Gândul că multe străzi vor fi închise și astfel voi avea parte de ambuteiaje, claxoane și vociferări nu mă făcea să fiu prea entuziasmat de participarea, fie și doar ca suporter, la maratonul urban din Copenhaga. Și totuși, când am aflat că avem un român printre alergători, am apucat aparatul foto și un drapel tricolor și am pornit pe traseu.
Mă speriasem de pomană, nici un pic de aglomeraţie. Oraşul, într-o frumoasă zi de duminică, era perfect liniştit, iar străzile blocate doar temporar şi parţial lăsau suficient loc de manevră automobiliştilor destul de rari. Aflasem despre Tică doar cu o zi înainte şi nu prea ştiam exact cum să-l localizez, mai ales pe traseu. Aşadar, am ales varianta cu aşteptarea la sosire cu steagul şi camera. Îmi spusese cam după câtă vreme soseşte, aveam numărul de pe tricou; am ajuns, evident, mai devreme, m-am chinuit prin înghesuială să ajung la marginea culoarului pe care treceau alergătorii şi dă-i şi aşteaptă.
Nu l-am văzut eu pentru că stăteam cu aparatul la ochi. El a zărit steagul şi a exclamat gâfâind: E bine când te aşteaptă cineva la sosire!
Cu steagul pe umeri – câteodată patriotismul poate fi chiar foarte firesc – a păşit mai departe spre locul de odihnă. Şi atunci a apărut Sebastian, despre care nu ştiam aproape nimic.
Aşadar, povestea lor în două scurte interviuri.
Numărul 12073, zis și Tică, a apucat steagul și a strigat: „Ce bine e când te așteaptă cineva la sosire!“
Tică mi-a povestit totul dintr-o suflare:
Sunt Dumitru Vărzariu- Darie, dar de mic mi se spune Tică. Am 19 ani şi sunt din Suceava, am învăţat la Colegiul Național „Ştefan cel Mare“, tot la Suceava. Cu câteva luni înain te să termin clasa a XII-a familia mă bătea la cap în legătură cu facultatea. Mi-am pus harta lumii în faţă şi mi-am făcut un top 10 ţări unde mi-ar plăcea să studiez, iar apoi am început să caut pe internet facultăţi care au profilul web design, multimedia design. Îmi aduc aminte că mă încânta foarte mult Malaezia, găsisem o facultate foarte interesantă, dar costurile erau prea mari. În cele din urmă am ales Copenhaga, Danemarca din mai multe motive: prezentarea celor de la KEA era foarte atrăgătoare, şcoala era în capitală, prin urmare, mult mai multe oportunităţi, mulţi biciclişti… Dar a contat şi faptul că era o ţară nordică. Eram foarte încântat de Copenhaga, pierdeam ore întregi navigând cu Google Maps pe străzi.
Am ajuns aici, în Danemarca, pe 9 august 2011, iar pe 22 august am început deja să studiez Multimedia Design la Copenhagen School of Design and Technology (KEA). Mi-a plăcut oraşul de când am ajuns şi încă îmi place. M-am acomodat destul de rapid, mi-am găsit locuinţă cu chirie după 6 zile, iar job după 25 de zile. Şcoala m-a încântat de când am păşit în ea. Îmi place aici că sunt foarte multe oportunităţi şi pentru că am avut posibilitatea să călătoresc. Am vizitat câteva ţări pe care nu mă gândeam niciodată că o să ajung să le văd.
Maratonul Nykredit Copenhagen 2012 în cifre: Organizator din 1980, Clubul sportiv Sparta, sponsor principal Nykredit. 12.200 de înscrieri 10.500 alergători la start, un nou record 9.500 au terminat cursa 78,2% bărbați, 21,7% femei Câștigătorul Martin Parkhøi, Clubul Sparta Danemarca – 2:24.49, iar câștigătoarea Barbara Sanchez, Irlanda – 2:41.17
Mă abţin să-i spun că este un mare norocos pentru că nici locuinţele, nici job-urile pentru străini nu se găsesc chiar pe toate drumurile şi îl chestionez despre cursă.
Este prima mea participare la un maraton şi sunt foarte fericit că am reuşit să-l termin, chiar destul de bine pentru o primă participare, 3 ore şi 44 minute. Am ales să particip la cursă din plăcere, pentru a-mi testa rezistenţa psihică şi, bineînţeles, fizică. Sper să mai am posibilitatea să alerg şi la alt maraton, poate la cel din Berlin de pe 30 septembrie, atunci sper să fie într-un scop caritabil. Atmosfera de la maraton e foarte frumoasă; sunt momente când nu mai ai energie şi intervin spectatorii care cântă, dansează, aplaudă. Iar pe 1 iulie voi pleca singur cu bicicleta până în România.
Sebastian Platon se fotografiază împreună cu Tică acoperiţi de tricolor şi îmi răspunde liniştit şi concis:
Sunt în Danemarca de 21 de ani. Am plecat din România la 14. Pot să spun că m-am adaptat foarte bine aici. Primii 10 ani am locuit în nord, în portul Aalborg, unde a fost puţin dificil, mai mult din cauza diferenței dintre oraș mare și provincie. Eu sunt bucureştean din Drumul Taberei. Apoi m-am mutat în Copenhaga în urmă cu 8 ani ca să fac studiile la CBS. Am terminat Finanţe și lucrez deocamdată ca economist la Teatrul regal. Am doi copii cu prietena mea Anna.
– A câta participare la maraton?
– Este a cincea participare a mea la Maratonul din Copenhaga. Am alergat prima oară în 2009 şi am de gând să alerg două-trei maratoane pe an.
– De ce alergați, pentru sănătate, din pasiune, pentru compeţitie?
– O combinaţie… Doresc să devin un alergător din ce în ce mai bun. Microbul alergării mi-a fost dat de o fostă profesoară de franceză din Aalborg în urmă cu aproape 12 ani. Mi-a plăcut foarte mult faptul pentru că este un sport foarte complex şi de aceea când îţi iese bine o cursă este o mare reușită. Trebuie să ai tactica potrivită, condiţie fizică bună, psihicul tare, încălţămintea adecvată, să cunoști traseul, să ai antrenament, dar în același timp depinzi de multi factori neprevăzuţi, ca de exemplu vremea, accidentări, „înghesuială“ pe traseu etc. Și totuși, dacă te antrenezi corect, progresezi cu siguranţă.
Pe lângă aceste argumente, este și un sport relativ ușor de practicat. Având doi copii mici (Alina 2 ani și Julius 4 ani) am constatat că aveam din ce în ce mai puţin timp de sport. Am jucat fotbal relativ serios până în urmă cu 5 ani, dar având copiii a devenit practic imposibil să am antrenamente la ore fixe și, mai ales, un meci oficial pe săptămână. Alergarea este un sport flexibil. Chiar am vorbit cu Tică, astăzi, să ieşim mâine la o tură. Stabilim mâine ce oră ni se potrivește mai bine și, dacă nu se poate mâine, o lăsăm pe altă dată.
– Ce proiecte aveţi pentru mai departe?
– Am de gând să particip la
2-3 maratoane pe an, dar vreau,
în același timp, să încep să alerg curse mai scurte. Chiar dacă maratonul este fascinant, distanțele mai scurte de 15 km și „jumătate de maraton“ oferă mai mult control pe toată durata cursei. Oricum, proiectul meu personal este să-mi bat recordurile la toate distanţele la care particip oficial. 5 km, 7,5 km, 10 km, 15 km, 21,1 km (jumătate de maraton) și 42,2 km. Așa că nu cred că o să mă plictisesc.
Îi las pe cei doi să se odihnească şi mă strecor printre miile de spectatori care aşteaptă încă participanţii întârziaţi să treacă linia de sosire. Îi văd pe alergătorii solitari, cu medaliile de participare la gât, cum se duc să se schimbe şi pleacă spre alte destinaţii, probabil casnice, pe biciclete sau însoţiţi de familii. Ca şi cum o altă duminică obişnuită s-a încheiat. În alte vremuri aş fi folosit fraza: Având pe chip expresia datoriei împlinite! Şi totuşi, n-aş greşi prea tare, pentru că aceşti oameni chiar se bucură atunci când aleargă…
Fug şi eu spre un… autobuz.