Pentru prima dată în Bratislava; mă plimb hai-hui pe străzi şi deodată văd o siluetă scunduţă care, de după un colţ de stradă, mă ocheşte cu un teleobiectiv. Rămân pe loc nedumerit şi mă uit în jur. Nimeni. Nici un VIP. Apoi îmi pun ochelarii şi privesc atent. Sunt ochit de o statuie. O statuie de bronz. Un paparazzo.
Am fost odată ca niciodată invitat la o vedetă, o doamnă importantă din lumea strălucitoare a televiziunilor. Adică am fost invitat acasă. Duceam un contract, câteva mostre, cărţi, bineînţeles, eram îmbrăcat îngrijit, chiar elegant. Eram rezervat, mascam timiditatea, pe respectiva doamnă nu o văzusem niciodată în carne şi oase… În fine, ce să mai zic, trăiam intens emoţia.
Ajung la poartă. Apăs pe butonul interfonului. Se aude soneria. O voce îmi zice: Da. Spun: Bună ziua şi mă prezint. Mi se răspunde: Deschid imediat.
Uşa metalică, uriaşă şi aparent scumpă, se crapă un pic, o siluetă masculină cu aer de intendent combinat cu bodyguard apare în semiîntuneric şi îmi face semn să intru, mormăind câteva cuvinte. Păşesc ezitant, neînţelegând de ce reacţionează astfel. În hol, închide uşa repede după mine, apoi aprinde o lumină. Probabil că îl privesc extrem de contrariat pentru că se explică:
– N-aţi observat, probabil, că vizavi de noi, pe străduţă, e un microbuz cam rablagit…
– Nu – îi răspund, deşi îl zărisem şi mă întrebam de ce tocmai acolo.
– E plin cu paparazzi, abia aşteaptă să facem o mişcare, să vadă cine mai intră, cine mai iese.
– Nu pot să cred, chiar aşa? – mă prefac prost. Aţi reclamat la poliţie?
– Nu e nici o glumă. Cum vine cineva mai cunoscut imediat răsar cu aparatele lor, pe după geamurile lăsate. Sau chiar prin geam…
Ridic din umeri şi îl urmez spre sanctuarul vedetei. La plecare, peste vreo jumătate de oră, din uşă, ieşind, mă uit fix spre vehicul, doar, doar… Nici o mişcare. E clar că nu sunt o persoană cunoscută. Şi aşa se încheie primul meu contact ratat cu paparazzi…
Un pic de istorie: de la Brady la Weegee
În 1989, anul în care ne eliberam, fotografia abia aniversa un secol şi jumătate de la inventare. Iniţial o artă a portretelor, un ajutor al pictorilor de curte şi apoi doar un vis urât pentru ei, pe măsură ce oricine îşi putea realiza rapid şi ieftin o poză de familie, fotografia de presă a înlocuit destul de greu desenul. Abia pe la început de secol 20 marile cotidiene încep să ofere o şansă fotojurnalismului.
Şi totuşi, un fotograf american de secol 19 joacă o carte mare: cea a reporterului de război şi a documentaristului. Mathew Brady înfiinţează o adevărată agenţie foto care mitraliază întreg Războiul Civil american, nu numai cu fotografii de luptă ci şi cu multe portrete in action ale comandanţilor unionişti. Se poate considera că Brady este primul mare fotograf al personalităţilor: el reuşeşte să imortalizeze 18 dintre cei 19 preşedinţi americani care îi sunt contemporani. Imaginea lui celebră – un Lincoln fără barbă, o ipostază rară, fotografie din 1860, este considerată prima fotografie electorală. Lincoln însuşi declara că, fără această imagine, nu ar fi ajuns la Casa Albă. Deşi portretele lui Brady au fost folosite pe bancnote şi monede, moare sărac şi dezamăgit în 1896, la 74 de ani. Peste ani, reportajele sale constituie cel mai important fond de imagine al epocii.
Abraham Lincoln – cea mai cunoscută fotografie fără barbă, realizată de Mathew B. Brady în dimineaţa zilei de luni, 27 februarie 1860, cu câteva ore înainte de discursul de la Cooper Union. Acel discurs şi această fotografie, a declarat Lincoln, l-au adus la Casa Albă.
(copyright Library of Congress)
Un alt american, în primele decenii ale secolului 20, un alt nebun pasionat de meserie, un mare fotograf de fapt divers, dar şi al VIP-urilor de la Hollywood, este Weegee. Asher Fellig s-a născut pe teritoriul de astăzi al Ucrainei, în 1899, apoi a emigrat cu toată familia în 1909, la New York. În 1938 era singurul reporter care avea dreptul să aibă în maşină o staţie radio setată pe frecvenţa poliţiei. Porecla se pare că îi vine de la un cuvânt care definea rapiditatea în acţiune. Îşi petrecea nopţile la volan, în preajma cluburilor de noapte, şi imediat ce un eveniment avea loc – de multe ori o crimă – ajungea primul şi realiza cadrele. În portbagaj avea un întreg laborator foto, astfel că fotografiile sale ajungeau la redacţie imediat.
În 1943, cinci dintre imaginile sale sunt achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă, iar în 1945 publica primul său album de reportaje, Naked City. În anii ’50 şi ’60 lucrează la Hollywood şi este celebru pentru un portret distorsionat în care a prins-o pe Marylin Monroe. Deşi majoritatea imaginilor sale sunt instantanee, încă nu se poate vorbi despre paparazzi…
Filmul bate viaţa: La dolce vita
Deşi cu atât de mulţi profesionişti şi atâtea staruri cu vieţi trepidante, nu America dă numele noii profesii. Cuvântul paparazzi este un eponim ce provine din filmul La dolce vita (1960), regizat de Federico Fellini. Unul dintre personajele peliculei este fotoreporterul numit Paparazzo. Conform Wikipedia, în cartea sa Originea cuvintelor şi propoziţiilor, Robert Hendrickson scrie că Fellini a luat numele după un cuvânt al unui dialect italian, substantiv ce descrie un zgomot supărător, ca acela făcut de un ţânţar. Fellini declară intr-un interviu în Time Magazine: Paparazzo… mă duce cu gândul la o insectă care bâzâie, care zboară şi care înţeapă! Acesta este similar cu substantivul italian pappataci care defineşte un mic ţânţar.
Mickey Hargitay îmbrâncindu-l pe Rino Barillari, regele paparazzi-lor, în timp ce Vatussa Vitta îl loveşte cu poşeta – Via Veneto, Roma, 1963.
Folosirea în engleză a cuvântului a fost depistată de poetesa italiană Margherita Guidacci, care traduce cartea de călătorii Pe Marea Ionică (By the Ionian Sea, 1901), volum semnat de George Gissing. Acolo apărea un patron de restaurant cu numele de Coriolano Paparazzo. Traducerea în italiană a volumului, din 1957, este citită de scenaristul lui Fellini, Ennio Flaiano, care preia substantivul propriu.
Un adevărat concurs de împrejurări. La sfârşitul anilor ’60 deja în limba engleză termenul paparazzi, folosit la plural de cele mai multe ori, definea generic un grup de fotografi intruzivi.
N-ar fi avut nici o şansă dacă dezvoltarea industriei filmului şi explozia tirajelor presei ilustrate, şi mai ales a celei color, pe ambele maluri ale Atlanticului, în America şi Europa Occidentală, n-ar fi susţinut această foame de noutăţi cât mai intime despre viaţa tuturor vedetelor.
Sparge-i camera!
Ronald Edward Galella se naşte în 1931, în Bronx, ca fiu al unui emigrant italian. Este înrolat ca fotograf în perioada războiului din Coreea şi în 1958 îşi ia diploma în fotojurnalism în Los Angeles. Una dintre cele mai controversate personalităţi din lumea fotoreportajului, Time Magazine şi Vanity Fair îl numesc the Godfather of the US paparazzi culture. Fotografiile sale apar în sute de publicaţii printre care Harper’s Bazaar, Vogue, People, Rolling Stones, The New Yorker, The New York Times sau Life. Imaginile sale sunt achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă din NY şi din San Francisco sau de Tate Modern la Londra.
Dar este cunoscut pentru scandalul din 1972, în care o dă în judecată pe Jacqueline Kennedy-Onassis pentru că şi-a trimis agenţii din serviciul secret să-i distrugă aparatul şi filmul în timpul unei… întâlniri în Central Park. Fosta Primă-doamnă contraatacă deschizând un proces pentru hărţuire. După dezbateri de trei săptămâni, Ron Galella este obligat de justiţie să păstreze o distanţă de (şi aici sursele nu sunt foarte clare, pentru că cifrele sunt diferite) 15 m faţă de doamna. Onassis şi 25 m faţă de copiii ei… Să mai spunem că pe site-ul fotografului aflăm că se pregăteşte pentru luna noiembrie 2012 un volum cu titlul Jackie My Obsession? E bine că recunoaşte…
Şi Ron nu se potoleşte după evenimentele din 1972 pentru că, după mai puţin de un an, în 12 iunie 1973, are o altercaţie cu Marlon Brando care ieşea dintr-un restaurant din Chinatown, însoţit de Dick Cavett. Fotograful primeşte o lovitură care îi dislocă falca şi îi rupe cinci dinţi de pe partea stângă. Galella cere 40.000 de dolari despăgubiri, se pare că primeşte, conform declaraţiei avocatului său, doar două treimi din sumă.
În 2010, un film documentar despre viaţa lui, cu titlul Smash His Camera, este premiat la Sundance Film Festival.
Prinţesele vânate
31 august 1997, o ştire teribilă zguduie lumea: într-un accident de maşină petrecut la Paris, îşi pierde viaţa Prinţesa Diana (şi Dodi Fayed). Probabil cel mai controversat eveniment după asasinarea lui JFK în 1963, dă naştere la o mulţime de speculaţii, de la o misterioasă intervenţie a serviciilor secrete britanice până la aparent banala ipoteză, verificată şi confirmată de altfel, a unui şofer foarte beat la volan… Şi totuşi, în jurul Mercedesului care s-a ciocnit frontal, la o viteză ameţitoare, de un stâlp al podului Alma din Paris, se aflau mai multe motociclete cu paparazzi. Deşi câţiva dintre ei sunt reţinuţi, nici unul nu este condamnat. Se găsesc urme ale unui Fiat Uno, care ar fi atins limuzina Mercedes. Micul vehicul aparţinea unui paparazzo care o mai urmărise pe Diana în vara lui ‘97, dar care avea un alibi solid pentru noaptea respectivă. În 2000, fotograful se sinucide. Enigmele se păstrează…
14 septembrie 2012, revista franceză Closer publică fotografii în care Kate Middleton, ducesă de Cambridge aflată în vacanţă în Franţa, apare topless în balconul unei reşedinţe private a nepotului reginei, Lord Linley. Casa regală britanică dă în judecată publicaţia, căreia i se cere să retragă imaginile din print şi de pe online. Urmează apoi Belfast Telegraph şi tabloidul danez Se og Hor, în numărul din 20 septembrie. Aparent este neclar dacă este vorba despre aceleaşi imagini sau fotograful e diferit… Nici nu contează prea mult.
Money, money, money…
Cât câştigă un paparazzo? Numărul special Style & Design al Time Magazine din 2005 publică un reportaj cu titlul Shooting Star în care Mel Bouzad, un fruntaş al topului paparazzi din Los Angeles, declară că a primit
150.000 de dolari pentru o imagine cu Ben Affleck şi Jennifer Lopez în Georgia, după despărţirea lor.
În 2004 se lansează filmul american Paparazzi, în care un actor îşi face dreptate singur împotriva unui grup de fotografi care îi distrug familia. One good shot deserves another…
Să mai pomenim şi de pelicula românească Faimosul paparazzo?
E destul deocamdată.
Ron Galella are o obsesie: Jackie Kennedy-Onassis. O nouă ediţie a cărţii sale despre fosta Prima doamnă apare acum, în noiembrie.
N-am avut niciodată poftă şi nici nu am fost angajat să vânez vedete. Probabil că nici nu aş face aşa ceva. N-am fost niciodată ţinta unui paparazzo. Nu sunt celebru. Poveştile lor sunt uneori fascinante. Chiar aventuroase. Un bun amic, scriitor şi editor francez, îmi scrie deunăzi într-un e-mail că are manuscrisul fotografului care l-a surprins pe Papa Ioan Paul II în piscina sa de la palatul Gandolfo… O poveste despre cum au stat ei – erau o echipă de patru – căţăraţi în copaci şi cum comunicau aruncând bileţele de la unul la altul – nu existau mobile în anii ‘70 – şi cât a durat… şi tot aşa. Cunoaşteţi scandalul, nu-i aşa?… Nu? Nu-i nimic. Asta-i o altă poveste cu paparazzi. Pentru altă dată.