can you take klonopin and zzzquil clonazepam online klonopin clonazepam withdrawal

tramadol empeche dormir order tramadol no prescription tramadol hcl drug class

what dosage is the white xanax generic xanax xanax anxietate

valium e favismo diazepam 5mg eskimo carni valium descargar

calculadora de soma binaria buy soma soma de angulos agudos

order ambien Colorado Springs buy ambien ambien 24 hour delivery

soma stall order soma online argento soma ryu

will tramadol help with opiate withdrawals buy tramadol tramadol interstitial cystitis

xanax baisse de tension buy xanax best time to take xanax xr

street value valium 10mg buy diazepam can i take valium and propranolol

DOSAR

La goană de mistreți

December 7th, 2011, com Comenteaza

Stau  între  două  păduri. În  spatele  unui „stand“. Un semicerc împletit din  nuiele. Nu  am  voie  să  mă  mișc. De  vreo  40  de minute. Umezeala și frigul  mi-au intrat în oase. Peste mine cad, din copaci, picături de apă,  frunze, ghindă. Hăitașii ar  trebui să urle undeva în față. Din cauza ecoului, îi aud în spate. Aș îmbrățișa bărbatul din stânga, dar are un brâu de gloanțe. În dreapta e „un prinț din Levant, îndrăgind vânătoarea“, cu o armă cu lunetă „Swarovski“. Partea mea de sălbăticiune își aduce aminte. Și  se  simte hăituită. Poc! Poc! Și mistrețul cu colți de argint căzu pe cărare.

 

A treia armată a țării, „divizia“ vânători

În  documentările  mele  nu  contează, de obicei, cum sunt îmbrăcată. De data asta, însă, am  primit  instrucţiuni   foarte  clare: haine groase,  încălţăminte  de  teren, că  avem  de mers, pe coclauri, culori de  camuflaj, verde, maro, poate gri. Întâmplător, aproape  nimic de prin garderoba mea. Așa  că  am făcut  o chetă:  o  haină   cu  vreo  două numere  mai mare, de la colega mea Laura, o  căciulă cu vreo două  măsuri  mai mică  decât necesarul, de la alt coleg, Robert, un rucsac jerpelit, de la Valentin… Arătam  ca un boschetar, doar că eram, totuși, curată. Când m-am uitat  în oglindă, înainte să  ies din casă,  dimineaţa, devreme, mi-a  venit să-mi  dau zece lei, de pomană.  Dar, mă  scuzaţi, la benzinăria  din colţ  mă  aștepta o ditamai mașina  de teren și de…  altă   clasă, mă-nţelegeţi. Un personaj foarte simpatic, pe numele lui Ichim, om de afaceri, colaborator al  revistei   noastre și pasionat de wildlife, s-a oferit să mă transporte spre locul faptei, adică al partidei de vânătoare. La orele opt, conform înţelegerii cu dl Petre  Gargarea,  șeful   Departamentului   de vânătoare din  cadrul  Regiei   Naţionale  a Pădurilor   Romsilva,  eram  la Cantonul 36 Moara Vlăsiei. Vânătorii, vreo 15, ne așteptau în  jurul unui foc. Și  cu masa pusă, conform tradiţiei: covrigi, șuncă de mai  multe  feluri, brânză, roșii, ceapă,  măsline, vin fiert, ceai, cafea. Pe o hartă a Ocolului silvic Snagov, ni se arată fondul de vânătoare unde ne vom petrece  ziua, respectiv documentarea.  Aflu,  cu  bucurie, că e un timp foarte bun pentru vânătoare: nici cald, nici frig, nici umed, nici ceaţă. „Ei, e chestie de organizare!”, glumesc reprezentanţii Romsilva. Ionuţ Cucu, șeful Ocolului silvic Snagov, zice că a venit vremea să ne instruim și să ne prezinte acţiunea. Cică vom face vreo cinci goane, două la iepuri și trei la mistreţi.  Vom merge pe jos,  cu arma descărcată, până  când organizatorul  vânătorii, Ilie Pitran, ne va indica poziţia în stand și încărcarea: „Se execută foc doar asupra vânatului identificat, dacă e rănit nu plecăm, cineva îl urmărește,  dacă nu moare îi dăm lovitura, să nu se chinuie.  Ridicarea vânatului se face la sfârșit, în căruţă. Nu tragem la căpriori  și la pisică sălbatică, în caz că apare, că e ocrotită”.

După ce fiecare vânător semnează autorizaţia și procesul-verbal de protecţie a muncii, o  luăm, pe lângă  pădure, spre câmpurile cu iepuri. La orice m-aș fi așteptat pe-aici, dar nu să  văd  un fotoliu mare, alb și  cam  ponosit, ce-i drept, în tufișuri. E al paznicului de vânătoare, mi se explică, să-și mai tragă și el sufletul, după atâta alergătură. Un paznic gestionează  un  fond  de  vânătoare  de  minimum cinci mii de hectare, la  câmp, șapte  mii, la deal, și  zece  mii, la munte. Păi, cam are de mers, nene, nu glumă! Și mai  sunt și  belele, îmi explică  Florin Mușoiu, responsabilul cu probleme de vânătoare  al Direcţiei  Ilfov, că suntem   aproape  de  București,  unde  sunt multe arme, de unde și braconaj. Sigur că paznicii sunt atenţi, serviciul lor e  non-stop, au informatori, secrete ale meseriei, dar nici braconierii nu dorm. E un fel de „care pe care“, fără incidente majore, cel puţin deocamdată.

Stop, că aici facem prima goană! Organizatorul ne indică   fiecăruia unde să stăm. Spre nenorocul lui (și apoi al altora, pe rând), sunt repartizată  dlui  Gargarea.  Sigur că nu stau locului, mă fâţâi în toate direcţiile, să văd eu tot ce se întâmplă. Și mai și vorbesc ca o moară stricată, că, de, trebuie să aflu cât mai multe. Când s-a prins că nu  are nici o șansă  să  împuște ceva, cu mine în  preajmă, colegul meu de vânătoare îmi povestește una-alta, măcar să înţeleg ceva.  Cică goana vine din faţă, sunt vreo 30 de oameni, fără  câini. Câţiva vânători stau pe lateralele câmpului (asta se  numește flanc),  noi  pe  marginea pădurii: „Am încărcat  arma, dar am pus pe siguranţă, să nu zboare foc necontrolat.  Când apare ceva, trebuie să staţi în spatele meu, nu dreapta sau stânga, să mă încurcaţi”.  Mă conformez, dar, ghinion, vorbesc și din spate. Că nu prea știu cum e cu sezonul de vânătoare:

„Nu se suprapune cu anul calendaristic, începe la 15  mai, anul acesta, să  zicem,  și  ţine  până în 14 mai, anul viitor. Cotele de vânat se stabilesc pentru fiecare specie în parte și fiecare  specie  are  sezonul  ei.  Apoi, în  acest sezon legal, există o perioadă optimă, care nu e mai mare de două-trei săptămâni”.

Gonacii  au ajuns la noi, n-a sărit nici un iepure. Vânătorii, însă, nu  par  dezamăgiţi. Sunt partide la care nu împuști  nimic,  dar asta nu înseamnă că nu te bucuri de atmosferă. E un risc asumat, e o treabă care ţine de noroc, altfel n-ai decât să te duci în ţarc, nu în libertate, că acolo ai vânatul asigurat.

A   doua  goană   o  facem  în   apropiere, într-un lan de grâu abia răsărit. De data asta stau cu Ionuţ Cucu, în ideea că, dacă tot ne-a instruit, poate mă  disciplinez și eu. N-ai să vezi! Că nu  știu,  de  pildă, cum  tragem  în iepure, dac-o fi să fie: „Putem trage în unghi de 45 de grade, la maximum 50 de metri și la minimum cinci metri”. Mai bine nu, evident că eu ţin cu iepurele! Așa că hai să mai povestim. Șeful  Ocolului silvic Snagov îmi spune de cota de mistreţi pentru acest an, respectiv 50 de exemplare, de pe trei fonduri de vânătoare. Dacă n-o realizezi,  animalele astea se înmulţesc și fac  pagube  în  gospodării.   Că mistreţul nu mai are nici prădător natural, pentru   că    lupul   a   dispărut   de   pe-aici. Surpriză, ne aflăm chiar în locurile unde vâna și Ceaușescu. Într-un fel cam ciudat, ce-i drept, de s-au stricat și  obiceiurile mistreţului: „Ceaușescu vroia să împuște întotdeauna exemplare mari, așa că  mistreţii erau foarte bine hrăniţi. Li se dădea mâncare, din căruţe, la foișor. Și  ei  se prostiseră, nu mai aveau reflexe de animal sălbatic, dormeau, ghiftuiţi, pe marginea drumului, umblau după căruţă, ca niște miei. Ceaușescu  împușca unul, ceilalţi fugeau cinci metri, apoi veneau înapoi, ca proștii, la mâncare. Acum și-au recăpătat reflexele, slavă Domnului, sunt normali, au instinct de apărare.  Aseară am stat într-un observator, a venit un  vier, dar numai după  lăsarea  întunericului și foarte prudent. Îl auzeam cum trage aerul în  nări,  cum pufnește, o fi simţit miros de om, că a ieșit destul de greu din tufișuri”.

Poc! Poc! Văd  iepuri  sărind  în  stânga, unul cade rănit de moarte, ca să zic așa, apoi încă  trei.  Carevasăzică  avem patru victime, adunate, conform ritualului, în căruţă. Felicitări, domnule Gargarea, cum aţi  scăpat de mine cum aţi nimerit doi iepuri! Vânătorul se apără,  spre amuzamentul tuturor: „N-am avut ce  face, au sărit  la gâtul meu, eram în legitimă apărare!”

Ei,  de-acum gata cu joaca, mergem la mistreţi, la barieră, în pădurea Brânzeasca. Mi se spune că asta e vânătoare grea, mistreţul e un animal  puternic,  rapid, cu  instinct  bun  de supravieţuire. Trebuie lovit în organele vitale, altfel îţi scapă, șoriciul e ca o platoșă. De  la începutul sezonului, respectiv din 15 august, în zonă s-au împușcat cinci exemplare, într-o singură  vânătoare, cu  de-ai noștri, români. Sigur că vin și străini, mai ales pentru trofee, dar și pentru plăcerea de-a  vâna în natură, nu în ţarc, așa cum e pe la ei.

După o cafea fierbinte, din termos, și ţigara aferentă, că în post n-avem  voie, suntem dirijaţi spre locurile noastre. Sunt în stand cu un veteran, dl  Dumitru Voicu, directorul Direcţiei  silvice Ilfov, de 35 de ani în domeniu. Cu bunic – pădurar, tată – forestier, fiică – inginer silvic. Așa că, mă-nţelegeţi, trebuie să povestim, cu toată interdicţia organizatorului. Spre norocul meu, dl Voicu nici nu se dă   în  vânt  după   vânătoare,  chiar  dacă   a împușcat  destule, la viaţa lui. Inclusiv cocoș de munte, ceea ce  acum  nu se mai poate, e interzis. În schimb, îi place să organizeze partide de  vânătoare  și, mai ales, să iasă bine.  Hai să vedem, atunci, așa, mai în șoaptă, cum e cu mistreţii: „Suntem în plin sezon, a început  împerecherea, ei stau  grupaţi, în turmă. Nu sunt prea atenţi, acum au alte probleme, sunt  îndrăgostiţi.   E  bine  să  nu  se  împuște scroafe, că  ele  conduc  turma,  sunt  și  bază pentru reproducere, fiecare poate avea între 8 și  12 purcei.  Mistreţul se vânează  la dibuit, adică te  plimbi, așa, prin pădure, la  pândă, când îl urmărești, de obicei în locul  în care mănâncă, și  la goană, așa  cum facem  acum, așteptând aici, până când gonacii împing animalele spre noi, prin pădure.”

Și asta cică durează aproape o oră. Spre o oarecare disperare a mea, că s-a făcut foarte frig. Peisajul e frumos,  ruginiu, cufundat în tăcere.  Începe să  picure. Foile agendei sunt ude, pixul  nu  mai  vrea  să   scrie. Domnul director îl încălzește,  în buzunar, apoi continuăm  povestirea: „Trofeu  sunt  consideraţi colţii mistreţului, cei mai valoroși  au 24  de centimetri. Am  avut și  noi, anii trecuţi, vreo cinci trofee, le-au luat vânătorii străini. Ei mor după asta, e  o  chestie   de  colecţie.   După vânătoare, carnea mistreţului o ia cel care l-a împușcat, dacă   vrea,  desigur, cu  2,5   euro kilogramul. Dacă nu, o dăm spre valorificare.  E o  carne  sănătoasă,  eco, foarte  apreciată. Întotdeauna se fac analize, în special de trichină și pestă. Aoleu,  uitaţi-vă, mistreţul ăla sparge  linia,  adică  trece  printre  vânători, ia uite ce mare e!”

L-am zărit, în dreapta, a intrat în pădurea din spate. Apoi  vreo trei împușcături, gonacii, strigăte de victorie. Până să mă dumiresc, m-am trezit în faţa  mistreţului. Avea  două răni, în picior și  în cap.  Mugurel Mincă și Liviu Buduruș primesc felicitările de rigoare. Pe un fond sonor adecvat,  corul vânătorilor, prins cu un telefon  mobil. Facem poze, ne dăm cu părerea, că-i frumos, inteligent, cât să nu ne lase cu tolba goală, mare… Cam 130 de kilograme, zic hăitașii de-l pun în căruţă,  vier, să tot aibă un an și ceva.

Mai bem un ceai, de pomana mistreţului, și   mai  facem  două   goane.   Același   ritual, numai că-i  din ce în ce mai umed. Și mai frig. Și plouă de-a binelea. Am văzut vulpi, doar că nu le-a prins nimeni în cătarea puștii.  Apoi căprioare graţioase și  iepuri,  obraznici de-a binelea. Ca  și când ar fi știut că  nu le facem nimic. Un urecheat s-a oprit chiar în faţa mea, mai că mă ruga să-i iau interviu: „Hai, fugi, că vine mistreţul!”

Și  n-a mai venit. De   ciudă,  probabil, un vânător  a mai împușcat  un  iepure, în final. Iar  eu  am  vizitat  un   observator  pentru căprior   și  o volieră,  un fel  de crescătorie  de fazani, în pădure. Și am povestit cu nea Ilie. Ilie Pitran e pe fonduri de vânătoare de 33 de ani. Sigur că l-a prins și  pe Ceaușescu, vâna chiar aici. Doar   că  „acţiunea”  era  pregătită:

„Mergeam la dibuit pentru el, puneam mâncare, cunoșteam  mistreţii, cred că  erau  vreo sută, mari, totul era aranjat.  Trăgea numai el, fără concurenţă. Doar la fazani avea invitaţi, hăitași, gălăgie,  mai mulţi trăgători”.

Ultima parte a ritualului s-a întîmplat la Cantonul  Lipia. Un tablou cu faptele noastre vânătorești, un mistreţ și  cinci iepuri. Apoi  o masă gătită de silvicultori, voie bună, povești mai  mult  sau  mai  puţin vânătorești.  Întreb cum a fost, că eu sunt la prima abatere, n-am termen de  comparaţie.  „Corul   vânătorilor” zice  că-i  de bine. Că o vânătoare  bună  e aia fără accidente. Și noi n-am avut. Fără animale rănite lăsate prin pădure. Nu, n-am lăsat. Și în care nu se pune greutate pe ceea ce ai vânat, ci pe faptul că  ai fost în natură, ai respirat aer curat, ţi-ai spălat ochii, ţi-ai bucurat sufletul.

Măi, să fie, prima vânătoare din viaţa mea chiar a fost reușită!

 

Unui vânător nu-i spui niciodată „noroc!“ Se crede că efectul va fi dezastruos. O urare civilizată ar fi „Vânat în cătarea puștii!”. Pe cele mai puțin civilizate, dar, totuși, tradiționale, le găsiți pe net.

 

Armand Chiriloiu are gena vânătorii în familie. De la bunic până la băiețelul lui de opt ani, toată lumea vânează, inclusiv soția. Preferă mistrețul, are un trofeu impresionant, colții au 27 de centimetri. L-a împușcat în Argeș, la Ocolul silvic Domnești, într-o iarnă, la minus 13 grade Celsius. A fost la vânătoare și în Africa, la antilope și zebre. Are șapte arme personale. La vânătoarea noastră a venit cu o „RWS”, de 3.500 de euro, ediție limitată, calibru 8-68 S.

 

Alexandru Baculea, proprietarul unei firme de evenimente, mi-a explicat cum funcționează o pușcă. Pe un model-bijuterie, „Blaser“, calibru 9,3-62, cu lunetă „Swarowski“, 1,7-10. Alexandru a împușcat, deja, în sezonul acesta, șase mistreți și un cerb lopătar, pe alte fonduri de vânătoare din țară.

 

text Liliana Petruț, foto Octavian Tibăr

Taguri:

Comenteaza