Stau între două păduri. În spatele unui „stand“. Un semicerc împletit din nuiele. Nu am voie să mă mișc. De vreo 40 de minute. Umezeala și frigul mi-au intrat în oase. Peste mine cad, din copaci, picături de apă, frunze, ghindă. Hăitașii ar trebui să urle undeva în față. Din cauza ecoului, îi aud în spate. Aș îmbrățișa bărbatul din stânga, dar are un brâu de gloanțe. În dreapta e „un prinț din Levant, îndrăgind vânătoarea“, cu o armă cu lunetă „Swarovski“. Partea mea de sălbăticiune își aduce aminte. Și se simte hăituită. Poc! Poc! Și mistrețul cu colți de argint căzu pe cărare.
A treia armată a țării, „divizia“ vânători
În documentările mele nu contează, de obicei, cum sunt îmbrăcată. De data asta, însă, am primit instrucţiuni foarte clare: haine groase, încălţăminte de teren, că avem de mers, pe coclauri, culori de camuflaj, verde, maro, poate gri. Întâmplător, aproape nimic de prin garderoba mea. Așa că am făcut o chetă: o haină cu vreo două numere mai mare, de la colega mea Laura, o căciulă cu vreo două măsuri mai mică decât necesarul, de la alt coleg, Robert, un rucsac jerpelit, de la Valentin… Arătam ca un boschetar, doar că eram, totuși, curată. Când m-am uitat în oglindă, înainte să ies din casă, dimineaţa, devreme, mi-a venit să-mi dau zece lei, de pomană. Dar, mă scuzaţi, la benzinăria din colţ mă aștepta o ditamai mașina de teren și de… altă clasă, mă-nţelegeţi. Un personaj foarte simpatic, pe numele lui Ichim, om de afaceri, colaborator al revistei noastre și pasionat de wildlife, s-a oferit să mă transporte spre locul faptei, adică al partidei de vânătoare. La orele opt, conform înţelegerii cu dl Petre Gargarea, șeful Departamentului de vânătoare din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, eram la Cantonul 36 Moara Vlăsiei. Vânătorii, vreo 15, ne așteptau în jurul unui foc. Și cu masa pusă, conform tradiţiei: covrigi, șuncă de mai multe feluri, brânză, roșii, ceapă, măsline, vin fiert, ceai, cafea. Pe o hartă a Ocolului silvic Snagov, ni se arată fondul de vânătoare unde ne vom petrece ziua, respectiv documentarea. Aflu, cu bucurie, că e un timp foarte bun pentru vânătoare: nici cald, nici frig, nici umed, nici ceaţă. „Ei, e chestie de organizare!”, glumesc reprezentanţii Romsilva. Ionuţ Cucu, șeful Ocolului silvic Snagov, zice că a venit vremea să ne instruim și să ne prezinte acţiunea. Cică vom face vreo cinci goane, două la iepuri și trei la mistreţi. Vom merge pe jos, cu arma descărcată, până când organizatorul vânătorii, Ilie Pitran, ne va indica poziţia în stand și încărcarea: „Se execută foc doar asupra vânatului identificat, dacă e rănit nu plecăm, cineva îl urmărește, dacă nu moare îi dăm lovitura, să nu se chinuie. Ridicarea vânatului se face la sfârșit, în căruţă. Nu tragem la căpriori și la pisică sălbatică, în caz că apare, că e ocrotită”.
După ce fiecare vânător semnează autorizaţia și procesul-verbal de protecţie a muncii, o luăm, pe lângă pădure, spre câmpurile cu iepuri. La orice m-aș fi așteptat pe-aici, dar nu să văd un fotoliu mare, alb și cam ponosit, ce-i drept, în tufișuri. E al paznicului de vânătoare, mi se explică, să-și mai tragă și el sufletul, după atâta alergătură. Un paznic gestionează un fond de vânătoare de minimum cinci mii de hectare, la câmp, șapte mii, la deal, și zece mii, la munte. Păi, cam are de mers, nene, nu glumă! Și mai sunt și belele, îmi explică Florin Mușoiu, responsabilul cu probleme de vânătoare al Direcţiei Ilfov, că suntem aproape de București, unde sunt multe arme, de unde și braconaj. Sigur că paznicii sunt atenţi, serviciul lor e non-stop, au informatori, secrete ale meseriei, dar nici braconierii nu dorm. E un fel de „care pe care“, fără incidente majore, cel puţin deocamdată.
Stop, că aici facem prima goană! Organizatorul ne indică fiecăruia unde să stăm. Spre nenorocul lui (și apoi al altora, pe rând), sunt repartizată dlui Gargarea. Sigur că nu stau locului, mă fâţâi în toate direcţiile, să văd eu tot ce se întâmplă. Și mai și vorbesc ca o moară stricată, că, de, trebuie să aflu cât mai multe. Când s-a prins că nu are nici o șansă să împuște ceva, cu mine în preajmă, colegul meu de vânătoare îmi povestește una-alta, măcar să înţeleg ceva. Cică goana vine din faţă, sunt vreo 30 de oameni, fără câini. Câţiva vânători stau pe lateralele câmpului (asta se numește flanc), noi pe marginea pădurii: „Am încărcat arma, dar am pus pe siguranţă, să nu zboare foc necontrolat. Când apare ceva, trebuie să staţi în spatele meu, nu dreapta sau stânga, să mă încurcaţi”. Mă conformez, dar, ghinion, vorbesc și din spate. Că nu prea știu cum e cu sezonul de vânătoare:
„Nu se suprapune cu anul calendaristic, începe la 15 mai, anul acesta, să zicem, și ţine până în 14 mai, anul viitor. Cotele de vânat se stabilesc pentru fiecare specie în parte și fiecare specie are sezonul ei. Apoi, în acest sezon legal, există o perioadă optimă, care nu e mai mare de două-trei săptămâni”.
Gonacii au ajuns la noi, n-a sărit nici un iepure. Vânătorii, însă, nu par dezamăgiţi. Sunt partide la care nu împuști nimic, dar asta nu înseamnă că nu te bucuri de atmosferă. E un risc asumat, e o treabă care ţine de noroc, altfel n-ai decât să te duci în ţarc, nu în libertate, că acolo ai vânatul asigurat.
A doua goană o facem în apropiere, într-un lan de grâu abia răsărit. De data asta stau cu Ionuţ Cucu, în ideea că, dacă tot ne-a instruit, poate mă disciplinez și eu. N-ai să vezi! Că nu știu, de pildă, cum tragem în iepure, dac-o fi să fie: „Putem trage în unghi de 45 de grade, la maximum 50 de metri și la minimum cinci metri”. Mai bine nu, evident că eu ţin cu iepurele! Așa că hai să mai povestim. Șeful Ocolului silvic Snagov îmi spune de cota de mistreţi pentru acest an, respectiv 50 de exemplare, de pe trei fonduri de vânătoare. Dacă n-o realizezi, animalele astea se înmulţesc și fac pagube în gospodării. Că mistreţul nu mai are nici prădător natural, pentru că lupul a dispărut de pe-aici. Surpriză, ne aflăm chiar în locurile unde vâna și Ceaușescu. Într-un fel cam ciudat, ce-i drept, de s-au stricat și obiceiurile mistreţului: „Ceaușescu vroia să împuște întotdeauna exemplare mari, așa că mistreţii erau foarte bine hrăniţi. Li se dădea mâncare, din căruţe, la foișor. Și ei se prostiseră, nu mai aveau reflexe de animal sălbatic, dormeau, ghiftuiţi, pe marginea drumului, umblau după căruţă, ca niște miei. Ceaușescu împușca unul, ceilalţi fugeau cinci metri, apoi veneau înapoi, ca proștii, la mâncare. Acum și-au recăpătat reflexele, slavă Domnului, sunt normali, au instinct de apărare. Aseară am stat într-un observator, a venit un vier, dar numai după lăsarea întunericului și foarte prudent. Îl auzeam cum trage aerul în nări, cum pufnește, o fi simţit miros de om, că a ieșit destul de greu din tufișuri”.
Poc! Poc! Văd iepuri sărind în stânga, unul cade rănit de moarte, ca să zic așa, apoi încă trei. Carevasăzică avem patru victime, adunate, conform ritualului, în căruţă. Felicitări, domnule Gargarea, cum aţi scăpat de mine cum aţi nimerit doi iepuri! Vânătorul se apără, spre amuzamentul tuturor: „N-am avut ce face, au sărit la gâtul meu, eram în legitimă apărare!”
Ei, de-acum gata cu joaca, mergem la mistreţi, la barieră, în pădurea Brânzeasca. Mi se spune că asta e vânătoare grea, mistreţul e un animal puternic, rapid, cu instinct bun de supravieţuire. Trebuie lovit în organele vitale, altfel îţi scapă, șoriciul e ca o platoșă. De la începutul sezonului, respectiv din 15 august, în zonă s-au împușcat cinci exemplare, într-o singură vânătoare, cu de-ai noștri, români. Sigur că vin și străini, mai ales pentru trofee, dar și pentru plăcerea de-a vâna în natură, nu în ţarc, așa cum e pe la ei.
După o cafea fierbinte, din termos, și ţigara aferentă, că în post n-avem voie, suntem dirijaţi spre locurile noastre. Sunt în stand cu un veteran, dl Dumitru Voicu, directorul Direcţiei silvice Ilfov, de 35 de ani în domeniu. Cu bunic – pădurar, tată – forestier, fiică – inginer silvic. Așa că, mă-nţelegeţi, trebuie să povestim, cu toată interdicţia organizatorului. Spre norocul meu, dl Voicu nici nu se dă în vânt după vânătoare, chiar dacă a împușcat destule, la viaţa lui. Inclusiv cocoș de munte, ceea ce acum nu se mai poate, e interzis. În schimb, îi place să organizeze partide de vânătoare și, mai ales, să iasă bine. Hai să vedem, atunci, așa, mai în șoaptă, cum e cu mistreţii: „Suntem în plin sezon, a început împerecherea, ei stau grupaţi, în turmă. Nu sunt prea atenţi, acum au alte probleme, sunt îndrăgostiţi. E bine să nu se împuște scroafe, că ele conduc turma, sunt și bază pentru reproducere, fiecare poate avea între 8 și 12 purcei. Mistreţul se vânează la dibuit, adică te plimbi, așa, prin pădure, la pândă, când îl urmărești, de obicei în locul în care mănâncă, și la goană, așa cum facem acum, așteptând aici, până când gonacii împing animalele spre noi, prin pădure.”
Și asta cică durează aproape o oră. Spre o oarecare disperare a mea, că s-a făcut foarte frig. Peisajul e frumos, ruginiu, cufundat în tăcere. Începe să picure. Foile agendei sunt ude, pixul nu mai vrea să scrie. Domnul director îl încălzește, în buzunar, apoi continuăm povestirea: „Trofeu sunt consideraţi colţii mistreţului, cei mai valoroși au 24 de centimetri. Am avut și noi, anii trecuţi, vreo cinci trofee, le-au luat vânătorii străini. Ei mor după asta, e o chestie de colecţie. După vânătoare, carnea mistreţului o ia cel care l-a împușcat, dacă vrea, desigur, cu 2,5 euro kilogramul. Dacă nu, o dăm spre valorificare. E o carne sănătoasă, eco, foarte apreciată. Întotdeauna se fac analize, în special de trichină și pestă. Aoleu, uitaţi-vă, mistreţul ăla sparge linia, adică trece printre vânători, ia uite ce mare e!”
L-am zărit, în dreapta, a intrat în pădurea din spate. Apoi vreo trei împușcături, gonacii, strigăte de victorie. Până să mă dumiresc, m-am trezit în faţa mistreţului. Avea două răni, în picior și în cap. Mugurel Mincă și Liviu Buduruș primesc felicitările de rigoare. Pe un fond sonor adecvat, corul vânătorilor, prins cu un telefon mobil. Facem poze, ne dăm cu părerea, că-i frumos, inteligent, cât să nu ne lase cu tolba goală, mare… Cam 130 de kilograme, zic hăitașii de-l pun în căruţă, vier, să tot aibă un an și ceva.
Mai bem un ceai, de pomana mistreţului, și mai facem două goane. Același ritual, numai că-i din ce în ce mai umed. Și mai frig. Și plouă de-a binelea. Am văzut vulpi, doar că nu le-a prins nimeni în cătarea puștii. Apoi căprioare graţioase și iepuri, obraznici de-a binelea. Ca și când ar fi știut că nu le facem nimic. Un urecheat s-a oprit chiar în faţa mea, mai că mă ruga să-i iau interviu: „Hai, fugi, că vine mistreţul!”
Și n-a mai venit. De ciudă, probabil, un vânător a mai împușcat un iepure, în final. Iar eu am vizitat un observator pentru căprior și o volieră, un fel de crescătorie de fazani, în pădure. Și am povestit cu nea Ilie. Ilie Pitran e pe fonduri de vânătoare de 33 de ani. Sigur că l-a prins și pe Ceaușescu, vâna chiar aici. Doar că „acţiunea” era pregătită:
„Mergeam la dibuit pentru el, puneam mâncare, cunoșteam mistreţii, cred că erau vreo sută, mari, totul era aranjat. Trăgea numai el, fără concurenţă. Doar la fazani avea invitaţi, hăitași, gălăgie, mai mulţi trăgători”.
Ultima parte a ritualului s-a întîmplat la Cantonul Lipia. Un tablou cu faptele noastre vânătorești, un mistreţ și cinci iepuri. Apoi o masă gătită de silvicultori, voie bună, povești mai mult sau mai puţin vânătorești. Întreb cum a fost, că eu sunt la prima abatere, n-am termen de comparaţie. „Corul vânătorilor” zice că-i de bine. Că o vânătoare bună e aia fără accidente. Și noi n-am avut. Fără animale rănite lăsate prin pădure. Nu, n-am lăsat. Și în care nu se pune greutate pe ceea ce ai vânat, ci pe faptul că ai fost în natură, ai respirat aer curat, ţi-ai spălat ochii, ţi-ai bucurat sufletul.
Măi, să fie, prima vânătoare din viaţa mea chiar a fost reușită!
Unui vânător nu-i spui niciodată „noroc!“ Se crede că efectul va fi dezastruos. O urare civilizată ar fi „Vânat în cătarea puștii!”. Pe cele mai puțin civilizate, dar, totuși, tradiționale, le găsiți pe net.
Armand Chiriloiu are gena vânătorii în familie. De la bunic până la băiețelul lui de opt ani, toată lumea vânează, inclusiv soția. Preferă mistrețul, are un trofeu impresionant, colții au 27 de centimetri. L-a împușcat în Argeș, la Ocolul silvic Domnești, într-o iarnă, la minus 13 grade Celsius. A fost la vânătoare și în Africa, la antilope și zebre. Are șapte arme personale. La vânătoarea noastră a venit cu o „RWS”, de 3.500 de euro, ediție limitată, calibru 8-68 S.
Alexandru Baculea, proprietarul unei firme de evenimente, mi-a explicat cum funcționează o pușcă. Pe un model-bijuterie, „Blaser“, calibru 9,3-62, cu lunetă „Swarowski“, 1,7-10. Alexandru a împușcat, deja, în sezonul acesta, șase mistreți și un cerb lopătar, pe alte fonduri de vânătoare din țară.
text Liliana Petruț, foto Octavian Tibăr