Mărgineanu Saga

Sămânţa de Dumnezeu din om rodeşte în act creator. Patru generaţii de Mărgineni adună de peste un secol recolte pe care le împart firesc inimii şi minţii noastre.

 

La taclale cu Mărginenii printre filme, muzici şi icoane

Ca să cuprinzi istoria familiei Mărgineanu ar trebui să scrii o saga. Ca să le citeşti în ochi aşezarea înţeleaptă în viaţă, o galerie de portrete ar fi cea mai potrivită. Iar ca să redai emoţiile şi iubirea care umplu spaţiile dintre ei, ar fi musai să compui un concert. În armoniile celeste ale unui pian.

Sau, şi mai bine, s-ar putea face un film, trei în unu, Destinul familiei Mărgineanu. Cu o saga pe post de scenariu, un concert în coloana sonoră şi o galerie de portrete, în secvenţele cinematografice.

Documentarea pentru acest „film“ a avut loc acasă la regizorul Nicolae Mărgineanu şi la soţia sa, Maria Ploae. Am aşteptat cu sfială şi ceva teamă întâlnirea cu cele trei generaţii de artişti: regizorul şi operatorul Nicolae, fiul acestuia, Petru, compozitor de muzică de film, şi nepoata Andra, pianistă care, la numai 17 ani, a susţinut în septembrie un recital de pian în Piaţa Festivalului George Enescu. Ne-a fost alături de deasupra, din veghea sa eternă, şi străbunicul Nicolae, unul dintre cei mai mari psihologi români.

Îi văzusem pe Mărgineni, de departe, la recitalul  Andrei, alături de ceea ce Petru numeşte „gaşca noastră“, adică toată familia formată din bunici, părinţi, copii, unchi, naşi, prieteni de-o viaţă. Toţi trăiesc arta, în forme şi dozaje diferite, de la sursă de bucurie, la simplu hobby şi până la cariere celebre. În salonul regizorului Nicolae Mărgineanu am simţit parfumul unei regalităţi subtile a spiritului lor. Şi nu doar artistic. Actriţa Maria Ploae ne-a stat alături, cu graţia şi discreţia îngerilor şi asfinţilor din zecile de icoane pe sticlă ce acoperă pereţii salonului.

Mărginenilor le ghiceşti viţa de ardeleni mai ales după vorba cumpătată, arareori după câte un cuvânt răzleţit ori un accent vag, abia perceptibil. Văzuţi de aproape, sunt blânzi şi hâtri, numa’ buni să stai la taclale cu ei. Iar poveştile s-au tors firesc, după cadenţa şi ritmul dat de intrările în platou a amintirilor, împletiri de vechi şi de recent, prilej de regăsiri şi recuperări ale trecutului, surprinzătoare uneori chiar şi pentru „protagonişti“.

Istoriile personale ale celor doi Nicolae, tată şi fiu, stau sub semnul patimilor îndurate de la comunişti. Fiu de ţărani din Obreja,  judeţul Alba, psihologul Nicolae Mărgineanu s-a născut sub Franz Josef, în 1905, şi a murit sub Ceauşescu,  în 1980.

A fost martor al Unirii din 1918 şi a trăit sub trei regi: Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I. A absolvit psihologia la Universitatea din Cluj şi a făcut stagii de specialitate la Leipzig, Berlin, Hamburg, Paris, Londra, iar apoi, ca bursier Rockefeller, a petrecut doi ani în mari universităţi americane: Harvard, Yale, Columbia, Chicago şi Duke.

Reîntors în ţară, a ocupat catedra de psihologie a Universităţii  din  Cluj.  A studiat psihologia persoanei,   psihometrica, psihologia  matematică, psihologia ştiinţei, psihologia aplicată în marea industrie, legătura dintre psihologie şi literatură. Este organizatorul învăţământului profesional de la noi, a şcolilor de ucenici. În 1948, este  arestat  pentru  „crimă  de  uneltire contra ordinii sociale“, după ce refuzase posturile diplomatice oferite de regimul  comunist. Acuzat de înaltă trădare, este condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat 16, trecând  prin  infernul  puşcăriilor   Malmaison, Jilava, Piteşti, Aiud şi Gherla. După graţiere îşi reia pe cont propriu activitatea de cercetare şi de publicare, fără a fi readmis în învăţământul românesc, dar invitat să  conferenţieze la universităţi din Germania  şi SUA.

 

Despre revenirea tatălui său din închisoare, regizorul  îşi amintea  într-un interviu: Este emoţionant ce povestea tata: că  atunci când a ieşit toată lumea îşi dădea seama, chiar pe tren, de unde vine – de la Aiud. Nu credea că va mai fi admis în viaţa socială şi atunci a întrebat: „Un măturător de stradă cât câştigă?” I-au spus: „Trei sute de lei” sau cât era atunci. „Şi cu banii ăştia poţi să-ţi cumperi pâine şi un litru de lapte?” Cu  apăsarea asta venise şi a păstrat-o mult timp.

Crucea   tatălui a trecut cumva şi pe umerii fiului său, care, în afara unor filme antologice, Pădureanca, Luchian, Priveşte  înainte cu  mânie, Faimosul  Paparazzo,  Logodnicii din America, îşi asumă datoria de a nu  lăsa  să  se uite ororile dictaturii şi realizează  peliculele Binecuvântată fii, închisoare,    Amfiteatre  şi  Închisori, mărturii cutremurătoare din temniţele comuniste.

Când     şi cum  a  intrat  muzica  în  familia Mărgineanu?  Povesteşte regizorul: Fratele tatălui meu, unchiul Pătru,  a avut o voce extraordinar de frumoasă. Tata ne povestea cu mult haz, cum, imediat după război, când funcţiona Comisia  Aliată de  Control,  care  făcea   lobby  pentru  retrocedarea Transilvaniei,  americanii  l-au auzit  pe  unchiul Pătru  cântând în biserica din satul lui, Obreja, şi i-au propus să meargă la Conservator. Iar el se prăpădea de râs, pentru că îi plăcea atât de mult viaţa de ţăran, încât i se părea o aberaţie să-şi părăsească satul.   A  avut  însă   un  destin  tragic: închis  de comunişti, a sfârşit, nimeni nu ştie  unde şi  în  ce condiţii, cu un glonţ în cap, fără a avea o condamnare la moarte. Şi, probabil, nici măcar o groapă, o cruce… Altcineva din neam nu a mai moştenit acest talent, a apărut  însă    Petru care a luat o „halcă“ bună  şi  din  care, generos, i-a dat mai departe  şi Andrei Maria.

La numai 17 ani, Andra arată deja o personalitate  artistică   bine  conturată;   a  dominat Piaţa Festivalului cu Rapsodia de Liszt, o partitură care cere deopotrivă forţă, delicateţe, dar şi spirit ludic, ironie. Cum  se spune, o iubeşte scena. O confirmă  şi bunicul ei: Da, poate fi o actriţă bună. A făcut şi ea film, a jucat rolul de copil al    eroinei,  Nicoleta     Valery,  din    filmul „Binecuvântată fii, închisoare”. Era  o scenă în care mama ei o învăţa psalmii. Avea cam 5 sau 6 ani. Andra recunoaşte  că a  moştenit muzica şi din familia  mamei, care  a  fost  violonistă, de  la bunicul, balerin, şi de la bunica, interpretă de muzică  populară, cu studii de canto  clasic la Conservator.

I-am provocat, întrebându-i ce alte opţiuni ar fi avut dacă  nu alegeau  filmul, respectiv muzica. Maestrul    Mărgineanu începuse iniţial să studieze chimia. Şi îi plăcea, dar l-au exmatriculat, din  motive  de  epurare  politică. Iar când a revenit, nu mai ştia nimic, aşa că a dat examen la operatorie de film, fiind deja foarte pasionat de fotografie. Spre surpriza sa, a intrat primul. După absolvire şi după   zece filme ca operator-şef, a  trecut  în  scaunul  de  regizor: Acumulasem şi  multă  experienţă de viaţă, ceea ce m-a ajutat.

Andra crede că Ar putea fi şi alte lucruri. Îmi place să scriu, să pictez… Dar tot muzica e prima: dacă  nu era pianul, probabil făceam canto.  Asta şi pentru că  de mică  iubeam  scena, am crescut în preajma ei.

 

În schimb Petru preferă să rămână în spatele poveştii: Nu sunt om de scenă,  de film,  deşi practic  îmi  petreceam  vacanţele la  Buftea,  unde ştiam tot ce mişcă, eram prieten cu cascadorii, călăream  caii.  A  fost  foarte  fain  pe  vremea  aia, la sfârşitul anilor ’70, era un privilegiu să fii acolo şi, categoric, atunci am îndrăgit cinematograful, pentru că mi-a plăcut enorm felul în care el aduna tot ce poate fi mai bun. Îmi plăceau foarte mult filmele lui Niculae (aşa îşi alintă tatăl), pentru că aveau o imagine absolut mirifică. O poezie în imagini. Eram uluit când vedeam cum cădea lumina în „Luchian”, era ca o succesiune de tablouri. Evident  că, treptat, am descoperit şi  muzica de film.  Şi  am ajuns la meseria asta simplu: pentru că îmi plăcea cinematografia şi făceam şcoala de muzică. Era cea mai bună combinaţie.

Despre trăirile lor, ca artişti, se confesează Andra: În general, emoţii am doar la concursuri, în recitaluri mai puţin. Depinde şi de repertoriu. Dacă e Rapsodia (de Liszt, n.n.), pe care am cântat-o de atâtea ori, n-am nici un stres. Bine, am făcut şi nişte prostii acum, la recitalul din Piaţă, am cam falsat.  Dar  nu s-a simţit pentru că  eram în  registrul de forţă,  în aer liber şi doar cunoscătorii partiturii şi-ar fi putut da seama. Petru completează: Apropo de cântatul în aer liber, am fost solicitat într-un spot publicitar în care trebuia să cânt, fireşte la pian, în Poiana Stânii.  Pian pe care l-au adus cu elicopterul şi care a rămas peste noapte, sub cerul liber.  Şi aşa am avut bucuria de neegalat să  cânt la pian dimineaţa la ora trei, într-o poiană, pe un munte… Deşi artişti 24 de ore din 24, fiecare are câte ceva la care n-ar renunţa niciodată pentru cariera artistică.  Răspunsurile vin rapid, în pasul ştrengarului:  bunicul  la  nevastă,  Andra   la  clipele petrecute cu părinţii, iar fiul la… ţigară!

Şi  curg amintirile, despre eroii din copilărie. Maestrul     îsi aminteşte  că la cinematograf era şi un difuzor pus afară iar copiii se adunau în grup mare la gard, că n-aveau bani de bilete. Iar unul mai lider, aşa,  se urca pe gard şi ne povestea  ce  se  vede: acum  sare  maimuţa, acum  urcă Tarzan pe copaci… Andra are o singură eroină: mama. Iar Petru, pe Indiana Jones. Adică nepotul    lui    Tarzan! –    zâmbeşte tatăl     său. Nominalizările pentru filmul şi muzica lor de suflet  se duc, pentru Niculae  Mărgineanu, către şcoala   rusă – clasicii Tarkovski, Mihalkov,  dar şi către  cei  noi. Am   văzut  „Calea     Îngerului”. Superb făcut! Andrei îi plac filmele bune. Şi cele cu  pianişti:  „Pianistul”,  „Legenda  lui  1900”… Din muzica clasică, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rahmaninov. Iar în rest, îl ascult pe Sting  şi,  la  fel, tot  ce  e  bun. Petru  răspunde prompt, cu  lecţia ştiută: Ca  film, „Cinema Paradiso”, al lui Tornatore. Compozitorul preferat, John Williams, mă refer la autorii de muzică de film. Iar ca piesă  muzicală,  „Washing of The Water“, Peter Gabriel.

Apropo de filmele ruseşti… intervine maestrul Mărgineanu…  Îmi amintesc de Petru, avea 4 ani, era pe vremea lui Ceauşescu, mergea cu maică- sa în tramvai, lume multă,  şi, într-un moment de linişte, o întreabă: „Mamă, cum se numeşte  călăul care conduce oamenii? Toţi au încremenit iar Petru, după câteva secunde zice: Mi-am amintit, călăuză!“ Petru are şi el una cu mine: eram la Acvariul din Constanţa, aveam cam 5 sau 6 ani, şi deodată a tăbărât, în direcţia mea, un ditamai morunul. La care eu am  scos  instantaneu  primele  patru  sunete  din Simfonia a 5-a de Beethoven:  ta-ta-ta-ta!

Pentru  scena  finală   ne  gândim  la  nişte replici memorabile. Îl întreb pe bunic care ar fi cele trei învăţături pe care le-ar da urmaşilor, aici de faţă. Zâmbeşte sfătos: Să fie blânzi, buni, bucuroşi! Îi privesc şi îmi dau seama că sfatul e aproape inutil. Oamenii ăştia  chiar  aşa sunt: blânzi, buni, bucuroşi.

Înainte de a ne despărţi,  maestrul Mărgineanu insistă să notez următoarele: Dintre  noi toţi, tata  e  deasupra. Mult. O  scriu. Şi   fac  o plecăciune.

 

Maestrul Mărgineanu iubeşte începuturile: „Când îţi imaginezi cum o să fie filmul, când visezi şi începi să lucrezi la el, înainte de filmări. Apoi intervin chestiunile economice, administrative şi vraja se cam rupe.“

Crezul străbunicului: „Să-ţi ţii sufletul curat, aşa cum îţi este cămaşa de duminică.“

 

text Corina Anghel foto Octavian Tibăr

 

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2011 Tweet

Thursday, November 3rd, 2011 at 4:30 pm, ZOOM, RSS feed