Laura Badea Cârlescu: Moda? Un domeniu care mă fascinează!*’

In 23 de ani de carieră sportivă la cel mai înalt nivel, Laura Badea are un palmares cu care puţini sportivi din lume se pot lăuda: 22 de medalii europene, mondiale şi olimpice, la acestea adăugându-se şi numeroasele titluri de campioană naţională şi câştigătoare a Cupei României. Vârful carierei Laurei Badea l-au reprezentat, fără doar şi poate, Jocurile Olimpice de la Atlanta (1996). După o semifi­nală de infarct, Laura devine campioană olimpică. Astăzi, frumoasa şi eleganta scri- meră activează în cadrul Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR) unde este directorul Departamentului de educaţie olimpică, sport şcolar şi universitar. Intr-adevăr, un model!

Stimată doamna, hai sa ne aducem aminte de povestea acelei medalii olimpice de aur din 1996. V-aţi gândit vreodată că veţi ajunge campioană olimpică?

• Nu. Mi-am dorit însă acest lucru abia după ce, la Atlanta (Statele Unite), am văzut că am şanse reale de a urca pe podium. De fapt, visul de a ajunge cam­pioană olimpică a încolţit la Haga, în Olanda, unde în 1995 am luat aurul Mondialelor. Atunci mi-am zis că pot deve­ni şi campioană olimpică, dar parcă visul era prea frumos…

• Povestiţi-ne aşa, pe scurt, ziua marii finale de la Atlanta. Ştiaţi cu cine vă veţi „duela”?

• Calificările au fost extrem de dure, dar eu veneam cu un avantaj faţă de adversare, oferit de regulament, care con­sta într-un număr dublu de puncte, acumu­lat la Campionatele Mondiale. L-am între­bat pe antrenor dacă pot atinge laurii olim­pici. Mi s-a spus că, dacă cred doar jumătate din ceea ce spun, voi lua aurul. Să ştiţi că este greu ca, după un succes la Mondiale, să câştigi în anul următor la Jocurile Olimpice. Nici acum nu le-am uitat pe adversare. Am avut parte de o semifi­nală de infarct cu Giovanna Trillini. Italianca a condus cu 13-8 însă nu toate deciziile arbitrului au fost corecte până la acel scor. Atunci mi-am spus că nu mai am ce pierde şi că trebuie să atac decisiv. Ce-o fi, o fi… Am ajuns tuşă cu tuşă să egalez, ba chiar să şi iau conducerea cu 14-13. Când eram sigură că voi câştiga, Trillini a egalat, iar apoi timpul efectiv de concurs a expirat: 14-14.

• Şi? Mai departe?

• A urmat un minut de foc în care cine dădea prima tuşă mergea în marea finală. Mai era o problemă. Nu eu aveam priorita­te la asalt, ci italianca. Era un handicap în plus. Trillini s-a năpustit spre mine crezând că dacă va ataca rapid va fi şi decisiv. M-am retras şi am ajuns la ultima linie care delimitează planşa. Dacă o depăşeam, totul se termina… Am evitat tuşa tehnică şi am făcut un atac – remiza. S-a aprins becul şi asta a fost: jucam fina­la cu o altă sportivă din Italia, Valentina Vezzali. N-am avut probleme, medalia de aur se jucase în semifinala cu Trillini. <

• La Jocurile Olimpice de la Atena, din 2004, aţi ocupat doar locul 5 la floretă indivi­dual. V-a dezamăgit acest moment din carieră pentru că, imediat, v-aţi decis să renunţaţi la sportul de performanţă pentru o carieră la COSR?

• Nu este aşa. Nu m-am supărat pen­tru locul 5. După ce am născut-o pe Maria, calificarea şi participarea la Jocurile Olimpice din 2004 au reprezentat o altă provocare a carierei. Normal, eram tristă, dar în nici un caz supărată. Să nu uităm că, în 2003, înaintea calificărilor la Jocurile Olimpice, am suferit o operaţie de menisc. Faptul că tot în 2004 am devenit dublă campioană europeană la Copenhaga, în Danemarca, mă determină să nu regret locul 5 de la Atena.

• Vă mândriţi cu o carieră fabuloasă. Acum, după trecerea anilor, sunteţi mulţumită de modul în care vi s-a apre­ciat performanţa? în opinia multor iubitori de sport sunteţi o campioană care ar fi meritat o mai mare atenţie, o mai puternică media- tizare. Aţi trăit vreodată senzaţia asta?

• De felul meu sunt o persoană căreia nu-i prea place să iasă în public, mai pe direct, să iasă-n faţă. Dacă ar fi să accept toate invitaţiile care mi se fac din sectorul mass-media ar trebui să neglijez activita­tea profesională, să stau mai puţin timp cu fetiţa mea, cu familia. Personal, con­sider că am fost suficient de mediatizată atunci când am avut rezultate. Subliniez însă că refuz numeroase invitaţii la un eveniment sau altul, fie din partea presei, din cauza programului extrem de încărcat. Sunteţi norocos, pentru că acest interviu este una dintre excepţii…

• Vorbeaţi de familie. Haideţi să trecem puţin şi pe acasă. Sunteţi căsătorită cu Adrian Cârlescu, un fost sportiv de performanţă tot din lumea scrimei. Cum este o familie alcătuită din campioni?

• Suntem o familie de sportivi. Făcând performanţă poate că e firesc să ai lângă tine un om care a făcut performanţă, care să ştie bine ce înseamnă să activezi în sport. Sunt momente când trebuie să pleci cu ziua de acasă, în cantonamente, la competiţii, iar dacă nu ai pe cineva care să te înţeleagă şi să te ajute este foarte greu. Ne-am căsătorit în 1999, iar Maria este tot ce e mai frumos pe lume.

• Maria va urma o carieră sportivă?

• Fetiţa mea are doar cinci ani şi nouă luni, dar deja cochetează cu sportul. Face tenis de masă şi uneori scrimă, dar nu de performanţă. Deocamdată. A, şi mai merge la înot!

• Văd că Maria se îndreaptă spre sporturi mai puţin „eficiente” în plan financiar.

„Maria este tot ce e mai frumos pe lume”

„Copiii fug de sport, iar asta e rău”

• In sport aspectul financiar este important, dar nu determinant pentru performanţă. Dacă mă gândeam doar la bani, astăzi nu eram campioană olimpică. Important este să fii mulţumit de ceea ce faci, să te autodepăşeşti mereu, să crezi în tine. Mariei îi place scrima, dar sincer vă spun, eu n-aş vrea să se dedice acestui sport. Mă tem că toată viaţa ar avea asupra ei presiunea imensă a rezul­tatelor mele. Nici eu n-am visat că voi câştiga atâtea medalii. Dar cine ştie…

• Apropo, sunteţi mulţumită de modul în care sunt educaţi copiii de astăzi faţă de sport?

• Din păcate, este o rană deschisă. Baza de selecţie scade dramatic de la un an la altul şi principalii vinovaţi suntem noi, părinţii, dar şi cei care se ocupă de organizarea activităţii educaţionale. Copiii fug de sport, iar cauzele sunt multiple: tentaţiile noi oferite de societate, calcula­torul fiind pe primul loc; interesul exclusiv pentru cariera profesională în detrimentul unui corp sănătos; încurajarea de către părinţi a absenteismului de la orele de educaţie fizică, acestea şi aşa fiind prea puţine în raport cu alte state din Uniunea Europeană. Trebuie cu toţii să oprim acea­stă stare dacă vrem să avem copii sănătoşi şi, nu în ultimul rând, perfor­manţe în sport.

• Cum a fost trecerea din sala de concurs la un birou al COSR? E mai greu decât pe planşă?

• Nici nu m-am gândit că voi ajunge la COSR. Când am decis să mă retrag din activitatea competiţională am avut trei alternative: Federaţia Română de Scrimă, Clubul Sportiv al Armatei Steaua şi COSR. M-am gândit şi am ales să activez la Comitetul Olimpic.

• In prezent sunteţi directorul Departamentului de educaţie olimpică. Ce faceţi aici?

• Mi-a fost greu să preiau acest post pentru că, înaintea mea, de educaţia olim­pică s-a ocupat doamna Mihaela Peneş. Şi a făcut-o foarte bine. Dar am colegi deosebiţi, care m-au ajutat la început şi care, acum, mă susţin în tot ceea ce fac. Principalul scop al educaţiei olimpice este de a promova pe toate planurile ideile generoase ale Olimpismului. Alte obiective vizate sunt: studierea aspectelor istorice, culturale, etice şi sociale ale mişcării olim­pice mondiale, din România, precum şi a Jocurilor Olimpice; protejarea sportului şi a sportivilor de orice influenţă negativă care poate duce la îndepărtarea de principiile olimpice; stimularea activităţii de studiu şi cercetare, precum şi a creaţiei artistice cu tematică sportivă şi olimpică; promovarea spiritului de fair–play etc.

• Proiecte vechi? Proiecte noi?

• Destule. COSR a organizat, în perioada 3-7 septembrie, la Centrul Olimpic Sydney 2000, de la Izvorani, un stagiu de educaţie olimpică şi sportivă la care au participat tineri din liceele sportive şi membrii cercurilor olimpice din 25 de judeţe. Proiectul, realizat de departamentul nostru împreună cu un grup de profesori voluntari, membri ai unor filiale judeţene ale Academiei Olimpice Române, şi-a propus să-i apropie pe tineri de valorile Olimpismului. Tinerii s-au întâlnit cu Nicu Vlad, Elisabeta Lipă, Sorin Babii şi Valeria Răcilă, mari campioni în sport dar şi în viaţă. Excursiile la bazele sportive, expunerile, modulele de pictură, fotografie şi jurnalism au constituit o modalitate de a aborda Olimpismul şi din perspectiva culturală. Vor urma şi alte eve­nimente: Un condei numit fairplay – con­curs de jurnalism sportiv; Jocurile Olimpice în imaginaţia copiilor – concurs de desene pentru elevi între 6 şi 16 ani; Beijing 2008 – masă rotundă organizată de COSR.

• Sunteţi şi ambasador al României pen­tru sport, toleranţă şi spirit sportiv pe lângă Consiliul Europei. Intenţionaţi să candidaţi la europarlamentare?

• A, nu. în nici un caz. Am preluat acest rol în 2005, de la marea atletă Maricica Puică. Până acum am fost la două întruniri ale ambasadorilor. Din păcate, la reuniunile de lucru vin puţini ambasadori, cam 10 – 12 la fiecare şedinţă, deoarece cheltuielile pe care le implică deplasarea la Strasbourg trebuie suportate de către participant. Eu o să-mi fac datoria şi voi promova aceste valori, la care aş adăuga lupta împotriva dopajului şi a violenţei pe stadioane.

• Aţi surprins plăcut multă lume prin fru­museţe şi eleganţă. Chiar vă stă bine pe podiumurile de prezentare a modei. A fost o altă provocare?

• Sunt prietenă cu creatoarele de modă Eli Lăslean şi Liza Panait. Nu am refuzat atunci când am primit invitaţia de a urca pe un altfel de podium decât cel de premiere. Dacă a ieşit bine, asta o pot spune Eli, Liza, publicul şi presa. Eu cred că a fost OK.

• în încheiere, sunteţi mulţumită de ceea ce faceţi?

• Categoric. în toate proiectele în care sunt implicată îmi place să fac perfor­manţă. Pentru mine acest gen de aborda­re a devenit deja un ţel în viaţă.