Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Nae Ionesco, Vintilă Horia. Ce au în comun aceste nume de prim rang ale culturii româneşti? Sunt, fireşte, filosofi, oameni de ştiinţă şi scriitori excepţionali – dar în afară de valoare îi mai leagă faptul că au avut simpatii legionare.
Nu e o contradicţie în termeni? A fi om de valoare, în domeniile acestea, nu exclude apetenţa pentru o ideologie care a dus la crime? Răspunsul nu poate fi laconic – dovadă tocmai exemplele amintite. Iar problema este dintre acelea despre care se vorbeşte în şoaptă sau deloc –şi asta de vreo trei sferturi de secol –, drept care în legătură cu ea există încă numeroase confuzii. Din fericire (nu şi pentru el!), recent, un tânăr om politic, în curs de afirmare, a reuşit să provoace o discuţie naţională pe acest subiect. Să profităm.
Simpatia pentru mişcarea legionară a fost pedepsită, în multe cazuri, cu ani grei de închisoare.
Când poezia dă în scandal politic
Mihai Neamţu a recitat public o poezie de Radu Gyr şi sala l-a aplaudat frenetic. Vorbim despre o poezie patriotică – în cel mai curat sens al cuvântului – şi anticomunistă, scrisă de un poet care a înfundat puşcăria (nu numai sub comunişti, de altfel) pentru apartenenţa sa la Mişcarea Legionară. Ultima oară a fost condamnat la moarte tocmai pentru această poezie. A scăpat prin comutarea în 25 de ani de muncă silnică, urmată de amnistia din 1964.
Concluzia: Mihai Neamţu confirmă faptul că e legionar. Anterior fusese etichetat pentru că, la vârsta majoratului, colaborase la o revistă cu presupuse tendinţe în acest sens. Interesant de observat e că o mare parte dintre acuzaţii au venit nu de la adversarii politici ai lui Mihai Neamţu, ci de la o serie de jurnalişti şi comentatori pe internet despre care se ştie – sau afirmă ei înşişi – că simpatizează cu dreapta, din care face parte Mihai Neamţu. Ei s-au declarat indignaţi şi dezamăgiţi că, în acest fel, politicianul subminează şansele dreptei, coagulate sub sigla ARD. E de mirare că aceşti observatori nu au acuzat de legionarism cele câteva sute de oameni prezenţi la lansarea candidaţilor ARD, care au aplaudat!
Mihai Neamţu a recitat public o poezie de Radu Gyr: „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!“
Ce spune istoria? Legiunea Arhanghelului Mihail, alias Mișcarea Legionară, a fost înfiinţată la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, „Căpitanul“, urmare a rupturii dintre acesta și A.C. Cuza. Legionarii aveau orientare naţionalistă-fascistă, iar ideologia lor era mistic-religioasă, anticomunistă, antisemită şi antimasonică. După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938, conducerea a fost preluată de Horia Sima, iar în 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, formând „Statul Naţional-Legionar“, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forţă politică. Atunci când au avut semnale că se încearcă înlăturarea lor de la putere, în ianuarie 1941, au declanşat „Rebeliunea legionară“, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române, soldată între altele cu Pogromul de la Bucureşti: peste o sută de evrei ucişi, unii atârnaţi în cârlige la abator, unde cadavrele le-au fost pângărite și mutilate. Abia acum Mişcarea a fost scoasă de la guvernare şi practic dizolvată, iar Horia Sima și alţi lideri s-au refugiat în Germania. De atunci şi până în 1990 legionarii au rămas un fel de legend ameninţătoare, întreţinută de propaganda comunistă, care avea interesul să pună semnul egalităţii între defuncta Mişcare şi orice formă de manifestare anticomunistă, în special rezistenţa din munţi, în anii ’50.
Ironia sorţii: „Căpitanul“ debutase în viaţa publică publicând, alături de Constantin Pancu, „Crezul socialismului naţional-creștin“. Tot el, la primul congres al studenţilor din România Mare, a impus decizia de eliminare a evreilor din organizaţiile studenţești. În octombrie 1923 a mers mai departe, convocând o grupă de colaboratori care a decis să-i pedepsească pe cei care „au trădat interesele ţării în favoarea evreilor“, prin „împușcarea politicienilor trădători și a plutocraţilor evrei“. Participanţii la „Complotul din Dealul Spirii“ au fost arestaţi și încarceraţi la închisoarea Văcărești, dar procesul care a avut loc în 1924 i-a achitat. În închisoare, Codreanu înfiinţase „Legiunea Arhanghelului Mihail“ şi „Frăţia de Cruce“, cea de-a doua organizaţie fiind dedicată celor până la 18 ani. În 1930 a creat „Garda de Fier“, cu program anticomunist, iar în 1933 partidul „Totul pentru Ţară“, fascist, antisemit şi antioccidental, drept care premierul liberal I. G. Duca, însărcinat de Carol al II-lea cu organizarea alegerilor, a scos Garda de Fier în afara legii. Reacţia legionarilor a fost asasinarea lui Duca, în gara Sinaia. Cei trei asasini aveau să primească numele de „Nicadori“.
Cum azi sunt la mare preţ afilierile internaţionale, să amintim şi că, în 1934, la Congresul Fascist de la Montreux, în Elveţia, Ion I. Moţa a determinat adunarea să voteze în unanimitate „combaterea acţiunii destructive a evreilor“.
Printre simpatizanţii mişcării legionare se află nume mari ale culturii româneşti, între care Mircea Eliade, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Ţuţea.
Cu toate acestea, la alegerile din 1937 legionarii au ieșit pe locul al treilea după PNL şi PNŢ, cu 15,5% din voturi. În anul următor, totuşi, C.Z. Codreanu a fost arestat, închis și apoi ucis de jandarmi, împreună cu mai mulţi legionari, într-o înscenare de evadare.
Ca pedeapsă, sub conducerea înlocuitorului său, Horia Sima, a fost asasinat premierul Armand Călinescu. Istoria este însă complicată, astfel încât, pe fondul pactului Ribbentrop-Molotov, în guvernul Ion Gigurtu din 1940 regăsim câţiva miniștri legionari. După Dictatul de la Viena din 4 septembrie, Carol al II-lea l-a adus la putere pe generalul Ion Antonescu, demisionat din armată și aflat în domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa, care a încheiat o alianţă cu Horia Sima pentru constituirea unui „Stat Naţional-Legionar“. Cum partidele istorice au refuzat să participe la guvernare alături de legionari, Antonescu s-a trezit cu totul în mâinile acestora, acceptând inclusiv aderarea oficială la Mişcare, apariţii publice în uniforma legionară, jurământul, salutul etc. A urmat anularea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului şi abdicarea forţată a regelui în favoarea fiului său, voievodul Mihai, aflat la vârsta majoratului.
Ajunsă stat în stat, Legiunea a trecut la legi antisemite, jaf, arestări, schingiuiri și asasinate. Vizaţi au fost nu doar evreii, ci şi românii suspectaţi de homosexualitate sau pur şi simplu victime ale unor răfuieli personale.
64 foști demnitari români au fost asasinaţi de Poliţia Legionară în penitenciarul de la Jilava, iar Nicolae Iorga și Virgil Madgearu au fost torturaţi și ucişi la rândul lor. Interesant este că în subsolul închisorii se aflau numeroși deţinuţi comuniști, de care însă legionarii nu s-au atins. După ce iniţial Antonescu închisese ochii pentru că printre cei asasinaţi se aflau şi duşmani de-ai lui, în trei zile a oprit războiul civil. Mişcarea s-a rupt în două şi, lipsită de putere, s-a stins de la sine, supravieţuind doar prin câţiva veterani refugiaţi peste graniţă.
Să tragem linie. Nimeni nu contestă crimele legionare, nici nu încearcă să le justifice. În privinţa motivaţiei apariţiei Mişcării, însă – şi implicit în ceea ce priveşte simpatiile legionare ale unor oameni de cultură din epocă –, părerile sunt împărţite. Unii comentatori subliniază contextul internaţional, dar şi cel naţional, considerând că Mişcarea Legionară a apărut ca o reacţie la răspândirea accelerată a comunismului. Ciuma verde versus ciuma roşie. Halal alternativă a istoriei!
Alţii susţin, în schimb, că anticomunsimul legionar era un pretext de faţadă, adevărata ţintă fiind de la bun început evreii, pe care – în radicalismul lor religios – îi considerau vinovaţi în veci de crucificarea lui Iisus Hristos (vezi prefaţa lui Nae Ionescu la romanul După două mii de ani al lui Mihail Sebastian, o argumentaţie cu atât mai înfricoşătoare cu cât era făcută în limbaj academic şi pe un ton aproape politicos!).
Orice judecată, însă, mai ales atunci când poate atrage punerea la zid (simbolică) a unui om trebuie făcută cu prudenţă şi nuanţat. În primul rând, trebuie stabilit, de la caz la caz, dacă simpatizantul şi-a construit simpatia ÎNAINTE sau DUPĂ ce obiectul acesteia a comis vreo faptă reprobabilă. În al doilea rând, trebuie văzut CE anume simpatiza, dintr-un set de idei, şi în ce fel s-a implicat (sau nu) în materializarea acestora.
Şi asta dintr-un motiv elementar, care îndeamnă la moderaţie în judecată: crime s-au comis în numele aproape oricărei ideologii şi oricărei religii.
A-i lega pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Vasile Militaru sau Vintilă Horia de crimele legionare e exact acelaşi lucru cu a-i lega de crimele comuniste pe toţi cei 4,6 milioane de membri PCR, plus familiile lor! Ba mai mult, căci majoritatea acestora au intrat în partid DUPĂ ce comuniştii comiseseră o adevărată hecatombă. Ar însemna să legăm toţi creştinii, deci o treime din locuitorii planetei, de crimele Inchiziţiei şi baia de sânge a Cruciadelor; sau să punem semnul egalităţii între Islam şi terorismul de tip Al Quaeda; sau, de ce nu?, între evrei şi atentatele sinucigaşe ale UNORA dintre ei împotriva ocupantului britanic, în zorii existenţei statului Israel.
Înapoi la zi. Pentru a evalua corect eventualul pericol legionar în zilele noastre şi posibilele simpatii contemporane, trebuie mai întâi subliniată credinţa legionarilor că lumea creştină este victima unei „agresiuni rabinice“, în forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolșevismul şi… războiul civil din Spania. În plus, specificul Mişcării Legionare faţă de suratele sale europene consta în fundamentalismul ei creștin-ortodox. În fine, o altă dimensiune-cheie a fost cultul morţii, aşa cum îl exhibă şi actualele organizaţii teroriste actuale.
Să le luăm pe rând. În afară de fidelii Teoriei conspiraţiei, nimeni nu mai vorbeşte azi despre francmasonerie. Deşi psihanaliza încă e rară în România, în orice caz nu e privită drept ceva malefic. Ateismul, e drept, este din ce în ce mai la modă – vezi mânia… sfântă împotriva predării religiei în şcoli –, dar n-am băgat de seamă să fie contracarat de ceva, nici măcar paşnic, cu atât mai puţin violent. Marxismul şi bolşevismul nu se simt prea bine, războiul civil din Spania s-a terminat de mult şi nu prea e cazul de fundamentalişti creştini-ortodocşi. Cât despre cultul morţii – românii sunt mai doritori de viaţă ca oricând. Pe scurt, legionarismul n-are şanse.
Prima lui „apariţie“ postbelică s-a petrecut în iunie 1990. Nu în realitate, e drept, ci în discursul lui Ion Iliescu: legionari în uniformă şi cu steagul verde (vă daţi seama cum le păstraseră, vreme de o jumătate de secol!) au fost văzuţi pe stradă. Da’ au dispărut repede, slavă Domnului, dovadă că n-a mai venit vorba despre ei, până când Mihai Neamţu şi-a descoperit talentul de recitator. Având în vedere trecutele acuzaţii, s-ar putea – e numai o supoziţie – s-o fi făcut intenţionat, ca un gest de frondă: M-aţi făcut legionar? Uite o poezie de Radu Gyr!
Dar o gafă nu scuză o cascadă de aberaţii! Mai ales că jurnaliştii, dar şi simplii cetăţeni, se consideră superiori politicienilor. Altfel spus, atunci când critici trebuie să fii mult mai riguros decât a fost cel criticat.
Dar, la urma urmei, incidentul de la Operă (!) a fost util, pentru că a adus în discuţie câteva confuzii:
– confuzia dintre a fi avut simpatii pentru ideologia legionară şi a fi fost legionar; majoritatea celor pomeniţi mai sus nu au fost membri ai Mişcării, fiind atraşi doar de componenta naţională şi cea religioasă a ideologiei, într-un context care nu poate fi neglijat: Marele Frate de la Răsărit începuse să şteargă de pe faţa Pământului şi religia, şi naţionalismul;
– confuzia dintre membrii Mişcării Legionare şi autorii crimelor. E ca şi când ai identifica un membru PCR cu torţionarii puşcăriilor comuniste;
– s-a subliniat că Radu Gyr nu era un membru de rând, a fost comandant judeţean. Deci toţi foştii primi-secretari PCR de judeţ sunt responsabili pentru crimele comunismului?;
– dubla măsură cu care judecăm şi acţionăm: chiar dacă am reţine din legionarismul românesc numai crimele, vorbim despre câteva sute de victime, în numele cărora – iată – nu se poate recita o poezie fără a ieşi scandal naţional. Comunismul a făcut câteva milioane de victime, dar reprezentanţii lui la vârf sunt bine, mersi (pensionari, oameni de afaceri, demnitari), iar poeţilor care l-au proslăvit – inclusiv după 1989 – li se ridică busturi prin parcuri.
Să tragem linie din nou.
1. Mihai Neamţu trebuia să evite momentul, dar n-a comis nimic ilegal sau măcar imoral. Nu este simpatizant legionar, nici antisemit.
2. Poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane este frumoasă, emoţionantă, şi nu este expresia vreunei ideologii.
3. Radu Gyr a fost legionar, dar n-a comis nici o crimă. Până la proba contrarie, nu există vreo mărturie că ar fi tras măcar o palmă cuiva. Din contră, există dovada că a încercat să împiedice asasinarea lui Nicolae Iorga (care, de altfel, îl invitase la Văleni să ţină o cuvântare!).
4. Dacă a fi fost legionar este, în sine, o infracţiune, Gyr a ispăşit-o cu vârf şi îndesat, ceea ce nu se poate spune despre foştii demnitari şi poeţi comunişti, care vorbesc – respectiv sunt citaţi – fără nici o reacţie publică indignată.