atât de incisiv, încât îi e greu omului să creadă că eşti americancă.

– Păi vezi?  Lumea e ipocrită. Promovează clişeul   americanului  tâmpit, apoi  tot  ea cumpără    NUMAI   produse  care  să    reflecte această   tâmpenie. Se  scrie  că   filmele  de  la Hollywood sunt pline de clişee: apoi, distribuitorii le cumpără numai pe acelea. E exact ca în cazul blondelor proaste: oamenii râd de ele că sunt proaste, dar, totodată, le urmăresc şi  le caută cu asiduitate.

 

Nu te-ar fi costat mult să-ţi vopseşti părul în blond, dar nu ai făcut-o. De ce?

– Nu mă  interesează  celebritatea obţinută cu   înfăţişarea,   de  aceea  nici  n-am  ajuns celebră   aşa.  Oamenii  nu  mă    recunosc  pe stradă. Abia când scot cardul, să  plătesc, mă recunosc după nume: Aaah, tu eşti tipa care a făcut Frida…

 

Hai să  încheiem discutând despre dragoste: ai de foarte multă vreme o relaţie cu muzicianul Elliot Goldenthal. A fost dragoste la prima vedere?

–  Nu, a  fost  o  îndelungată   prietenie  şi colaborare. Întâi i-am iubit munca, apoi, treptat, am ajuns să-i iubesc şi persoana.

 

Nu e dificilă o poveste de dragoste între doi artişti?

– Dacă lucrează în domenii complementare,  nu. Dacă   îşi   sunt  şi   concurenţi direcţi, habar nu am cum se descurcă. Uite, nu  ştiu cum  funcţiona, de  exemplu, relaţia  dintre Pierre şi  Marie Curie. Dintre ei doi, ea era savantul  cu  adevărat    genial, dar, cu  toate astea, suedezii au vrut la început să-i decerneze Premiul Nobel soţului ei. Uite genul de discriminare care poate face foarte  mult rău într-o relaţie.

 

„Mă gândesc câte proiecte aș fi putut realiza dacă nu aș fi avut de înfruntat prejudecata: «e femeie».“

Julie Taymor se află într-o relație de lungă durată cu muzicianul Elliot Goldenthal.

Julie Taymor a fost prezentă în această toamnă la București, ca invitată specială a RO-IFF (Romanian International Film Festival).

„Oamenii nu-și dau seama cât e de valoroasă moștenirea lor culturală, pentru că e acolo și se găsește peste tot și tânjesc după altceva.“

Taguri: nr. 12 / decembrie 2011 Tweet

Wednesday, December 7th, 2011 at 10:57 am, PEOPLE, RSS feed