„In genere, casele din Lhassa sunt mari, cu mai multe caturi şi acoperişurile-terase uşor înclinate pentru a înlesni scurgerea apei, şi văruite de sus până jos cu alb, afară de chenarele uşilor şi ferestrelor, care sunt date cu roşu sau galben. Budiştii reformaţi preferă îndeosebi aceste culori care sunt pentru ei sacre; le numesc culori lamaice. (…) în interiorul oraşului, ţinuta populaţiei are un caracter cu totul deosebit. Ţipete, agitaţie; se împing, fiecare caută cu înfrigurare să vândă sau să cumpere. Comerţul şi credinţa atrag un mare număr de străini, făcând din Lhassa un mare loc de întâlnire al tuturor popoarelor asiatice. Pe străzi, se îngrămădesc necontenit pelerini şi negustori.”
Aşa arăta Lhassa în secolul al XIX-lea, conform relatărilor părintelui Regis Evarist Huc. Casele nu s-au schimbat prea mult, dar cosmopolitismul oraşului a dispărut. Tibetul este astăzi sub ocupaţie chineză, dispune de o aşa- zisă autonomie, iar accesul înăuntrul său este limitat. Cu greu obţin permisul de intrare în oraşul de la poalele Himalayei.
Zborul a fost amânat şi a trebuit să mă învârt două zile prin Chengdu. Mi se făcuse teamă că n-aveam să mai ajung niciodată la Lhassa, dar, iată, acum în sfârşit aterizasem. Un aeroport cam cât aeroportul Băneasa mă întâmpina şi, cum am ieşit afară, am simţit aerul care parcă îmi cădea în cap şi-mi tăia respiraţia. 4.000 de metri altitudine. Cota 2.000 e, de exemplu, floare la ureche. Cu toate acestea, simt nevoia să-mi aprind o ţigară şi ţigara îmi arde buzele şi fumul ei pare de-a dreptul dioxid de carbon. O arunc. Văd în apropiere un mic magazin care vinde nişte baloane din pânză verde. Avoid nausea and headache. Portable oxygen devices, spune firma sa. Nu, n-am să cumpăr aşa ceva. Girl Power este deviza mea, dar, când îmi iau cheile de la recepţia hotelului Holiday Inn simt deja lovituri de ciocan înăuntrul capului. Nu-i nimic, îmi zic, o să iau un Bufferin. Ce să mai spună cei care ajung pe Everest, dacă pe mine m-a apucat răul de înălţime încă din Lhassa? îmi las doar rucsacul în cameră şi, cum este ora micului dejun şi ca să nu iau Bufferinul pe stomacul gol, cobor la primul meu bufet suedez tibetan.
<
Pe lângă aproape toate preparatele pe care le poţi găsi în lumea întreagă la Holiday Inn, bufetul oferă specialităţi tibetane. Am luat o tavă mare, aşa încât nu ratez nici una. Yak Burger, unt de yak, lapte de yak, tsampa (din orz şi unt) care ţine loc de pâine în Tibet, tsampa îndulcit care ţine loc de desert, şuncă de yak, bacon de yak şi salam de yak. Ca băutură, ceai cu unt de yak. Nu ştiu dacă e o chestie de gust, dar în orice caz yakul este singurul animal domestic care se adaptează la această înălţime. Aduce cel mai mult cu vita, dar este mult mai tare. Nu-mi displace deloc, dar totuşi ceaiul cu unt de yak hotărăsc că este prima şi ultima mea încercare de acest fel. Ca să mă răcoresc, beau o halbă de bere care merge la fix cu Bufferinul. M-am umflat destul şi acum sunt gata de pelerinaj în oraşul sfânt.
<
Barkhor este inima cetăţii, centrul comercial prin excelenţă şi centrul fizic, în mijlocul căruia dacă te învârteşti ai impresia că vezi ceea ce este în prezent, aici lumea întreagă. Copacii scuarului, tarabele negustorilor, clădirile comuniste şi, dincolo de ele, pe muntele său stâncos Buddha-La, Palatul Potala şi, şi mai departe, formele goale, de un verde pal, ale Himalayei şi, deasupra, cerul care pare atât de aproape.
Mă duc spre tarabele negustorilor aranjate într-un pătrat perfect. Pe toate este aşezată o pânză în dungi albe, roşii, galbene şi verzi, cele ale vechiului steag tibetan, şi deasupra ei, produsele oferite. Văd multe bucăţi galbene de unt de yak, lămpi de gaz, ceasuri ieftine, obiecte de cult tibetan, printre care poze ale lui Dalai Lama copil, Dalai Lama adolescent, Dalai Lama adult, cu rame extrem de decorate. Mă întreb dacă acestea sunt de vânzare la negru şi dacă negustorii le ascund pe dedesubt atunci când vine Poliţia sau Securitatea. Probabil că da. Cumpăr o minusculă cutie muzicală, decorată cu ceea ce mi se spune că sunt însemnele formulei sacre Om Mani Padme Hum – Slăvit Fie Giuvaerul din Lotus – şi care, dacă o deschizi, vezi o miniatură a Palatului Potala din care răsună sunetul divin primordial Om. Sunt încântată de achiziţia mea care mi-a deschis o portiţă spre spiritualitatea tibetană şi, plină de cucernicie, mă îndrept către templul din imediata apropiere.
<
De pe acoperişul aurit al templului Jokhang curg dantele din aur imediat sub cer şi, la colţurile sale, se arcuiesc capetele din aur ale unor creaturi pe jumătate yaci, pe jumătate… elefanţi? Trompele lor sunt minuscule, ridicate spre cer, şi gurile căscate cu dinţi şi limba scoasă răcnesc parcă, apărând templul de duhurile rele. Este plin de pelerini care se prosternează de zor şi de călugări care se roaga si incanteaza rugăciuni la intrare.
Trec de ei şi intru în întunecimea templului în care strălucesc magic decoraţiunile din aur. M-au sfatuit la recepţie să-mi iau o , lanternă, ceea ce am şi făcut şi, aprinzând-o, zăresc stâlpii de care sunt agăţate tapiţerii vechi, din dinastiile Tang şi Ming, statuile Buddha-urilor şi protectorilor săi mitici, la picioarele cărora pelerinii au lăsat monezi şi bancnote, şi, în centru, statuia mai mare din aur a lui Buddha Shakyamuni. Jokhang este templul budist preferat al credincioşilor din lumea întreagă care pot avea acces în Lhassa şi este fără îndoială un loc în care extremităţile ţi se răcesc şi simţi în tot corpul răcoarea şi adierea prezenţei divine, sacrul timpului şi spaţiului.
La ieşire, un călugăr în robă portocalie mi se adresează într-o engleză stricată şi vorbim îndelung despre Buddha, Dalai Lama şi România. Este un călugăr tânăr şi sexy, cu un zâmbet cucernic paradoxal de erotic, şi, când se referă la sexul lui Buddha, un val de căldură îmi cuprinde pieptul şi un stol de fluturaşi încep să-mi zburătăcească prin stomac. Călugărul acesta are evident o influenţă coup de foudre asupra chakrelor mele, în special a uneia. Mă despart de el cu părere de rău, lăsându-i adresa şi numărul de telefon de acasă. A lui e simplă: templul Jokhang, Lhassa, Tibet. Nu e racordat la internet şi ce poate fi mai romantic în ziua de azi decât o relaţie cu un tip care nu are e-mail? <
Din înaltul stâncii sale, accesibil printr-o scară mare din pietre pe care urcă mereu pelerini, mulţi îmbrăcaţi în costume tibetane cu un sarafan lung negru cu brâu roşu şi guler roşu cu galben, peste o cămaşă albă, Palatul Potala domină oraşul. Vechea locuinţă a mai multor generaţii de Dalai Lama, construit iniţial ca templu în anul 700 d.Hr., Palatul Potala a fost devastat şi reconstruit de nenumărate ori, ultima sa încercare fiind cea pricinuită de Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Urc treptele şi mă uit la structura imensă piramidală, la pereţii vopsiţi în galben tare, cu paravane de pânză albă cu decoraţiuni albastre şi mă gândesc că, pe când eu pot să intru astăzi aici, locuitorul său de drept, actualul Dalai Lama Tenzin Gyatso, stăpânul de drept al acestui loc magic de frumos, nu este bine-venit aici.
Potala cuprinde de fapt un Palat Alb şi un Palat Roşu. Sunt nu mai puţin de treisprezece etaje, împărţite în capele, săli de ceremonie, camere de meditaţie şi monumente pentru Dalai Lama decedaţi. Cel de-al V-lea Dalai Lama a fost cel mai adorat de-a lungul timpului şi capela sa este cea mai impresionantă: patru tone de aur, diamante, turcoaze, corali, perle… Un loc foarte modest în comparaţie cu restul este apartamentul actualului Dalai Lama. Are câteva camere pentru întâlniri oficiale şi un mic dormitor, cu mobilă în stil cubist şi un radio de prin 1920, cu o baie şi o toaletă foarte mici. Dalai Lama povestea în autobiografia sa, Libertate în exil, despre acest dormitor cu pat pe draperiile căruia se urcau noaptea şoareci, care ajunseseră să-i devină prieteni părintelui spiritual al ţării, pe atunci mic copil. Apartamentul este păstrat întocmai, gata de a reintra în folosinţă la întoarcerea lui Dalai Lama, fugit din calea chinezilor în 1959 şi instalat în prezent la Dharmassala, în India. Toţi tibetanii aşteaptă cu nerăbdare această zi, căci nici unul nu este împăcat cu ocupaţia chineză şi vizitatorii lasă în apartament atenţii pe care Tenzin Gyatso sau măcar reîncarnarea sa să le găsească la reîntronarea al cărei fast va depăşi orice imaginaţie. Privesc cu tristeţe de aici, din vârful lumii, către oraşul întreg care se etalează sub ochii mei, gândindu-mă la sentimentul de atotputernicie pe care trebuie să i-l fi dat pe vremuri marelui lama această privelişte. Dar poate că, în exil, Sfinţia Sa este într-adevăr mai liberă. Mă întreb dacă se va întoarce vreodată aici, acasă, deşi nu are nici un rost să-ţi pui prea multe întrebări asupra Karmei. <
Palatul de vară al lui Dalai Lama, Norbu Lingka, se află la numai cinci km de Potala. Acesta era locul de repaus al Preasfinţiei Sale în timpul scurtelor veri tibetane şi grădinile sale erau pline de flori. Palatul lâncezeşte astăzi la poalele Hima- layei, vizitat numai de turiştii în căutare de exotic, pentru care vara pare a fi eternă.
In sfârşit, mănăstirile Drepung şi Sera sunt ultimele pe care le vizitez înainte de a părăsi Lhassa. Drepung este o mănăstire imensă, de fapt un orăşel spiritual, cu străduţe înguste străjuite de case, puţin în afara oraşului, care avea pe vremuri nu mai puţin de 9.000 de lama. Aparţine sectei budiste galbene şi cea mai preţioasă piesă a sa este o statuie a lui Buddha Jiangba.
Mănăstirea Sera poartă numele unei flori tibetane – sera, un fel de trandafir sălbatic. Cuprinde o mare bogăţie de simboluri budiste, printre care şaisprezece sfinţi din lemn de santal de la împăratul Ming şi aproximativ 10.000 de statui din cupru suflate cu aur ale lui Buddha.
Peste tot unde am fost în oraşul sfânt am simţit o tristeţe şi o absenţă covârşitoare, absenţa lui Dalai Lama, a fastului de odinioară, absenţa călugărilor, altă dată prezenţi în număr mare, absenţa acelor pelerini veniţi din întreaga Asie despre care vorbea părintele Huc. Numai Buddha este încă indubitabil la el acasă şi este clar că nici o ocupaţie străină sau regim comunist nu poată să-i smulgă Lhassei atmosfera sa de oraş sfânt. întoarcerea lui Dalai Lama este aşteptată cu nerăbdare şi mă gândesc că un astfel de moment ar fi marcat de cele mai mari ceremonii văzute vreodată pe suprafaţa planetei.
Lhassa, 4.000 de metri altitudine, în inima Himalayei, acolo unde aerul este rarefiat, m-a făcut să mă simt cu adevărat aproape de Buddha, pe acoperişul lumii.
