Timp de câteva minute am privit pe o fereastră deschisă. Am văzut pe stradă un şuvoi de maşini. Mărci străine – Mercedes, Lexus, Opel, Ford, Chevrolet, Citroen, Volkswagen. La volan – tineri şi vârstnici, bine îmbrăcaţi şi zâmbitori. Scumpirea benzinei îi lăsase indiferenţi. Unii coborâseră geamurile şi până la mine au ajuns acordurile unor cântece ritmate. Are dreptate guvernul – criza devine o amintire urâtă, lumea e veselă şi fără griji. N-am avut mult răgaz să mă delectez cu acest gând reconfortant. De jos a răsunat eternul „Haine vechi cumpăr, haine vechi!” şi am coborât cu picioarele pe pământ.
M-am îmbărbătat însă rapid, văzându-i pe muncitorii care lucrau la construcţia unei vile cu două etaje, semn că imobiliarele vor cunoaşte un nou boom. Deci, guvernul nu se înşală şi am ieşit la liman, ce-a fost mai greu a trecut. Dar mai bine mă îndepărtam de fereastră în clipa aceea. Fiindcă doi cetăţeni s-au oprit chiar în dreptul ei şi, după ce şi-au dat bineţe, au început să se vaite că nu le ajung salariile pentru mâncare, pentru întreţinere, pentru a-şi ţine copiii la şcoli, pentru a plăti ratele la bănci. Iarăşi m-a cuprins disperarea, neştiind ce să mai cred. Am scăpat de blestemata asta de recesiune? N-am scăpat? Am depăşit-o, cu siguranţă, fiindcă vizavi a oprit un camion din care câţiva inşi descarcă mobilă nouă, semn că proprietarul casei unde e transportată cunoaşte un binefăcător reviriment financiar.
Prin urmare, adio restricţii! Însă pe lângă cei doi de sub fereastra unde mă aflam a trecut în mare grabă o femeie. „Unde te grăbeşti?” „La spital. Vreau s-ajung înainte de-a-l închide şi pe ăsta.” După ea a apărut o gospodină la fel de presată de timp. „N-aţi aflat? Se dă la magazinul din colţ ulei şi zahăr cu o reducere mare de preţ.” I-am văzut pe toţi trei luând-o la fugă. Eu am închis fereastra nu mai înainte de a auzi vrăbiile din pomii înfloriţi. Parcă şi ciripitul lor suna în alt fel: „Wiki-Leak! Wiki-Leak!” Poate doar cu ajutorul WikiLeaks o să aflu cum stăm, de fapt, cu criza.