tramadol paracetamol farmacia ahumada where to buy tramadol is tramadol a non narcotic medication

tramadol ambien safe buy ambien online ambien St. Louis

asociacion de tramadol y fentanilo buy tramadol is tramadol like meloxicam

sintomi di astinenza xanax buy xanax how do i get my dr to prescribe xanax

dose range for klonopin buy klonopin online taking klonopin daily

xanax .25 mg street value buy xanax xanax cancun

why is valium given for vertigo valium online buy valium online Green Bay

alcohol and ambien liver buy ambien online symptoms of ambien addiction

why is valium prescribed buy generic valium is mixing alcohol and valium dangerous

can you take valium and advil pm together buy valium xanax librium valium

DOSAR

Kilometrul zero

January 25th, 2010, com 2 comentarii

Când vine vorba despre sărăcie, reporterii au şi ei şlagărele lor. Gen cartierul Ferentari, blocurile-ghetou de la periferia Capitalei, jalea din Valea Jiului, comunităţile de romi sau uitatele de Dumnezeu sate de prin Moldova. În toate locurile astea mergi la sigur, sărăcia lucie îţi rânjeşte din prima, în toată splendoarea ei. Dar dacă am căuta-o exact în centrul Bucureştiului? Vorba aia, capitală europeană! S-o vedea ceva?  Din păcate, da!

Mă uit la oameni şi chiar îmi par amărâţi. Feţe triste, priviri îngrijorate, încălţări scofâlcite, haine foste bune de purtat, cândva. Evit extremele gen cerşetorii din faţa Bisericii Curtea Veche, nişte copii cu mamelor din lumea-ntreagă sau pirande care vor să-mi ghicească de 2010. Nu, mulţumesc, mi-am ghicit singură, şi mie o să-mi meargă cam prost. De data asta mă interesează doar sărăcia aceea tăcută, trăită cu o anume decenţă. Şi, din păcate, devenită normală. Că aproape nici n-o mai băgăm în seamă.

Pe strada Gabroveni, la numărul 10, un bătrân curăţă noroiul din faţa porţii. Dau bineţe şi îl întreb direct, asumându-mi riscurile de rigoare: „Sunteţi sărac?” În loc să se uite la mine cruciş, să mă ocărască  ori să-mi zică să-mi văd de drum, omul mă priveşte în ochi, cu blândeţe, şi-mi răspunde: „Mai sărac ca niciodată, doamnă!” Îi spun cine sunt şi ce vreau, îl rog să-mi arate cum trăieşte. Tudor Simion mă invită în casă, nu fără o anume jenă: „Că sunt toate vechi şi înghesuite, tragem şi noi de viaţă cum putem”. O curte mică, decorată cu o tufă de trandafiri, o bicicletă stricată, câteva scânduri, un copac şi o căsuţă pentru păsări. Locuinţa are două camere şi baie, toate de dimensiuni reduse. Da, covoarele şi păturile sunt roase de vreme, vasele cam ciobite, mobila scorojită. Dar e curăţenie-lună, toate lucrurile par a fi la locul lor, ca şi când ar fi crescut acolo. După ce îmi arată o cutie de pantofi, pli­nă cu medicamente, adică principala lui chel­tuia­lă lunară, vreo şase milioane vechi, nea Tudor îmi spune povestea sărăciei lui: „M-am mutat în Gabroveni de vreo 50 de ani, după ce mi-au dărâmat casa din Unirii. Aici era, de fapt, o magazie veche şi din ea am făcut ce vedeţi. Asta m-a costat şi vederea, că a căzut un stâlp şi mi-a spart ochiul stâng. Am muncit pe brânci, aveam şi ceva bani, eu am fost meşter sticlar, iar soţia, acum e la biserică, vânzătoare. De vreo cinci ani ne judecăm prin tribunale, că există cineva care a revendicat terenul. Am avut peste 20 de termene, dar încă nu am primit ordin de evacuare. Nici nu vreau să mă gândesc cum şi unde să mergem, doi oameni bă­trâni şi bolnavi, puşi pe drumuri. Plus că nici nu mai dau doi bani pe ce promit autorităţile. De trei ani ne-au spart strada, ca să reconstruiască centrul vechi, şi nu s-a întâmplat nimic de bine. Trăim printre schelete de scânduri şi gunoaie. Iar în clădirile evacuate s-au mutat ţi­gani şi s-au branşat ilegal la curentul şi căl­du­ra pe care le plătim noi. Noaptea e jale, chefuiesc, urlă, dau foc la geamuri, fură tot ce le iese în cale, nouă ne-au luat până şi rufele de pe sâr­mă. Nici nu îndrăznim să ieşim din casă după ce se lasă întunericul, deşi, dacă aţi observat, stăm chiar în centrul Capitalei. Avem un băiat poliţist şi nu vine la noi fără spray paralizant şi pistol. Eu cred că şi asta ţine de sărăcie, dacă tot m-aţi întrebat. Apoi faptul că nici nu mai ştiu de când nu ne-am cumpărat haine, încălţă­min­te sau lucruri în casă. Nici un ziar, nici o carte, nici un cadou. Toţi banii se duc pe întreţinere, me­dicamente şi oareşce de mâncare. Masa noastră de bază e ciorba. De praz, de cartofi, de fasole. Dar am noroc de nevastă gospodină şi o face bună. De sărbători am cum­părat nişte carne tocată şi am avut sarmale.  Dar cel mai rău mă seacă la inimă că nu-mi pot ajuta băia­tul, o duce greu, are şi copil. Dacă mă gândesc bine asta nici nu e viaţă, e doar un fel de-aţi trage zilele, de azi pe mâine”.

Nea Tudor ţine să-mi arate fotografii din tinereţe, de la nuntă, de la botezul băiatului. Pentru el e important să-şi aducă aminte că a fost şi fericit, cândva. Altfel şi-ar blestema zilele şi nu-i creştineşte. Şi mai ţine să-mi arate că nu e singur în situaţia asta. Vecinii lui din dreapta o duc şi mai rău. Ceilalţi, de peste drum, tocmai au fost evacuaţi. Poate vreau să vorbesc şi la casa din spate, unde stau nişte tineri foarte cumsecade, daţi în şomaj, muritori de foame, că mai au şi copii.

Nu, mulţumesc, mă opresc aici. Ideea era să văd dacă sărăcia cruntă din România ultimilor ani se simte şi în buricul târgului, la kilometrul zero. Mergând pe stradă, pur şi simplu, fără să caut cazuri dramatice. Doar intrând în vorbă cu primul om pe care l-am văzut în faţa casei lui.

foto Octavian Tibăr


Taguri:

Comentarii

  1. ctilde says:

    Great…

    love your blog, http://perterm.putblog.org/ ,Thanks again….

  2. ssanzing says:

    Hello…

    My life,vist ithttp://pavlikl.diblogotus.com/ ,Thanks….

Comenteaza