- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Jungla din mijlocul orașului

Am crezut  mult timp faptul că toate  grădinile botanice sunt un fel de muzee  pentru plante și sunt realizate doar spre amuzamentul și recreerea vizitatorilor. Ignoranța mea  adolescentină  a  fost   treptat  înlocuită cu  explicația rolului științific  al respectivelor instituții.  Pentru  un musafir ocazional, pentru un nespecialist  ca  mine   aceste uriașe spații  înverzite   și colorate au rămas, în primul  rând,  un loc misterios și reconfortant, o oază plină  de curiozități și de liniște în mijlocul  unor  orașe mari,  un loc de refugiu și chiar  de reculegere. Iată  doar  trei exemple.

Am  început documentarea pentru acest  articol  şi  am  tot căutat cu îndârjire să înţeleg  de unde a plecat povestea grădinilor botanice. Grădinăritul este o preocupare care  are  rădăcinile acum  peste 3.000 de ani în Egiptul Antic  şi Mesopotamia. Se pare  că Aristotel (384-322 î.Hr.)  ar  fi avut  o  grădină cu scopuri educative şi curative la Lyceum, în Atena. Ea a fost moştenită de elevul său Theophrastus, considerat Părintele   Botanicii.   Romanii  au fost  şi ei buni  grădinari şi au cultivat plante medicinale pentru  scopul  lor curativ. Tradiţia lor  a  fost  continuată de  călugări, cei care, pe lângă  componenta curativă a  unora dintre specii, au folosit frumuseţea plantelor şi florilor  în celebrarea lui Dumnezeu. Aceste  grădini mânăstireşti, create în secolul  VIII al erei noastre, pot fi admise ca precursoarele grădinilor medicinale (Physic garden) din secolul XVI.

Dar nici una  dintre acestea nu poate  fi considerată o grădină botanică în adevăratul sens al  cuvântului, pentru că,  prin definiţie, o asemenea instituţie trebuie să se sprijine şi pe o solidă bază ştiinţifică. Cu toate acestea, grădinile medicinale din   Italia   secolelor   XVI–XVII pot  fi considerate primele asemenea grădini din lume  măcar din   perspectivă   istorică.  În 1543, Luca  Ghini  pune bazele grădinii Universităţii din  Pisa. Urmează Padova şi Florenţa în 1545, Bologna  în 1547. Menirea lor era studiul pur  academic al plantelor medicinale. În centrul Europei apar  astfel  de  grădini în Köln şi Praga. Anul 1621 este cel al înfiinţării primei instituţii botanice în  Marea  Britanie,  la Universitatea  din  Oxford, având ca  scop  de  funcţionare promovarea învăţământului şi proslăvirea lui Dumnezeu. Începând cu sfârşitul secolului XVII şi  mai  ales  în  XVIII, pe măsură  ce  exploratorii aduc veşti despre noi şi noi teritorii, iar comerţul internaţional începe să se dezvolte rapid, grădinile se îmbogăţesc cu noi plante necunoscute aduse din  zone tropicale. Royal Botanic Gardens, Kew sau Real Jardin Botanico de Madrid cultivă  plante aduse de peste  mări,  dar  iniţial  doar  ca pe nişte  curiozităţi şi fără vreo cercetare ştiinţifică prealabilă. Abia prin  secolul  XVIII apar primele sisteme  de clasificare  şi denumire a plantelor, pe măsură ce botanica se separă ca ştiinţă de medicină.

În secolele XIX şi XX multe municipalităţi sau consilii regionale înfiinţează pe  teritoriile lor grădini, dar  marea lor majoritate sunt  doar  parcuri pentru promenadă şi recreere, puţine dintre ele având programe ştiinţifice care să susţină şi un scop educativ.

Prin definiţie, o grădină botanică trebuie  să  conţină  o gamă largă de plante care să fie etichetate cu denumirea lor botanică, să fie aşezate în colecţii  după zona   geografică de  provenienţă şi să  li se respecte condiţiile climatice  specifice arealului de  unde au  fost aduse.

În acest moment există între 1.775 şi 2.500 de grădini botanice în  148 de  țări  (aproximativ 400 în Europa, 200 în America şi 150 în Rusia, ţara cu cele mai multe  asemenea spaţii),  de diverse dimensiuni şi cu specific diferit; majoritatea dintre ele aparţin  universităţilor şi  promovează programe de educare şi cercetare de  interes  naţional şi mondial. Totuşi  majoritatea sunt  și  obiective  turistice extrem de  atractive, bucurându-se  de sute  de mii de vizitatori anual.

Danemarca

Foarte  aproape de  centrul oraşului, cu mai  multe  intrări, semnalizate cu firme de dimensiuni   modeste,  neostentative, un loc de plimbare şi de linişte, unde am  văzut mulţi  copii  în cărucioare sau  abia  croindu-şi primii  paşi pe aleile înguste, se află Grădina Botanică  din Copenhaga, parte  din  Muzeul de istorie  naturală, care la rândul  său  aparţine Universităţii. Înfiinţată în 2 august 1600 prin decret  regal, Hortus Medicus, ca anexă   a  universităţii,  grădina nu  dispunea de nici un  suport financiar. Abia  în  1769, regele Christian VII donează 2.500 de taleri  pentru curăţarea, îngrijirea şi cultivarea plantelor. Dar în 1778 grădină este închisă.  O sută  de  ani  mai  târziu, după mai mulţi ani de lucrări, în 1874 grădina este inaugurată pe locul actual şi este deschisă publicului şi cercetătorilor. Printre cei  care  susţin moral, dar mai ales financiar construcţia parcului şi a serelor,  îl regăsim pe filantropul J.C. Jacobsen,  nimeni altul  decât proprietarul Fabricilor de  bere Carlsberg.

Colecţiile     includ    acum 23.462 de plante din  12.287 de specii.  Banca  de  gene  a  instituţiei  deţine seminţele a 800 de plante daneze, 1.000 de  plante din  colecţiile  grădinii şi 150 de specii care sunt  sub atentă cercetare,  50 dintre ele, de  exemplu,  plante din  Insulele Galapagos,  fiind ameninţate de dispariţie.

Sera tropicală a Grădinii botanice din Copenhaga

România

În urma unui decret semnat de Alexandru Ioan Cuza, Grădina Botanică din Bucureşti ia naştere ca instituţie în 1860, parte  din  Facultatea de Medicină şi Farmacie. Iniţiativa înfiinţării acestui  aşezământ îi aparţine medicului Carol Davila.   Prima   grădină  ocupa doar  o suprafaţă de 7 ha, de-a lungul laturii stângi   a  Şoselei Cotroceni. Primul  director  al grădinii este  botanistul Ulrich Hoffmann. În 1874 (coincidenţă cu  anul   în  care   se  deschide noua  grădină a capitalei daneze),  ea  este  mutată în  centrul Bucureştiului,   pe   terenurile din jurul  palatului Vasile Şuţu, chiar   în  faţa  Universităţii.  În acel an intră în proprietatea Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Condusă de marele  botanist prof.  dr.  Dimitrie Brandza, cel care    întreprinde   demersuri pentru mutarea grădinii pe  o suprafaţă mai generoasă spre a permite o dezvoltare constantă a parcului. În 1884, prin  Decret regal, sunt alocate fondurile necesare construcției şi un teren,  cel care este şi acum  amplasamentul Grădinii Botanice. Urmează amenajarea ei şi popularea primelor sere,  după modelul celei  din  Liège,  construirea Institutului Botanic,  în care au funcţionat până la bombardamentul din 4 aprilie  1944, disciplinele de Biologie vegetală, herbarul şi Muzeul Botanic şi, bineînţeles, plantarea arborilor şi arbuştilor.

Situaţia Grădinii  Botanice s-a îmbunătăţit începând cu anul   1954,  când   a  trecut   din nou sub conducerea Universităţii   din   București  (Nu   am reuşit  să aflu  până  în acest an,

1954, cine a fost proprietarul instituţiei!), poziţie  pe care şi-o menţine şi în prezent. Procesul de revigorare a fost marcat de construcția unui  complex de sere  de  producţie, destinat să asigure materialul vegetal necesar   sectoarelor exterioare, de  construcția noului  Institut Botanic  (1960), în care funcţionează  în prezent disciplinele Botanica, Microbiologia și Genetica, de  construcția complexului de  sere  de  expoziţie (1973-1976), cu  o suprafaţă de peste 2.500 mp, şi de inaugurarea   în   anul   1978  a   noului Muzeu Botanic, amenajat pe baze ecologice.

În   anul    1994,   odată   cu prima  Sesiune   Naţională de Comunicări Ştiințifice Botanice, Grădina Botanică  bucureşteană primeşte numele Prof. dr. Dimitrie Brandza, cel care s-a străduit atât de mult să o reclădească pe amplasamentul său actual. (după gradina-botanica.ro)

Grădina se află în partea de vest a oraşului, pe malul  drept al Dâmboviţei, are o suprafaţă de  17,5 ha  şi, prin  altitudinea mică, 73 până  la 87 m deasupra nivelului mării, reflectă caracteristicile reliefului specific zonei de câmpie.

 

Africa de Sud

Am  încercat  să dau  exemple  pe  care  le-am   vizitat   cu paşii  şi uneori cu  aparatul de gât.  Grădinile din  Copenhaga şi din Bucureşti sunt, în amintirile  mele,   două  locuri   foarte dragi.  Şi pentru că doream să aduc  printre aceste  rânduri şi un spaţiu mai exotic, nu putea lipsi Africa de Sud, Provincia Capului, Table Mountain National Park.

Cape Town este o metropolă uriaşă, aproape plată,  întinsă pe  o suprafaţă greu  de  imaginat şi alcătuită din multe  cartiere şi orăşele  satelit.  Peste toate, însă, veghează şi domină muntele  ce pare  tăiat  de  un  fierăstrău  imaginar, perfect   orizontal,  ca  o  masă  –  Table Mountain.

Parcul  naţional, care protejează întreaga peninsulă a Capului, combină peisaje  de munte cu privelişti asupra oceanului  şi  o  floră  şi  faună unică – peste  2.000 de specii de plante ce alcătuiesc Cape Floral Kingdom. În 2004 regiunea Capului,  însumând  suprafeţe de  550.000 ha,  a fost declarată Patrimoniu UNESCO.

550.000 ha de sălbăticie unde te poți pierde foarte ușor

Turist  fiind, de obicei cu un grup  organizat (nu   prea   eşti lăsat   liber   pentru  că  te  poţi

rătăci  pe  suprafeţele uriaşe  şi, oricum, ţi se recomandă să  te înregistrezi la plecare  şi să declari  care estimezi că este ora de întoarcere pentru a putea fi găsit  în caz de  nevoie!)  şi evident  cu un ghid  local, rătăceşti pe  munte şi  apoi  pe  pajiştile uriaşelor parcuri, trecând  din rezervaţie în  grădina botanică aproape pe  nesimţite. Spaţiile amenajate pentru odihnă, cafenelele,  ceainăriile (cu faimosul ceai  local  rooibos, preparat în sute  de  variante) şi chiar  drumurile sunt  extrem de  discret poziţionate astfel că ai senzaţia unei sălbăticii  neatinse de om.

Situată la baza Table Mountain şi mărginită de o altă formaţiune, de data  aceasta  un pinten ascuţit,  Devil’s Peak, Grădina Botanică  Kirstenbosch este   cea   mai   renumită  din Africa   de   Sus.   Adăposteşte peste 22.000 de plante indigene pe o suprafaţă de 528 ha. (Să nu vă  închipuiţi că  rezistaţi prea mult  pe jos. O bicicletă  ar fi de preferat  sau,   dacă   nu   vă  ţin prea  bine  muşchii, o maşinuţă electrică  de  tipul  celor  folosite pe terenurile de golf. Automobilele sunt  restricţionate în zonă, cu excepţia celor ale administraţiei.) A fost  fondată în 1913 pentru a proteja imensa bogăţie florală a provinciei. Poate  fi vizitată în  orice  anotimp, clima ţării oferind temperaturi, blânde atât  iarna  cât  şi vara în sezonul ploios. Sera este adăpostul numeroaselor plante – inclusiv un uriaş baobab – din diferite  areale   africane.   Dacă vreţi să vă întoarceţi în timp  cu 3,2 miliarde de ani, Gondwanaland Garden prezintă  plante care  există  de  pe vremea când  Pământul avea doar un singur continent. Aleea Fynbos  oferă   o  panoramă  a Regatului floral al zonei Capului. Fynbos, în engleză fine bush, reprezintă un grup unic şi deosebit de  frumos de  plante înflorite, ce cresc în spaţiul lor natural. Sunt 9.000 de specii de fynbos   în  Provincia  Cape   şi   2.000 dintre ele în Parcul  Table Mountain. În lume  există  doar 6… Regate florale; cel al fynbos- ului este cel mai mic ca dimensiuni  şi singurul care se află pe teritoriul unei  singure ţări. Proteas, floarea  naţională a Africii  de  Sud,  face  parte   din  familia  fynbos, la fel ca celebrul rooibos, din care se face ceai.

De  sus  de  pe  Table Mountain, după o lungă plimbare  pe jos, priveşti până  spre sud  unde ghiceşti  Capul Bunei Speranţe şi apoi admiri soarele spre  asfinţit.   O  singură şansă au picioarele obosite, telecabina care te coboară la baza  muntelui.

Nu sunt singurele grădini botanice pe care le-am călcat, poate că ar fi trebuit să pomenesc şi despre Cluj sau New York sau Berlin… Pentru un simplu vizitator un astfel de spaţiu este doar un parc înverzit şi colorat, un loc de odihnă sau meditaţie. Dar atunci când nu îți poţi permite să călătoreşti şi gândul  nu  ţi-e destul,  o grădină  botanică îţi  poate oferi atât jungla tropicelor cât şi înălţimea munţilor într-o singură după-amiază de plimbare.