Sunt mulți, harnici, iar jurnaliștii cu diplome în regulă îi acuză că le mănâncă pâinea. Doamnelor și domnilor, vi-i prezentăm pe gazetarii-ingineri. Inginer, ca termen generic…
Dintre cei 12 ingineri ai secţiei de giroscopie de la Aerofina, fabrică de avangardă a aviaţiei româneşti înainte de ’89, patru au intrat în presa centrală. Editori, redactori-şefi, ba chiar unul conduce un câine de pază al presei, Simptomatic? Răspunsul îl dau gazetari care nu mai au nevoie de prezentare. Doar de un detaliu: studiile absolvite. Aşadar, să vedem ce spun: Emil Hurezeanu (Drept), Bogdan Ficeac (Fizică), Ioana Avădani (Mecanică Fină), Tudor Călin Zarojanu (Informatică).
❙ Care era peisajul mass-media atunci când aţi intrat în presă?
Emil Hurezeanu: Am intrat în presă în anii în ’70, când exista o presă comunistă circumscrisă ordinelor de partid şi pe care o citeam printre rânduri ca să vedem dacă sunt modificări în viaţa mamutului îngheţat care era comunismul. Dar exista şi o presă vie, mai ales în publicistica literară, culturală, intelectuală, cum era România literară, Contemporanul şi revista Echinox, de la Cluj, în care am debutat eu. Pe spaţii mici, insulare, se putea face presă culturală, puteai să scrii despre cărţile valoroase care încă mai apăreau, despre câte un film bun care mai scăpa cenzurii. Noi ne făceam treaba la parterul nostru, ştiind că la etajele superioare, ele sunt interzise.
Bogdan Ficeac: Intrarea mea în presă, 1989, cu câteva luni înainte de revoluţie, a fost oarecum ciudată: am pornit din science-fiction spre ştiinţă şi, de aici, către presă.
Câştigasem un premiu al revistei Magazin şi am început o colaborare cu ei, la rubrica de ştiinţă. Cum revista făcea parte din trustul România liberă, am ajuns să scriu în ziar, ocupându-mă de zona şi instituţiile în care lucrasem: Institutul de la Măgurele, laseri, automatizări, biotehnologii… Dar între timp a venit revoluţia şi s-a trecut spre un alt tip de presă. Euforia libertăţii de după revoluţie a creat o mare efervescenţă, a fost deceniul romantic al presei, în care puteai să scrii orice, când încercai să descoperi noi idei, se definea un nou tip de societate ale cărei mecanisme funcţionau sau nu, iar tu trebuia să scrii despre asta. Totul era un exerciţiu de democraţie, existau polemici, lupte de idei, o altă atmosferă decât acum. Pe atunci redacțiile erau conduse de mari ziarişti, unii s-au dovedit buni manageri, alţii nu… Între timp asta şi-a arătat efectele.
Ioana Avădani: În 1993, când totul era încă proaspăt şi presa mirosea a testosteron şi a pământ reavăn şi când se dădeau ucazuri interne: „De mâine, toate ştirile vor avea background“.
T. C. Zarojanu: Primele articole, mai degrabă eseuri, le-am publicat la începutul anilor ’80 în SLAST (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului), păstorit de Ion Cristoiu, în paralel cu apariţia, tot acolo, a primelor mele texte literare, sub „aripa“ lui Alex Ştefănescu. După decembrie ’89 am început să duc articole la România liberă, care – spre marea mea bucurie – mi le-a publicat cam două din trei (e drept că nici nu duceam des, nu voiam să par grafoman), unele chiar pe post de editorial. Am mai publicat, în anii aceia, în Mangafaua regretatului Dan Goanţă, revistă care îi făcea concurenţă lui Caţavencu. În vara lui ’92, Alex mi-a propus să ţin un serial umoristic în Zig Zag, unde scria şi el, ceea ce am şi făcut. Peste câteva luni, Aurelia Boriga, redactor-şef, mi-a propus să mă mut acolo cu arme şi bagaje. Aveam „în spate“ 12 ani de Informatică şi nu era o decizie uşoară. Până la urmă am zis: „Ori acum, ori niciodată“ şi am făcut pasul – pe care nu-l regret nici azi. Atmosfera generală, atât în presă, cât şi în percepţia despre presă, în anii aceia, cred că se poate rezuma într-un singur cuvânt: FRENEZIE. Jurnaliştii CREDEAU în ceea ce fac şi cititorii CREDEAU în jurnalişti. Erau vreo 2.000 de publicaţii, apărute din nimic, pentru că în decembrie ’89 existau puţini ziarişti şi majoritatea erau obişnuiţi să facă doar reportaje cu „realizărili“ lui Ceauşescu sau să pună în pagină texte şi poezii de proslăvire.
❙ A existat o dorinţă de a evada din profesia de bază, sau aţi simţit o nevoie, un imbold de a vă exprima prin cuvânt şi imagine, adresându-vă spaţiului public? Aţi cochetat vreodată cu literatura?
E.H: Am debutat în presa literară când deja eram un tânăr poet, iar când te apuci de scris, înseamnă că simţi şi nevoia să o faci. Nu voiam să evadez de nicăieri. Poezia este despre totul şi despre nimic. Dar în cronicile mele de carte, de film, puteam să sugerez mai multe. Fac parte din generaţia ’80 care a făcut din expresia literară o formă de a exprima şi neliniştea politică.
I.A. Am ştiut că vreau să fiu jurnalist la 12 ani. Nu pricep de ce – dar mi-a fost foarte clar că vreau să fac asta. Ah, ce măiastru combăteam în revista şcolii despre elevii care nu trec pe zebră! Nu cred că dorinţa de a „mă“ exprima a fost resortul – nu am simţit-o nici atunci, nici mai târziu. Am făcut, în planurile mele, o distincţie clară între ceea ce „trebuie spus“ şi ceea ce vreau să scriu. Literatura şi jurnalismul au fost, în mintea mea – de atunci şi de acum – două meserii diferite.
T.C.Z. Înainte de ’89 visam să devin scriitor, aveam şi două cărţi scrise, una aştepta cuminte din ’84 într-o editură, avea să apară abia în ’92. Deşi colaboram la SLAST, nu mă gândeam să devin ziarist, pentru că presa nu era presă. Articolele publicate de România liberă m-au făcut să-mi pun problema altfel, erau cu totul alte vremuri, aş fi scris zece articole pe zi, toată lumea murea să-şi spună părerea. Iar contactul cu viaţa de redacţie de la Zig Zag m-a cucerit definitiv. Mi-am zis: ASTA trebuie să fac eu! În momentul ăla, jurnalismul a devenit mai important şi mai „al meu“ nu doar decât programarea calculatoarelor, ci şi decât literatura. Aşa că, nu, nu m-am gândit la presă ca spre o etapă spre altceva, ci ca pe obiectivul maxim şi final – ceea ce a şi rămas.
„Sfatul meu e să-ți faci mai întâi studiile într-o meserie care îți place și atunci am garanția că faci jurnalism din pasiune.“
(Emil Hurezeanu)
❙ Aţi urmat cursuri de specializare? Aţi avut un model celebru în presa autohtonă sau în mass-media internaţională?
E.H: Înainte de ’89, fără libertate şi acces la presa internaţională, nu aveam de unde să îmi iau modele. Citeam doar din când în când ziare şi reviste din Germania, mă ajutau prietenii. Odată ajuns la Radio Europa liberă, însuşi postul era un model de presă liberă şi structurată după tradiţia anglo-saxonă. Au fost modelele mele şi m-am şi identificat cu ele cât am lucrat acolo.
B.F.: Înainte de ’89 nu aveam de unde să ne luăm modele, iar după ni le-am creat pe ale noastre proprii, nu era timp de căutări. În ceea ce priveşte România liberă a fost, după ’89 mai mult decât un ziar, era o stare de spirit, pe care o împărtăşeam cu toţii. Cine nu, a plecat. Dar au venit mulţi alţii către noi, din afara presei chiar, s-au produs masive reînnoiri de „personal“, reorientări profesionale. Pot spune că Dorel Dorian, de la revista Magazin, este cel care m-a „înfiat“ în ale gazetăriei şi ale scrisului în general. La fel Mihai Coman, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu – cel care era ca un fel de pavăză pentru mine…
I.A.: Vai mie, nu. Am învăţat mimetic, ca maimuţa. Lucrând la „Externe“, am avut modelele sub nas şi m-am regăsit în ele. Şi engleza mea încă sună a REUTERS. În singura ocazie în care am dorit să particip la un curs – la CJI-ul pe care am ajuns, ani mai târziu, să-l conduc – s-a întâmplat accidentul de la Baloteşti. M-am întors pe călcâie şi am plecat spre redacţie. Aşa se face că nu am „învăţat“ niciodată cum se navighează pe internet.
„Presa imediat după ’89 era un exercițiu de democrație, existau polemici, lupte de idei, o altă atmosferă decât acum.“ (Bogdan Ficeac)
T.C.Z. Nu am urmat decât un… Curs de finanţe pentru presă, ţinut de doi britanici. În rest, am învăţat din mers (atât cât am învăţat, fireşte). Mentorii mei au fost şi sunt Alex Ştefănescu, Aurelia Boriga, George Arion, Stelian Ţurlea, Tia Şerbănescu – ca să mă opresc doar la cinci! – de la care am învăţat pe rupte şi care m-au ajutat în mod concret. Modele – şi mai multe! Aş vrea să scriu editoriale ca Tia, să fac interviuri ca Arion, anchete precum Cornel Mihalache, reportaje ca Liliana Petruş, ştiri ca Lucia Efrim „Toto“ de la Mediafax…
❙ Câţi dintre cei alături de care lucraţi au studii de presă şi câţi provin din alte profesii?
E.H: Nu știu şi nici nu mă interesează. Toţi prietenii şi colegii mei a căror mână jurnalistică e preţuită de mine de ani de zile, indiferent de evoluţia lor la un trust sau altul de presă, nu provin din şcoli de jurnalism şi, după părerea mea, acesta este criteriul cel mai neînsemnat. Lucru valabil şi în lumea politicii sau diplomaţiei. Cei mai buni dintre ei sunt la bază ingineri, economişti, jurişti sau chiar medici. Sigur, pot ieşi din şcolile de jurnalism şi oameni buni, dar nu o recomand ca metodă.
„Nu pot exista jurnaliști profesioniști în afara unui sistem mediatic care să îi aprecieze și să-i valorizeze.“ (Ioana Avădani – Director al Centrului pentru Jurnalism Independent)
B.F.: Foarte mulţi. Pentru mine, în ultimii 10 – 15 ani a fost o mare nedumerire. Eram la România liberă, aveam nevoie de ziarişti şi ne gândeam că o să avem de unde alege din sutele de absolvenţi ale noilor şcoli de jurnalism. Când colo, la anunţurile noastre răspundeau copii veniţi din cu totul alte şcoli. Şi care chiar se adaptau foarte bine. Iar jurnaliştii cu diplomă se îndreptau către firmele de PR, la muncă mai lejeră şi mai bine plătită.
T.C.Z.: Nu pot aprecia, pentru că – din păcate – foarte multora nu le-am ştiut niciodată istoria personală. Dar pot să spun două lucruri: că am avut destui colegi tineri cu facultatea de Jurnalism după 1989, dintre care unii erau foarte buni, alţii trecuseră ca gâsca prin apă (fără urmă de vocaţie, ca o variantă de moment, mulţi nici nu au rămas în presă); că Elvira Gheorghiţă, de la Mediafax, o instituţie de presă în sine, a făcut Chimia, CTP Automatica, Răsvan Popescu Geologia, Mişu Rădulescu (TVR) Politehnica ș.a. Nu trag nici o concluzie, doar constat.
I.A.: Nu am făcut niciodată statistici despre cine ce studii are – am lucrat împreună, am învățat unii de la alții. Dar cred cu tărie că substanța, materia jurnalismului este societatea și, dacă nu o înțelegi, indiferent de ce școală ai urmat, nu poți fi un jurnalist bun. Cred că important nu este tipul de școală pe care l-ai urmat ci maturitatea intelectuală și emoțională pe care acea școală ți-a dat-o sau ți-a permis să o atingi.
„N-am făcut «stagii» de jurnalism, dar am avut norocul să lucrez în instituții de presă de vârf, cea mai tare fiind pentru mine Agenția de știri Mediafax.“ (Tudor Călin Zarojanu)
❙ După experienţa dv. personală, ce aţi recomanda: facultate de presă (imediat după liceu) sau orice facultate plus fie studii postuniversitare fie direct practică în mass-media?
B.F.: În presa tradiţională de la noi şi, după câte ştiu eu, şi din lume, funcţionau două instituţii: a reporterului şi a redactorului: reporterul nu avea nevoie de studii superioare, el alerga şi aducea materialul brut, pe care redactorul – om cu facultate, eventual de specialitate – verifica şi prelucra ştirea sau reportajul, îi adăuga date şi comentarii care să îi dea o formă finală. Eu zic că orice facultate, fie de jurnalism, litere sau tehnică, are tocmai rolul de a-ţi forma gândirea logică, de a te învăţa să construieşti o argumentaţie. Iar peste asta intervin talentul şi vocaţia, fără de care nu te poţi numi gazetar adevărat, oricâtă şcoală ai avea.
T.C.Z.: Aş recomanda dragoste de profesie, spirit de observaţie, temperament, rezistenţă, moralitate, fire răzbătătoare, talent la scris, atenţie distributivă, putere de adaptare, bun simţ. Am verificat: nici Pamfil Şeicaru, nici Brunea Fox, nici Ion Cristoiu nu au făcut Jurnalismul. Nu spun că nu e util, spun doar că nu e nici obligatoriu, nici suficient.
❙ În ultima vreme, percepţia asupra presei s-a degradat (dovadă stau sondajele de opinie, scăderea audienţelor, a tirajelor etc.). Ce credeţi că influenţează evoluţia, prestaţia unui jurnalist: cursurile periodice de perfecţionare, sau modelul direct, de la locul de muncă, implicând aici stilul de lucru, principiile şi politica patronului de media?
E.H.: E o perioadă proastă. Contează foarte mult politica postului. Asta nu-l scuteşte pe jurnalist să-şi facă treaba bine, sunt perioade mai bune, mai proaste, uneori nu mai ai unde să te duci… Ce să spun? Vor veni şi vremuri mai bune. Sau poate nu!
I.A.: Cred că asistăm la un fenomen de genul „vânturile, valurile“. Vântul stârneşte valurile, valurile domolesc vânturile (de la fraţii Strugațki cetire). Nu poate exista presă bună fără jurnalişti profesionişti.
T.C.Z.: Nu cred că presa e văzută prost în primul rând din motive de lipsă de profesionalism. Presa e văzută prost pentru că unii jurnalişti sunt vânduţi unor interese şi nu fac ce-au învăţat (dacă au învăţat) în facultate, nici ce le spune (dacă le spune) bunul simţ. Pentru că li se cere (patronat, partide, grupuri de interese) să mintă, să înşele, să urle, să creeze isterie, să fie frivoli, chiar nesimţiţi etc. – şi ei asta fac. Unii o fac chiar cu foarte mult profesionalism!, adică folosind instrumente de manipulare bine stăpânite, de la ton şi fond muzical până la mesaje subliminale şi insinuări.
❙ Cum vă vedeţi în rolul de profesor de presă? Care ar fi formula / reţeta ideală de cursuri de presă?
E.H.: Nu, profesor de presă, în mod formal, nu sunt. Dacă prin ceea ce fac în presă, şi pe arii din ce în ce mai restrânse acum, interesează pe cineva ca model, cu atât mai bine.
B.F.: Şcoli de presă sunt multe, şi eu predau la Hyperion. Dar mă bucur să văd că există acum şcoli noi, mai ales pe lângă marile televiziuni, unde se fac cursuri serioase, şi mai ales foarte aplicate, cum se şi spune „teoria ca teoria, dar practica te omoară“. Mai sunt şi programe, ca acela făcut de studenţi, o televiziune pe internet, pe care exersează tot ceea ce învaţă din manuale.
I.A.: Conduc Centrul pentru Jurnalism Independent. Iar cursurile pe care le organizăm se adaptează din mers la nevoile nu doar ale pieţei media, dar şi ale societăţii. Cred că asta spune totul.