ambien addiction bluelight buy ambien online how long does ambien 5mg take to work

is ativan safer than valium buy valium online order diazepam Omaha

phentermine 60 mg buy phentermine online phentermine makes me tired and hungry

tramadol warnings fda buy tramadol online buy tramadol Everett

comprar tramadol espaГ±a buy tramadol online what is the mode of action of tramadol

negative effects valium buy valium no prescription meprobamate vs valium

can u smoke xanax in a blunt buy xanax mixing diltiazem and xanax

tramadol 50 mg leaflet buy tramadol online dangers of tramadol abuse

soma emlak listesi generic soma soma ird

soma smashing pumpkins lyrics meaning soma online soma karaelmas gazatesi

ALMANAH FLACARA

Libertate după gratii

July 24th, 2012, com 2 comentarii

V-aţi  imaginat   vreodată că  unii  dintre  semenii noştri se simt mai bine închişi decât liberi? Ei bine, nici eu,  până de curând, când  am  vizitat Centrul de reeducare Târgu Ocna, într-un stagiu de practică organizat de  Institutul de  Psihologie Judiciară  din România,   a   cărui  cursantă  sunt,    la   formarea „Expertiză psihologică şi psihologie clinică judiciară“.

E o chestiune delicată interacţiunea cu  infractorii –  fie  ei chiar  și minori – în casa lor de ispăşire a pedepsei. Așa  că vă propun să facem cunoștinţă cu ei prin  trei cazuri  reprezentative.

Alex, 16 ani, cu tulburări comportamentale de tip antisocial: tentativă de  omor  asupra unui prieten de  aceeaşi  vârstă cu el. Lipsit de modele parentale: tatăl  natural alcoolic,  închis tot  pentru tentativă de  omor, mama  recăsătorită.  Mai   are şase fraţi şi trăiesc din ce apucă, neavând nici  un  venit.   IQ  la limită,  nu  a ştiut  să scrie  şi să citească,   în  Centru  a  învăţat ceva, dar nu consideră că-i sunt necesare aceste îndeletniciri. În timpul detenţiei are un conflict cu unul dintre colegi şi recurge, evident, la aceeaşi metodă de-a rezolva problema, respectiv violenţa (tentativă de omor).

Ce     spune    psihologul? „Copiii  sau adulţii care adoptă un   astfel   de   comportament sunt  persoane dizarmonice în structurare, ca urmare a carenţelor educaţionale, intra-familiale, a lipsei de suport afectiv  şi  emoţional şi  a  unui mediu social adecvat”.   Pe înţelesul tuturor, Alex este produsul unei   familii   extrem de sărace,  în care educaţia lipsește cu desăvârșire. Când  trăiești  la periferia unui oraş,  într-o cocioabă  acoperită cu cartoane şi folii, cu noroiul drept „iarba verde  de acasă”,  o gură  de hrănit  devine povară. Cu  cât mai mulţi din familie iau calea puşcăriei  sau   a  pribegiei,  cu atât starea de confort a celor rămaşi crește. Simplu  şi la obiect.

Bobi,  16  ani,  sociopat, cu tulburări de conduită de tip socializat. Adică băiatul s-a specializat  la  şcoala   furtului  în grup, asta-i  era  şi  menirea şi distracţia: câte-o tâlhărie, câte-o raită prin buzunarele altora. Familia?  Mai are şase fraţi, tata – în puşcărie, pentru furt, fratele mai mare (21 ani) – în puşcărie,  pentru consum şi vânzare de  droguri.  Băiatul   a  crescut cum   a  putut şi  acum   este  o fiinţă care s-a pricopsit cu trăsături de comportament accentuate  precum: vulnerabilitate, influenţabilitate, iritabilitate. Inteligenţa lui este  medie  spre inferior,  atât cât să-şi ducă  zilele pe unde şi cu cine se nimereşte.

Băiatul recunoaște că-l cunosc  toţi poliţiştii din  oraşul lui   şi  că  se  gândeşte  să  se ducă-n alt oraş, după eliberare. Cică  se  va  „descurca” el… Şi mai zice că-i place în Centru, că are  de  toate,  dar  că i-a plăcut mai mult  în închisoare, unde a stat o vreme,  că acolo era răsfăţatul  deţinuţilor,  îi  dădeau din   pachetele  lor,   îi  făceau diverse cadouri. Dar nu  spune și ce făcea el pentru a fi răsfăţat, se oprește la „eram copil”.

Claudiu, 16 ani,  de constituţie   aparent  fragilă,   este  un băiat sănătos şi puternic. Şi simpatic. O figură  calmă şi privire blândă. Este cooperant, coerent  în vorbire, uşor  timid, la început. Când mă prezint și-l invit la dialog,  se lasă pe spătarul scaunului şi zâmbeşte, larg, parcă-l   încearcă    râsul:   „Da, sigur   că  da,  accept.   Am  mai făcut  asta  şi cu doamna psiholog de aici, din  Centru, și când am  venit   și  când   cu  dosarul pentru comisie,  să mă  eliberez mai repede.  Vreţi să ştiţi cum sunt  eu  şi ce-am  în cap…  Fac tot  ce-mi  cereţi,   n-am   nimic de-ascuns. Ca să nu vorbesc aiurea, vă  rog  să  mă  întrebaţi dumneavoastră tot  ce vreţi  să ştiţi”.

Şi  uite-aşa  am  început să depănăm povestea lui,  condimentată cu teste psihologice de tot felul.

Aflu  că  este  închis  pe  trei ani, din care a ispăşit  jumătate. Se consideră vinovat.  Este singurul copil al unui cuplu care a divorţat când  el avea  cinci ani, deoarece tata  era  consumator de alcool. Părinţii, nerecăsătoriţi până acum, au mai avut câteva  tentative de împăcare eșuate… Când   adolescentul a fost   adus   la   Centru,  locuia într-o căsuţă  modestă de la periferia unui  oraş   mare,   cu mama şi tatăl  acesteia.  Trăiau din ajutorul de şomaj al mamei şi pensia bunicului. Între  timp, mama a  găsit   de  lucru,   confecţioner textil,  câştiga cam 700 de roni  pe lună.  Tatăl, tâmplar de  meserie, lucrează la negru, când  şi ce găseşte,  pe  la unii-alţii,  de-o  pâine.    Îi mai  dă  şi băiatului  bani,   din   când   în când, că nici el nu prea are.

Claudiu  pare     „excepţia” din Centru. În primul rând pentru că, în urma rapoartelor de recompensare (de bună purtare)  va  fi eliberat   la  sfârşitul anului şcolar  (finalul   clasei  a IX–a). Apoi, fiindcă este cel mai „bogat”, cum înţeleg de la el. Se consideră „…cel mai  deştept şi cel mai bogat,  toţi ceilalţi îs vai şi  amar   de  viaţa   lor,  nu   au nimic  decât  hainele de pe ei şi nu au pe nimeni şi nu au unde se întoarce sau ce face când pleacă   de   aici.  Unii   aici  au văzut televizor prima dată,  sau telefon   mobil,   sau   computer. Cei mai mulţi  nu ştiu să citească sau să scrie, veţi vedea dumneavoastră.  Eu  nu   cred   că-i doar vina lor pentru ce au făcut şi nici  nu  cred  că nu  vor  mai face iar. Nu prea au de ales. Eu abia  aştept să plec de aici, dar unii  dintre ei când  a trebuit să plece s-au rugat să mai stea, că nu au unde se duce, nici ce face şi aici au tot ce n-au visat ei niciodată.”

Îmi repetă de câteva ori că îi pare foarte rău pentru ceea ce-a făcut,  mai ales că şi-a dezamăgit părinţii, i-a făcut  de ruşine. Chiar   dacă   se  descurcă greu, mama și tata îl mai vizitează, pe  rând, şi la Centru. Şi şi-a dezamăgit şi prietenii, care i-au spus că nu sunt  bune  „combinaţiile” din ultima vreme  şi că o să sfârşească rău. Sigur că nu i-a ascultat, tentaţia era mare: teribilism, noutate, adrenalină. Aflu,  din dosarul lui, că a intrat  în „afaceri” cu niște romi, certaţi cu legea,  că furau din  apartamente. Băieţii lucrau  foarte  organizat, doar  că poliţiştii le-au  luat urma şi, după a treia „afacere”, i-au băgat  în insolvenţă. Nu au avut  ce recupera, totul  s-a dus urgent,  pe   ce  altceva   decât „mâncare, băutură, ţigări şi distracţie”? Păgubiţii cu ghinionul, el cu detenţia în Centru iar ceilalţi, fiind majori și mai șmecheri, bănuiesc, cică sunt încă în libertate şi se judecă.

Îl întreb  dacă a învăţat ceva   din   urma  acestei   experienţe şi-mi  răspunde fără  să stea  pe gânduri: „Nu  merită să tragi în urma unui furt,  nu  merită. De aceea  am  ascultat  de  cadrele de-aici, care mi-au spus că dacă eu vreau să mă-ndrept, pot,  şi pot  ieşi  înainte de  termen. Şi uite că aşa am făcut şi aşa se va întâmpla. Nu  m-au  minţit.  Cât am fost aici, m-am apropiat mai tare  și de  părinţii mei,  mi-am dat  seama  că ei mă învăţau de bine”. Mai zice că vrea să-şi termine   neapărat liceul  şi  după aceea  mai  vede   el  ce-o  fi,  îşi caută  ceva  de  lucru.   Îl  întreb cum s-ar simţi el dacă într-o  zi, venind acasă, și-ar găsi casa prădată.  „Cred   că  mi-ar   pare rău, dar ştiu sigur că nu l-aş înfunda pe cel care m-a furat”. Sigur  că sunt   impresionată de povestea lui  Claudiu, dar  nu până   la  naivitate.  Mă  întreb dacă aceasta n-a fost varianta oferită  special  pentru mine,  în speranţa obţinerii vreunui beneficiu,  în  urma evaluării psihologice.

Să vedem cum stau lucrurile pe-aici și din perspectiva conducerii, respectiv a dlui comisar-şef Dumitru  Cezărică Mărcuţă, directorul Centrului:

„În acest moment, avem  51 de minori, între  14 şi 18 ani,  toţi trimişi  de instanţe cu hotărârea măsurii internării într-un centru de reeducare, până la împlinirea   vârstei   de  18  ani.  Atât pentru mine, cât şi pentru colegii mei, ei sunt  copii, nu infractori. Aşa îi considerăm, ca atare îi tratăm. Eu nu  am  copii  şi ei sunt  ca şi copiii  mei.  Ştiţi,  nu este  neapărat  vina   lor  că  au ajuns  într-un centru de reeducare.  Cei  mai  mulţi   sunt   din pătura cea mai  săracă  a populaţiei,  îi văd  cum  sosesc,  cine vine la ei în vizită şi cu ce vine… De  cele  mai  multe   ori,  când sunt  eliberaţi, noi,  echipa, facem  chetă  să le dăm  bani  de drum, le luăm bilet ca să ajungă acasă.  De  pachet de  drum tot noi   ne  îngrijim.   Copiii   ăştia de-abia aici au avut  contact  cu civilizaţia: apă  caldă,  duş,  chiuvetă  în cameră, pastă  de dinţi, toaletă  în cameră, televizor color,  computer, telefon,  ideea de şcoală. Acum au mese regulate,  cu  vitaminele și  caloriile necesare vârstei  lor, medicamente,  asistenţă medicală. Au participat la excursii,  vizite  în muzee, spectacole, muncă voluntară, li  s-a  deschis   o  cu totul  altă  lume  decât  cunoscuseră ei. Avem  colaborări cu instituţii din  comunitatea locală,  diverse  ONG-uri, biserică, fundaţii care ne ajută cu îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, chiar şi bani. Ei sunt  adolescenţi  şi cresc, se dezvoltă fizic foarte repede,  suma alocată pentru nevoile  lor  este  insuficientă  şi fără  ajutorul oamenilor  ne-am   descurca mult   mai greu.  Evident că  prin  programele   noastre  ne  îngrijim   de toate aspectele vieţii lor. În primul rând, îi valorizăm, societatea nu le-a dat atenţie. După ce îi prelucrăm, când  ies la acţiunile organizate, au un comportament  exemplar. Dar  vine  vre- mea  când  împlinesc 18 ani  și sunt   aruncaţi iar  în  neant,   se trezesc  pe drumuri: nu tu casă, nu tu masă, nu tu loc de muncă sau o calificare. Fără aceste elemente  bazale  ale unei existenţe umane,   ce   credeţi    dv.    că se-ntâmplă?   Răspunsul   este simplu,  fac  ceea  ce  ştiu   mai bine:  se descurcă, deoarece instinctul de conservare asta cere, deci recidivează. De la noi pleacă  fără cazier şi asta-i foarte  bine,  dar,  după 18  ani,  îşi construiesc un cazier bogat, dacă nu se pricopsesc cu închisoare pe termen lung”.

Centrul de la Tg. Ocna, pentru tinerii  care comit infracţiuni,  dar  care  sunt,  în  același timp, și victime ale societăţii noastre, mi s-a părut un mediu gestionat cu  mult   profesionalism.  După parcurgerea protocolului  de acces, că nu se trece ca pe  bulevard, totuși,  totul  a decurs firesc și conform procedurii  interne. Agentul  de  la poartă, agenţii   supraveghetori (gardieni), educatorii, psihologul, bucătăresele şi nu mai ştiu ce alte cadre erau „prezenţe” active,  nu  doar  fizice, ştiau  ce au de făcut şi nu se înghesuiau să-şi  dea   importanţă  sau   să „facă foc de artificii”,  ca să iasă bine  vizita.  Atitudinea lor emana o stare de normalitate, o vigilenţă degajată, dacă-mi este permis termenul. Gardienii, de pildă,  mi s-au  părut mult  mai prietenoşi şi mai  puţin încrâncenaţi decât paznicii de la intrarea în metroul bucureştean, care-mi taie cheful de viaţă aproape de  fiecare  dată   când dau ochii cu ei. În rest, ordine și curăţenie peste  tot, comunicare între  angajaţi și între  aceștia  și copii,  un  fel  de  acasă pe  care unii  dintre ei nu l-au mai avut niciodată.

Toate bune și frumoase, dar un gând  îmi stăruie în minte: la ce  bun   toată   munca  asta   în zadar?

Copiii ăștia cresc, împlinesc 18 ani, sunt  „eliberaţi” către societate.  Adică,  după o scurtă „vacanţă”, pleacă  de  niciunde către nicăieri.  Ideile și comportamentele  frumoase din Centru, ca bagaj, nu le vor ţine de cald, sete și foame. Prin urmare, ei vor fi victime  sigure ale  supravieţuirii  stradale. De aici până  la infracţiuni și, apoi, închisoare, nu  mai  este  decât un pas. Un cerc vicios susţinut de prea multă sărăcie pe cap de locuitor.  Atât   de  multă  încât unii  dintre noi  se  simt,  deja, mult mai bine închiși decât în libertate. În aceste condiţii, nepăsarea  este un  lux pe care nu ni-l mai putem permite. Nici eu, nici tu, nici unul.

text Leorica Gherman, psiholog clinician, psihoterapeut

foto arhiva Centrului de reeducare Târgu Ocna

Taguri:

Comentarii

  1. Iuliana Ghidu says:

    Stimata Doamna Gherman, va inteleg punctul de vedere si framantarile legate de situatia acestor copii/adolescenti. Potentialul fiecarui om este unic, nerepetabil si extrem de valoros. Faptul ca societatea noastra isi permite sa neglijeze viitorul multora dintre vlastarele sale este o mare drama a timpurilor actuale. Acesti copii nu ar trebui sa ajunga in centrul de reeducare. Pentru ei ar trebui sa se deruleze programe comunitare care sa previna comportamentele antisociale. Cu totii speram intr-un viitor mai bun. Pana atunci insa cred ca o mare lectie ar trebui sa deprindem noi toti din situatia si experienta acestor copii. Ce modele comportamentale ofera societatea noastra? Ce model ofer eu insami? Ce as putea face ca numarul dramelor traite de copii sa scada in intensitate si in frecventa? Ce pot sa fac acum, in clipa asta?
    Cati oare din cei care frecventeaza scena politica si mediatica actuala ar trebui inchisi ei insisi in centre de reeducare?! Unii dintre ei poate ca ar trebui sa fie inchisi ptr totdeauna si cheia de la celula lor aruncata in largul marii.

    Va doresc mult succes in ceea ce faceti ptr binele acestor copii napastuiti. Astept in continuare sa citesc articole ca acesta, pline de substanta si adevar.

    Cu sinceritate,

    Iuliana Ghidu

  2. Serban Cristian says:

    Felicitari pentru articol!
    E un articol care te pune pe ganduri, te face sa meditezi putin asupra impactului pe care il are in evolutia noastra educatia, dar totodata si interactiunea cu semenii nostri. Este trist atunci cand realizam ca societatea, ca lumea inconjuratoare nu e asa cum am vrea sa fie, realizam ca viata nu e dreapta pentru toti, ca ar fi momentul sa incercam sa facem ceva bun pentru cei din jur, pentru cei aflati in nevoi, pentru noi insine.
    Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa reflecte putin asupra unei fraze,care de altfel mi se pare geniala, cea folosita in incheiere: “…nepasarea e un lux pe care nu ni-l mai putem permite. Nici eu, nici tu, nici unul”.
    Bravo inca o data!
    Vreti sa stiti parerea mea? Cred ca aveti un dar si o inclinatie spre a scrie si sper sa o mai faceti… pentru binele NOSTRU

Comenteaza