La „Crucea de piatră”, varianta niponă JAPONIA CU SUSUL ÎN JOS

December 20th, 2007, Claudia Golea Gumiya

Comenteaza

Părăsirea României se anunţă cât se poate de fericită, căci m-am săturat. Dovada: la Otopeni totul este ca în Ţara lui Papură Vodă şi poliţiştii îmi spun că nu am voie în bagajul de mână cu sticlele de vin pe care le duc cadou. Trebuie să mă întorc astfel la check-in la Lufthansa şi să le trimit la cală. „Or să se spargă, probabil”, îmi spune angajata firmei germane, româncă proaspăt intrată în Europa. Sunt cât pe ce să fac scandal, dar îmi văd de drum. Peste cincisprezece ore, ajung pe aeroportul internaţional de lângă Tokyo, NaHa, şi, la ieşirea din avion, zăresc o pancartă mare pe care scrie „Mrs. Claudia Golea” lângă care aşteaptă două angajate japoneze ale arifine-ului. întâmpinarea mea cu oarecare (mică) pompă mă face să mă gândesc la lucruri cât se poate de grave.

Am un instinct vag masculin, aşa că mă îndrept către fata mai frumoasă, îmi zâmbeşte cu fineţe şi infinită compasiune. O, Doamne, ce nenorocire s-o fi întâmplat?

„Regret să vă anunţ, dar vinul Domniei Sale Claudia a fost reţinut la Otopeni prin vina unor angajaţi nedemni ai umilei noastre firme.”

„Vinul meu?”

„Da. Dar nu vă speriaţi! Ajunge mâine cu acelaşi avion. Vă rugăm să ne daţi adresa unde veţi sta în Japonia ca să vi-l aducem.”

Răsuflu uşurată şi, condusă de frumoasa în uniformă, străbat tot aeroportul pentru a semna formalităţile cu privire la Pinot Noir-u\ meu. Aveam într-adevăr să-mi primesc vinul a doua zi, împachetat cu măiestrie şi cu infinite scuze pentru impardona- bila întârziere. Pentru asta îmi place Japonia. <

…aveam să-mi dau seama din prima zi în care am ajuns la Tokyo, după o absenţă de mai mulţi ani. Am coborât de pe highwaym vechiul cartier central Asakusa. Este fostul district al bordelurilor, o Cruce de piatră în varianta niponă, iar acum n-a mai rămas decât patina vremii, în acest loc păstrându-se cel mai bine la Tokyo farmecul vechii Japonii. Aici se află templul shintoist Sensoji şi aici fac o baie în fumul beţişoarelor parfumate senko, ceea ce sigur îmi va aduce noroc. Ies din templu şi trec de numeroasele tarabe ale negustorilor cu obiecte specific japoneze şi apoi ies într-o stradă oarecare. Vreau să-mi aprind o ţigară. „Nu e voie!”, îmi spune amicul meu japonez. „Dacă te prind că fumezi pe stradă, îţi dau o amendă de 320 de dolari”. Intrăm într-un restaurant, dar nici aici nu se fumează, motiv pentru care simt că explodez.

Din fericire, întâlnim pe stradă, în faţa unui alt restaurant, două băncuţe şi o scrumieră cu un fel de aspirator. Aici se poate fuma şi, în sfârşit, mă dedau acestei plăceri tipice pentru un parazit al societăţii. Chestia asta cu fumatul e una dintre noutăţile care te întâmpină în Japonia, o ţară unde, în mod tradiţional, se aflau foarte mulţi fumători. Şi, în general, pe stradă este o curăţenie atât de perfectă încât deranjează, făcându-te să te simţi nu într-o metropolă de pe Terra, ci într-un mediu septic, în ceva aşa ca un laborator, pe o altă planetă. Din fericire, sunt câteva modalităţi prin care fumătorii înrăiţi rezistă intemperiilor vremii. în staţiile de tren s-au înfiinţat locuri speciale pentru fumat, adevărate oaze pentru vicioşi, nefolosibile însă la orele de vârf. în multe clădiri, precum impresionantul Roppongi Hills, cu cele 53 de etaje ale sale, companiile de tutun au amenajat spaţii speciale pentru fumători, în care, privind la peştişorii de toate culorile care înoată graţios în acvariul lor, te simţi ca într-un smoking paradise. O frumoasă angajată a companiei Japan Tobacco îmi oferă chiar pe gratis un pachet de ţigări mentolate Aqua şi o tabacheră. Aşa mai zic şi eu.

O altă durere în c… – cum ar zice un brit – este treaba cu gunoiul. Sunt anumite zile speciale în care acesta trebuie dus la locul de aruncare şi sunt zile pentru gunoiul care poate fi ars, zile pentru plastic şi zile pentru gunoiul reciclabil, precum sticle goale şi spălate, borcane, sticle de plastic, conserve, baterii etc. Gunoiul trebuie astfel aruncat în pungi speciale şi pungile trebuie cumpărate de la primărie! Şi acest din urmă lucru este prea mult pentru mentalitatea mea de gaijin şi mă calcă pe nervi. Am adunat în curte tot gunoiul de mai bine de o săptămână şi trebuie să fac ceva ca să scap de el. O şansă nesperată se arată în sfârşit la orizont.

Aceasta se prezintă sub forma aşa-numitului TAIFUU KYU GO – adică Taifunul Nr. 9 – ca spitalul nostru de nebuni -japonezii având obiceiul să numeroteze taifunurile din an. 2007, adică epoca Heisei anul 19, luna a noua, fatidica zi de 6. Taifunul, cu o forţă la epicentru, ceva mai încolo în Pacific, de 970 de hectopascali, are o viteză relativ mică, de 20 de km la oră, dar o forţă destul de mare şi mătură multe chestii în calea sa până să ajungă la Tokyo şi în suburbiile sale şi să plece apoi mai departe, a doua zi, spre nord unde se află insula Hokkaido. Cea mai afectată prefectură a fost Kanagawa, unde se află cea mai renumită staţiune japoneză la mare, Kamakura. Râul Tamagawa, care desparte prefectura Kanagawa de Tokyo, s-a revărsat şi a inundat selectele cartiere Setagaya şi, mai ales, Futago-Tamagawa- En, cartierul rezidenţial al străinilor avuţi, cu casele sale albe imaculate şi şcoala străină de limba engleză Saint Mary’s. Un curios de 53 de ani s-a dus să caşte gura ca să vadă şi el spectacolul râului Tamagawa, dar, cum bine zic gaijin-ii din cartier, curiosity killed the cat – nu s-a mai auzit nimic de individ. Unui alt bărbat i-a căzut în cap un copac dezrădăcinat şi a murit pe loc. în rest, s-au înregistrat peste 50 de răniţi şi o sumedenie de persoane rămase fără adăpost în urma inundaţiilor. în seara de 6, multe dintre trenurile japoneze renumite pentru punctualitatea lor, s-au oprit de-a dreptul lăsându-şi pasagerii în gări sau staţii. Trenurile super-rapide shinkansen ale JR-ului (Japan Railways), cu boturile lor albe ascuţite, au rămas jalnic de neputincioase în staţii. Cei care se deplasau spre suburbii de la serviciu au rămas să doarmă în staţii ca să vadă şi ei măcar pentru o noapte ce înseamnă să fii homeless. Taxi-urile sunt extrem de scumpe şi, luate pe distanţe lungi, te usucă de-a dreptul. Hotelurile sunt ceva mai avantajoase, mai ales dacă este vorba de cele capsulă, în care dispui numai de o cuşetă, care şi alea costă vreo 25 de dolari pe noapte. Dar nu mai există practic camere sau cuşete libere într-o astfel de noapte.

Eu însă am avut inspiraţia să rămân acasă unde m-am baricadat şi m-am uitat la televizor. Aproape că mi-a plăcut taifunul acesta numărul 9, mai ales când, uitându-mă la un moment dat pe geam, am avut plăcuta surpriză să constat că a luat în zbor unul dintre sacii mei de gunoi şi i-a cărat pe aripi undeva departe, pe una dintre proprietăţile învecinate.

Oricât de perfectă ar fi Japonia, este suficient un mic taifun ca oamenii să nu mai ajungă la casele lor, trenurile să întârzie, avioanele să nu mai decoleze, pe scurt, să fie aproape ca în România, o Ţară a Soarelui Răsare cu susul în jos. După toate cele, gaijin-ii perfizi ca mine profită de haosul climatic ca să submineze sistemul de ordine şi disciplină şi să-şi arunce gunoaiele aiurea. <

5 de dimineaţă este ora la care începe emisiunea de ştiri la televiziunea naţională NHK, Bună-dimineaţa, Japonia! Căci niponii sunt extrem de matinali. Gunoiul cu pricina trebuie astfel aruncat până la ora 8 dimineaţa. Profit de faptul că totuşi nimeni nu s-a sculat încă, de ploaia care continuă şi-mi iau sacii rămaşi. Trec pe lângă mica plantaţie de orez inundată din suburbia în care locuiesc şi mă îndrept spre păduricea din apropiere. Nu mă duc acolo unde se aruncă sacii, căci sigur m-ar bănui pe mine. Oare de ce?, mă întreb. Dispun de ei şi mă întorc acasă. Pe drum se opreşte ploaia şi cerul se deschide parcă spre un orizont senin. Ajung în grădină şi soarele e deja sus. Mă întâmpină broscuţele verzi tipic japoneze care-mi plac atât de mult, fac uac-uac sau kero-kero, cum spun japonezii, şi fluturi de toate culorile şi mărimile. M-am gândit de-atâtea ori că mi-ar plăcea să le cunosc numele, dar nimeni n-a ştiut să mă înveţe.