Julie Taymor a regizat toate genurile artistice posibile: film, teatru dramatic, teatru de improvizație, teatru ritualic asiatic, musical și operă. A fost prima femeie care a obținut un „Premiu Tony“ (Oscarul musicalurilor). În mod ironic, și-a cucerit notorietatea internațională cu un proiect în care a fost musafiră: renumitul film „Frida“.
Părinţii tăi nu sunt artişti, ci persoane respectabile cu venituri decente şi o casă în suburbie. Cum ai reuşit să-i convingi că eşti cu adevărat un suflet de artist şi nu-i o fiţă trecătoare?
– Poate că principala calitate a părinţilor mei a fost libertatea deplină pe care ne-au dat-o, mie şi fraţilor mei. Nu ne-au ţinut închişi în casa lor frumoasă din suburbie, nu ne-au îndoctrinat cu idei burgheze despre viaţă, ci, de la o vârstă foarte fragedă, m-au lăsat să mă înscriu într-o trupă foarte serioasă de teatru pentru copii din Boston, unde erau primiţi copii din toate clasele sociale şi de toate etniile, atâta timp cât erau talentaţi. E bine să faci cunoştinţă de mic cu reprezentanţii unor culturi diferite: chestia asta îţi deschide mintea mai mult decât un munte de manuale informative.
Prin urmare, tu voiai să devii actriţă?
– Cu trupa aia, am jucat toate prinţesele din basme: Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, Frumoasa din pădurea adormită. Dar eram nefericită: le invidiam pe tipele care jucau vrăjitoare şi maştere.
OK, dar de ce ai virat spre regie?
– Se monta la Boston un spectacol uriaş, cu renumita Anne Bancroft, şi aveau nevoie de o fetiţă. Am fost recomandată, m-au chemat să mă audieze, iar după aceea, regizorul a spus: „Nu e bună, vrem o fetiţă blondă”. Atunci am avut un şoc îngrozitor şi mi-am dat seama că meseria de actor depinde în prea mare măsură de amănunte de-astea total insignifiante, care ţin doar de exterior şi n-au nici o legătură cu cine eşti tu sau cu ce anume ştii să faci. Am decis că nu voi lăsa chestia asta să-mi blocheze viaţa. Am prea multe poveşti de spus.
Bine, dar acum, tu, ca regizor, le faci acelaşi lucru actorilor tăi, nu-i aşa?
– Bineînţeles. E mai plăcut, oricum, să generezi frustrări decât să le resimţi.
Ai tot avut burse în străinătate, în Indonezia, în Japonia, în India. Eşti pasionată de călătorii?
– N-are legătură. Da, îmi place să călătoresc. Uite, şi în România am încercat să valorific cât mai bine timpul petrecut aici: am fost împreună cu Elliot la Castelul Bran – să ne convingem că Dracula nu există, la Castelul Peleş – care este absolut uimitor – şi am vizitat Muzeul Satului, unde am făcut nişte asociaţii interesante între arhitectura rurală românească şi cea mexicană. Interesul meu pentru artele tradiţionale ale ţărilor în care am fost cu bursă ţine de ceva mai profund; prima mea bursă a fost în Indonezia, unde am studiat teatrul ritualic balinez. M-am dus acolo pentru două luni şi am rămas patru ani. Artiştii locali erau atât de diferiţi de actorii occidentali dependenţi de text. Am înfiinţat acolo o companie proprie, am descoperit importanţa improvizaţiei şi a expresivităţii fizice şi toate astea m-au ajutat să mă definesc ca artist. Pe de altă parte, şi în Indonezia se manifesta aceeaşi tendinţă de globalizare supărătoare şi totodată normală.
Interesant. Ai avut o companie proprie, dar ai renunţat la ea.
– New York este cel mai tare oraş din lume dintr-un anumit punct de vedere: oricine se duce acolo, rupe o boabă de engleză şi e dispus să muncească se va integra perfect. Ei, bine, eu eram de patru ani în Indonezia, făcusem toate eforturile posibile să mă integrez, iar ei mă tratau în continuare ca pe o străină şi ca pe o femeie. Şi atunci, m-am întors în State. Întâi am încercat să solicit finanţări, să-mi aduc şi trupa cu mine, dar, dintr-un motiv retard – finanţările acelui an erau destinate culturii chineze – n-am reuşit. Am revenit, aşadar, în State, şi am făcut nişte proiecte pentru teatrul independent La MaMa din New York, unde l-am cunoscut pe Andrei Şerban.
Da, ştiu că ai lucrat la mai multe proiecte cu Andrei Şerban. Deci, nici cultura românească nu-ţi e străină.
– Andrei Şerban e o personalitate fascinantă, atât pe plan uman, cât şi artistic. A vrut să-i fiu scenograf la un spectacol, de exemplu. Eu nu sunt scenograf, dar mă încânta atât de mult perspectiva lucrului alături de el, că am acceptat pe loc provocarea. Apoi, am colaborat împreună la Regele cerb, un spectacol în stil Commedia dell’Arte, cu multă mişcare.
Ai fost prima femeie premiată cu un Tony, pentru musicalul The Lion King. Cum a fost?
– Nu e ca şi cum ar fi existat foarte multe femei regizor pe Broadway. Mai e Susan Stroman, care a regizat The Producers. Dacă sunt puţine femei care fac meseria asta, e normal să fie puţine premiate.
Cum ai trecut de la teatru la film?
– Nu puteam rata provocarea! Întâi, am lucrat la nişte animaţii; apoi, am obţinut o finanţare din care trebuia să realizez un film de televiziune pe o temă naţională. Am optat pentru proza scurtă a lui Edgar Allan Poe şi am făcut primul meu film: Fool’s Fire.
Cariera ta de regizor de film include nu una, ci două ecranizări după Shakespeare: Titus şi Furtuna. Nu-s opţiuni foarte comerciale, aş zice.
– Titus a fost un studiu al violenţei. Violenţa nu e atât de şocantă, când vine de la unii de la care te aştepţi, cum ar fi băieţii de pe străzi. În schimb, e cutremurătoare atunci când vine de la oameni de la care nu te aştepţi, cum sunt reprezentanţii rafinaţi ai aristocraţiei, şi vizează femei şi copii. Eu am o problemă cu violenţa.
La trei ani după Titus a urmat imensul succes pe care ţi l-a adus Frida. Îţi place pictura Fridei Kahlo?
– Sincer? Mi-a plăcut mult mai mult personalitatea Fridei, modul ei de a lupta cu infirmitatea, povestea ei de dragoste cu Diego Rivera, decât arta ei. Uite, povestea asta de dragoste oferă o viziune cu totul nouă asupra a ceea ce înseamnă fidelitate într-o căsnicie. Filmul a ieşit chiar în timpul scandalului Lewinski. Eu, una, refuzam să înţeleg viziunea ridicolă despre fidelitate a presei americane, care bătea atâta monedă pe această problemă de-a dreptul ridicolă, a bărbatului care întreţine raporturi sexuale liber-consimţite în afara căsniciei. A venit Bill Clinton la mine şi mi-a zis: „Să ştii că mi-a plăcut mult Frida”. „Bănuiam c-o să vă placă, domnule preşedinte”, am zis eu.
Dar şi Frida şi-a înşelat bărbatul cu toate acele femei.
– Femeile sunt mai înclinate spre fidelitatea de modă veche decât bărbaţii. Aventurile astea ale Fridei au fost mai mult o revanşă, decât o opţiune personală. Pun pariu cu tine că, dacă Diego i-ar fi fost fidel, ei nu i-ar fi fost greu să-i fie fidelă.
Spui că nu te omori după pictura Fridei, şi totuşi, filmul e plin cu culorile ei tari, provocatoare.
– Daaa! Am primit critici: cum poţi face un film despre o femeie bolnavă, o femeie care îşi petrece în pat o bună parte din viaţă, şi să-l faci atât de colorat? Citiţi jurnalul Fridei? Era un om care trăia viaţa cu pasiune, cu frenezie. Cea mai tare experienţă din întreaga mea carieră a fost când o femeie bolnavă de cancer a venit la mine şi mi-a spus: „Filmul ăsta m-a ajutat să-mi reevaluez ultimele luni de viaţă; să le trăiesc în adevăratul sens al cuvântului”. Ei, dacă arta ta ajunge să elibereze oamenii de suferinţele lor, poţi spune că ţi-ai îndeplinit menirea.
L-ai distribuit pe Antonio Banderas într-un rol de figuraţie specială. În momentul ăla vesel, de chermeză, omul se aştepta la o idilă între el şi Salma Hayek. Dar nu se întâmplă asta: ea agaţă femeia. A fost un efect calculat dinainte?
– Şi ce, n-a fost bun? Uite, îl ţii minte şi acum.
Apoi, ai făcut Across The Universe, unde ai criticat războiul din Vietnam dar şi activitatea protestatarilor radicali de acasă. Am o singură întrebare, legată de faptul că soundtrackul filmului constă din cele mai importante hituri Beatles, cântate ca într-un musical, de personajele filmului. De ce Beatles cei cuminţei şi conformişti, şi nu The Rolling Stones, care au fost adevăraţii rebeli ai perioadei?
– Toată lumea are prejudecata asta legată de Beatles şi The Rolling Stones. Cred că Lennon & Co au fost nişte performeri foarte slabi, dacă lumea nu le percepe adevărata valoare a compoziţiilor decât în coveruri. Ai auzit coveruri după Beatles şi coveruri după The Rolling Stones? Alea după Stones sunt irelevante, alea după Beatles te fac să-ţi dai seama că melodiile alea aveau un potenţial incredibil. De unde deducem că Beatles sunt compozitori geniali, pe când The Stones îşi datorează succesul mai mult charismei lui Mick şi a lui Keith.
Ajungem la Furtuna, ecranizarea ta după ultima capodoperă a lui Shakespeare, unde ai transformat personajul principal masculin (Prospero), într-un personaj feminin, Prospera, care e alungată din Milano de grupul de intriganţi – bărbaţi– care o invidiază. N-ai schimbat puţin accentul, transformând piesa într-o pledoarie pentru condiţia femeii?
– Dar funcţionează perfect, nu-i aşa? În fond, nu e uşor să fii femeie şi să vrei să realizezi ceva. Vreau să mă gândesc la mine nu ca la o femeie, nici ca la un bărbat, ci ca la un artist. Bun, dincolo de asta, sunt actriţele astea fabuloase: Meryl Streep, Helen Mirren, cu care vrei să lucrezi, dar nu ai ce, pentru că rolurile din teatru şi din film sunt scrise în special pentru bărbaţi. E nevoie de texte care să ofere personaje feminine complexe, mature, nuanţate. Şi asta am făcut eu: i-am dat lui Helen Mirren ocazia să se desfăşoare. Şi… s-a desfăşurat.
În tot ceea ce faci, dai dovadă de o cultură atât de multilaterală, de atâta subtilitate şi de un spirit atât de incisiv, încât îi e greu omului să creadă că eşti americancă.
– Păi vezi? Lumea e ipocrită. Promovează clişeul americanului tâmpit, apoi tot ea cumpără NUMAI produse care să reflecte această tâmpenie. Se scrie că filmele de la Hollywood sunt pline de clişee: apoi, distribuitorii le cumpără numai pe acelea. E exact ca în cazul blondelor proaste: oamenii râd de ele că sunt proaste, dar, totodată, le urmăresc şi le caută cu asiduitate.
Nu te-ar fi costat mult să-ţi vopseşti părul în blond, dar nu ai făcut-o. De ce?
– Nu mă interesează celebritatea obţinută cu înfăţişarea, de aceea nici n-am ajuns celebră aşa. Oamenii nu mă recunosc pe stradă. Abia când scot cardul, să plătesc, mă recunosc după nume: Aaah, tu eşti tipa care a făcut Frida…
Hai să încheiem discutând despre dragoste: ai de foarte multă vreme o relaţie cu muzicianul Elliot Goldenthal. A fost dragoste la prima vedere?
– Nu, a fost o îndelungată prietenie şi colaborare. Întâi i-am iubit munca, apoi, treptat, am ajuns să-i iubesc şi persoana.
Nu e dificilă o poveste de dragoste între doi artişti?
– Dacă lucrează în domenii complementare, nu. Dacă îşi sunt şi concurenţi direcţi, habar nu am cum se descurcă. Uite, nu ştiu cum funcţiona, de exemplu, relaţia dintre Pierre şi Marie Curie. Dintre ei doi, ea era savantul cu adevărat genial, dar, cu toate astea, suedezii au vrut la început să-i decerneze Premiul Nobel soţului ei. Uite genul de discriminare care poate face foarte mult rău într-o relaţie.
„Mă gândesc câte proiecte aș fi putut realiza dacă nu aș fi avut de înfruntat prejudecata: «e femeie».“
Julie Taymor se află într-o relație de lungă durată cu muzicianul Elliot Goldenthal.
Julie Taymor a fost prezentă în această toamnă la București, ca invitată specială a RO-IFF (Romanian International Film Festival).
„Oamenii nu-și dau seama cât e de valoroasă moștenirea lor culturală, pentru că e acolo și se găsește peste tot și tânjesc după altceva.“