does xanax potentiate tramadol tramadol 50 mg dosis ponderal de tramadol

ambien and accutane buy ambien will 5mg of ambien help me sleep

methods of abusing xanax buy xanax how much are xanax bars on the streets

valium before lasik eye surgery buy valium online can i take valium and sertraline together

xanax vs valium half life valium no prescription benzodiazepines valium librium

provigil and cannabis buy modafinil law and order svu episode provigil

lorazepam 1 mg snort ativan drug glass of wine and ativan

ambien unusual side effects buy ambien online ambien cr and sudafed

generic ambien weak ambien online no prescription ambien and oxymorphone

soma antalya yol güzergahı soma no prescription robinson hotel soma bay

ZOOM

Jurnalist, complement

April 8th, 2012, com Comenteaza

Sunt mulți, harnici, iar jurnaliștii cu diplome în regulă îi acuză că le  mănâncă pâinea. Doamnelor și  domnilor, vi-i prezentăm  pe gazetarii-ingineri. Inginer,  ca termen generic…

Dintre cei 12 ingineri ai secţiei de giroscopie de la Aerofina,  fabrică de avangardă a aviaţiei româneşti înainte de ’89, patru au intrat în presa centrală. Editori, redactori-şefi, ba chiar unul conduce un  câine de pază al presei, Simptomatic? Răspunsul îl dau gazetari care nu mai au nevoie de prezentare. Doar de un detaliu: studiile absolvite. Aşadar, să vedem ce spun: Emil Hurezeanu (Drept), Bogdan Ficeac (Fizică), Ioana Avădani (Mecanică Fină), Tudor Călin Zarojanu (Informatică).

❙     Care  era  peisajul mass-media atunci când aţi intrat în presă?

Emil Hurezeanu: Am intrat  în presă în anii în  ’70, când  exista o presă  comunistă circumscrisă ordinelor de partid şi pe care o citeam printre rânduri ca să vedem dacă  sunt  modificări în viaţa mamutului îngheţat care era comunismul. Dar exista şi o presă vie, mai ales în publicistica literară, culturală, intelectuală, cum  era România literară, Contemporanul şi revista Echinox, de la Cluj, în care am debutat eu. Pe spaţii  mici, insulare, se putea face presă  culturală,  puteai să  scrii  despre cărţile  valoroase care încă mai apăreau, despre câte un film bun care mai scăpa  cenzurii. Noi ne făceam  treaba la parterul nostru, ştiind  că la etajele superioare, ele sunt  interzise.

Bogdan Ficeac: Intrarea mea  în presă,  1989, cu câteva luni înainte de revoluţie, a fost oarecum ciudată: am  pornit din  science-fiction   spre   ştiinţă   şi,  de   aici,  către   presă.

Câştigasem un  premiu al revistei  Magazin şi am  început o colaborare cu ei, la rubrica de ştiinţă. Cum revista făcea parte din trustul România liberă, am ajuns  să scriu  în ziar, ocupându-mă de zona şi instituţiile în care lucrasem:  Institutul de  la  Măgurele, laseri,  automatizări,  biotehnologii… Dar  între   timp   a venit  revoluţia şi s-a trecut  spre  un alt tip de presă.  Euforia  libertăţii de  după revoluţie a creat o mare  efervescenţă, a fost deceniul romantic al presei, în care puteai să scrii orice, când  încercai  să descoperi noi idei, se definea un  nou  tip  de  societate ale cărei  mecanisme funcţionau sau nu, iar tu trebuia să scrii despre  asta.  Totul  era  un  exerciţiu de  democraţie,  existau  polemici,  lupte  de  idei,  o altă atmosferă decât   acum.   Pe  atunci   redacțiile erau  conduse de mari ziarişti,  unii s-au dovedit  buni  manageri, alţii nu…  Între  timp  asta şi-a arătat efectele.

Ioana Avădani: În  1993, când  totul  era încă proaspăt şi presa mirosea a testosteron şi a pământ reavăn şi când  se dădeau ucazuri interne: „De mâine,  toate  ştirile vor avea background“.

T. C. Zarojanu: Primele articole,  mai degrabă eseuri,  le-am  publicat la  începutul anilor  ’80 în SLAST (Suplimentul  Literar-Artistic al Scânteii Tineretului), păstorit de Ion Cristoiu, în  paralel cu  apariţia, tot  acolo,  a primelor mele  texte  literare, sub  „aripa“ lui Alex  Ştefănescu. După  decembrie  ’89  am început să duc  articole  la România liberă, care – spre  marea mea  bucurie – mi le-a publicat cam două din trei (e drept că nici nu duceam des,  nu  voiam  să par  grafoman), unele  chiar pe post  de editorial. Am mai publicat, în anii aceia, în Mangafaua regretatului Dan Goanţă, revistă  care îi făcea concurenţă lui Caţavencu. În  vara  lui  ’92, Alex  mi-a  propus să  ţin  un serial  umoristic în Zig  Zag, unde scria  şi el, ceea ce am şi făcut. Peste câteva  luni, Aurelia Boriga,  redactor-şef, mi-a  propus să mă  mut acolo cu arme  şi bagaje. Aveam „în spate“ 12 ani de Informatică şi nu era o decizie  uşoară. Până  la urmă am zis: „Ori acum,  ori niciodată“ şi am făcut pasul  – pe care nu-l regret  nici azi. Atmosfera generală, atât în presă,  cât şi în percepţia despre presă,  în anii  aceia,  cred  că se poate  rezuma într-un singur cuvânt: FRENEZIE. Jurnaliştii CREDEAU în ceea ce fac şi cititorii   CREDEAU   în  jurnalişti.  Erau   vreo 2.000 de publicaţii, apărute din nimic, pentru că în decembrie ’89 existau  puţini ziarişti  şi majoritatea erau  obişnuiţi să facă doar  reportaje cu „realizărili“ lui Ceauşescu sau să pună în pagină texte şi poezii  de proslăvire.

 

❙     A existat o dorinţă de a evada  din profesia de bază, sau aţi simţit o nevoie, un imbold de a vă exprima prin  cuvânt şi imagine, adresându-vă spaţiului public? Aţi  cochetat vreodată cu literatura?

E.H: Am  debutat în  presa   literară când deja eram  un tânăr  poet,  iar când  te apuci  de scris, înseamnă că simţi şi nevoia  să o faci. Nu voiam  să evadez de nicăieri.  Poezia  este despre  totul   şi  despre nimic.  Dar  în  cronicile mele de carte, de film, puteam să sugerez mai multe. Fac parte  din generaţia ’80 care a făcut din  expresia literară o formă  de a exprima şi neliniştea politică.

I.A. Am ştiut că vreau să fiu jurnalist la 12 ani. Nu pricep  de ce – dar mi-a fost foarte clar că vreau să fac asta.  Ah, ce măiastru combăteam  în  revista   şcolii  despre elevii  care  nu trec pe zebră!  Nu  cred  că dorinţa de a „mă“ exprima a fost resortul – nu  am simţit-o nici atunci,  nici mai târziu. Am făcut, în planurile mele,  o distincţie clară  între  ceea ce „trebuie spus“ şi ceea ce vreau să scriu.  Literatura şi jurnalismul au fost, în mintea mea – de atunci şi de acum  – două meserii  diferite.

T.C.Z. Înainte de ’89 visam  să devin  scriitor,  aveam şi două cărţi  scrise,  una  aştepta cuminte din  ’84 într-o  editură, avea  să apară abia în ’92. Deşi colaboram la SLAST,  nu mă gândeam să devin  ziarist,  pentru că presa  nu era  presă.   Articolele publicate  de  România liberă m-au  făcut  să-mi  pun  problema altfel, erau  cu totul  alte vremuri, aş fi scris zece articole  pe  zi,  toată   lumea   murea să-şi  spună părerea. Iar contactul cu viaţa  de redacţie de la  Zig  Zag m-a  cucerit  definitiv. Mi-am  zis: ASTA trebuie să fac eu! În momentul ăla, jurnalismul a devenit mai  important şi mai  „al meu“  nu doar  decât  programarea calculatoarelor,  ci  şi  decât   literatura. Aşa  că,  nu,  nu m-am  gândit la  presă  ca  spre  o  etapă   spre altceva,  ci ca pe  obiectivul maxim  şi final  – ceea ce a şi rămas.

Sfatul meu e să-ți faci mai întâi studiile într-o meserie care  îți place  și atunci  am garanția că faci jurnalism din pasiune.“

(Emil Hurezeanu)

 

 

❙    Aţi  urmat cursuri  de specializare? Aţi avut un model celebru în presa autohtonă sau în mass-media internaţională?

E.H: Înainte de ’89, fără  libertate şi acces la presa  internaţională, nu aveam de unde să îmi iau modele. Citeam  doar din când în când ziare şi reviste  din Germania, mă ajutau prietenii.   Odată  ajuns   la  Radio   Europa  liberă, însuşi  postul era un model  de presă  liberă  şi structurată după  tradiţia anglo-saxonă. Au fost modelele mele  şi m-am  şi identificat cu ele cât am lucrat  acolo.

B.F.: Înainte de ’89 nu  aveam de unde să ne luăm  modele, iar  după ni le-am  creat  pe ale noastre proprii, nu era timp  de căutări. În ceea ce priveşte România liberă a fost, după ’89 mai mult  decât  un  ziar,  era o stare  de spirit, pe care o împărtăşeam cu toţii. Cine nu, a plecat.  Dar  au  venit  mulţi   alţii  către  noi,  din afara  presei  chiar,  s-au  produs masive reînnoiri  de „personal“, reorientări profesionale. Pot spune că Dorel Dorian, de la revista Magazin, este cel care m-a „înfiat“  în ale gazetăriei  şi ale scrisului în general. La fel Mihai Coman, Petre  Mihai  Băcanu,  Mihai  Creangă, Anton  Uncu – cel care era ca un fel de pavăză pentru mine…

I.A.: Vai mie, nu. Am învăţat mimetic, ca maimuţa.  Lucrând  la  „Externe“,  am   avut modelele sub  nas  şi m-am  regăsit  în  ele.  Şi engleza mea încă sună  a REUTERS.  În singura  ocazie  în  care  am  dorit  să  particip la un curs – la CJI-ul pe care am ajuns, ani mai târziu, să-l conduc – s-a întâmplat accidentul de la Baloteşti. M-am întors  pe călcâie şi am plecat  spre   redacţie.  Aşa   se  face  că   nu   am „învăţat“  niciodată cum   se  navighează pe internet.

Presa  imediat după ’89 era un exercițiu  de democrație, existau polemici,  lupte  de idei, o altă atmosferă decât acum.“  (Bogdan Ficeac)

 

 

T.C.Z. Nu  am  urmat decât  un…  Curs de finanţe pentru presă, ţinut  de  doi  britanici. În rest, am învăţat din mers (atât cât am învăţat, fireşte).  Mentorii mei  au  fost  şi  sunt   Alex Ştefănescu, Aurelia Boriga, George  Arion, Stelian  Ţurlea,   Tia  Şerbănescu –  ca  să  mă opresc doar la cinci! – de la care am învăţat pe rupte şi  care  m-au   ajutat   în  mod   concret. Modele  – şi mai multe!  Aş vrea  să scriu  editoriale   ca  Tia,  să  fac  interviuri  ca  Arion, anchete precum Cornel  Mihalache, reportaje ca Liliana  Petruş, ştiri ca Lucia Efrim „Toto“ de la Mediafax…

❙    Câţi dintre cei alături de care lucraţi au studii de presă şi câţi provin din alte profesii?

E.H: Nu  știu  şi  nici  nu  mă  interesează. Toţi prietenii şi colegii mei a căror  mână  jurnalistică   e  preţuită de  mine  de  ani  de  zile, indiferent de evoluţia lor la un trust  sau altul de presă,  nu provin din  şcoli de jurnalism şi, după părerea mea, acesta este criteriul cel mai neînsemnat. Lucru valabil şi în lumea  politicii sau diplomaţiei. Cei mai buni dintre ei sunt la bază   ingineri,  economişti,  jurişti   sau   chiar medici. Sigur, pot ieşi din şcolile de jurnalism şi oameni buni,  dar  nu o recomand ca metodă.

Nu pot exista  jurnaliști profesioniști în afara  unui sistem  mediatic care să îi aprecieze și să-i valorizeze.“ (Ioana Avădani – Director  al Centrului pentru Jurnalism Independent)

 

 

B.F.: Foarte  mulţi.  Pentru mine,  în ultimii 10 – 15 ani a fost o mare  nedumerire. Eram la România liberă, aveam nevoie  de ziarişti  şi ne gândeam că  o  să  avem  de  unde alege  din sutele  de absolvenţi ale noilor  şcoli de jurnalism.  Când   colo,  la  anunţurile  noastre răspundeau copii veniţi  din cu totul  alte şcoli. Şi care  chiar  se  adaptau foarte   bine.  Iar  jurnaliştii  cu diplomă se îndreptau către firmele de PR, la muncă mai lejeră şi mai bine plătită.

T.C.Z.: Nu  pot  aprecia, pentru că – din păcate  – foarte  multora nu  le-am  ştiut  niciodată  istoria  personală. Dar pot  să spun două lucruri: că  am  avut   destui colegi  tineri   cu facultatea  de  Jurnalism după  1989,  dintre care  unii  erau  foarte  buni,  alţii  trecuseră ca gâsca  prin  apă  (fără  urmă de  vocaţie,  ca  o variantă de moment, mulţi  nici nu  au rămas în presă);  că Elvira  Gheorghiţă, de la Mediafax, o instituţie de presă  în sine, a făcut Chimia,  CTP Automatica, Răsvan  Popescu Geologia,  Mişu  Rădulescu (TVR) Politehnica ș.a. Nu trag nici o concluzie, doar  constat.

I.A.: Nu  am făcut niciodată statistici  despre  cine ce studii are  – am  lucrat  împreună, am învățat unii de la alții. Dar cred cu tărie că substanța, materia jurnalismului este societatea  și,  dacă nu  o  înțelegi,  indiferent de  ce școală ai urmat, nu  poți  fi un  jurnalist bun. Cred  că important nu  este tipul  de școală pe care  l-ai urmat ci maturitatea intelectuală și emoțională pe care acea școală ți-a dat-o  sau ți-a permis să o atingi.

N-am făcut  «stagii» de jurnalism, dar am avut norocul să lucrez în instituții  de presă de vârf, cea mai tare  fiind pentru mine Agenția de știri  Mediafax.“ (Tudor Călin Zarojanu)

 

❙     După experienţa dv. personală, ce aţi recomanda:   facultate de  presă  (imediat după  liceu)  sau  orice facultate plus  fie studii postuniversitare fie direct practică în mass-media?

B.F.: În  presa   tradiţională de  la  noi  şi, după câte  ştiu  eu,  şi  din  lume,  funcţionau două instituţii: a reporterului şi a redactorului: reporterul nu avea nevoie  de studii superioare,  el alerga  şi aducea materialul brut,  pe care redactorul – om cu facultate, eventual de specialitate – verifica  şi  prelucra ştirea  sau reportajul, îi adăuga date  şi comentarii care să îi dea o formă  finală.  Eu zic că orice facultate,  fie de  jurnalism, litere  sau  tehnică, are tocmai  rolul de a-ţi forma  gândirea logică, de a te învăţa să construieşti o argumentaţie. Iar peste  asta intervin talentul şi vocaţia,  fără de care nu te poţi numi  gazetar adevărat, oricâtă şcoală ai avea.

T.C.Z.: Aş recomanda dragoste de profesie, spirit  de  observaţie, temperament, rezistenţă,  moralitate, fire  răzbătătoare, talent  la scris, atenţie distributivă, putere de adaptare, bun  simţ.  Am  verificat:  nici  Pamfil  Şeicaru, nici Brunea  Fox, nici Ion Cristoiu nu au făcut Jurnalismul. Nu spun că nu e util, spun doar că nu e nici obligatoriu, nici suficient.

 

❙    În ultima vreme, percepţia asupra presei s-a degradat (dovadă stau  sondajele de opinie,  scăderea audienţelor, a tirajelor etc.). Ce credeţi că influenţează evoluţia, prestaţia unui jurnalist: cursurile periodice de perfecţionare, sau modelul direct, de la locul de muncă, implicând aici stilul  de lucru,  principiile şi  politica patronului de media?

E.H.: E o perioadă proastă. Contează foarte mult  politica  postului. Asta  nu-l  scuteşte pe jurnalist să-şi facă treaba  bine, sunt perioade  mai  bune,  mai  proaste, uneori nu  mai  ai unde să te duci… Ce să spun? Vor veni şi vremuri  mai bune.  Sau poate  nu!

I.A.: Cred  că asistăm la un  fenomen de genul  „vânturile, valurile“. Vântul  stârneşte valurile, valurile domolesc vânturile (de  la fraţii  Strugațki cetire).  Nu  poate  exista  presă bună  fără jurnalişti profesionişti.

T.C.Z.: Nu cred că presa  e văzută prost  în primul rând din  motive de lipsă  de profesionalism.  Presa  e văzută prost  pentru că unii jurnalişti sunt  vânduţi unor  interese şi nu fac ce-au  învăţat (dacă  au  învăţat) în  facultate, nici ce le spune (dacă  le spune) bunul simţ. Pentru că li se cere (patronat, partide, grupuri de  interese) să  mintă, să  înşele,  să  urle,  să creeze isterie, să fie frivoli, chiar nesimţiţi etc. – şi ei asta fac. Unii o fac chiar cu foarte  mult profesionalism!, adică  folosind instrumente de  manipulare bine  stăpânite, de  la  ton  şi fond  muzical până  la mesaje  subliminale şi insinuări.

 

❙    Cum vă vedeţi în rolul de profesor de presă? Care ar fi formula / reţeta  ideală  de cursuri de presă?

E.H.: Nu,  profesor de  presă,  în mod  formal, nu sunt. Dacă prin ceea ce fac în presă,  şi pe arii din  ce în ce mai restrânse acum,  interesează pe cineva  ca model, cu atât mai bine.

B.F.: Şcoli de presă  sunt  multe, şi eu predau la Hyperion. Dar mă bucur să văd că există acum şcoli noi, mai ales pe lângă marile televiziuni, unde se  fac  cursuri  serioase, şi mai ales foarte aplicate, cum se şi spune „teoria  ca  teoria,   dar  practica te  omoară“.  Mai sunt  şi programe, ca acela făcut de studenţi, o televiziune pe internet, pe care exersează tot ceea ce învaţă din manuale.

I.A.: Conduc Centrul pentru Jurnalism Independent.  Iar  cursurile pe  care  le  organizăm se adaptează din mers la nevoile nu doar ale pieţei  media, dar  şi ale societăţii. Cred  că asta spune totul.

Taguri:

Comenteaza