how long will diazepam show up on a drug test order valium tomar medio valium

tramadol refills tramadol 50mg can you mix tramadol and vicoprofen

how soon can i drink after taking xanax generic xanax différence xanax et lexomil

post acute withdrawal syndrome ambien buy ambien online common dose of ambien

tramadol dosage premature ejaculation tramadol no prescription purchase tramadol Orange

qual a formula de soma no excel 2007 buy soma online carisoprodol McKinney

order diazepam Aurora buy valium online diazepam Modesto

ambien causes alzheimer's buy ambien online generic brands of ambien cr

ativan 2.5mg side effects ativan drug ativan dose for pediatric seizure

soma diyanet soma carisoprodol que mas da soma letra

CULTURA MASS-MEDIA

Lidia Bodea: „La ce bun poeţi în vremi de război“

August 10th, 2009, com Comenteaza

Deşi pare o prezenţă fragilă, Lidia Bodea, Director General Humanitas, e o personalitate puternică, „doamna de fier“ care se află în spatele multora dintre apariţiile şi proiectele Humanitas.


„Din pricini multe şi mărunte, piaţa noastră de carte nu a reuşit încă să se maturizeze, deşi din ’89 până acum ar fi avut timp suficient. Imatură, avea deci un comportament imprevizibil. Acum, pe fondul crizei, e de două ori imprevizibilă. Dar, ca să-mi îngădui un dram de optimism, poate că, trecut prin criză, ­drumul către maturitate e mai scurt.“

– Întrebare-surpriză: cum e autorul Lidia Bodea? Am văzut un articol la adresa Monicăi Lovinescu. E un scriitor preferat al Lidiei Bodea? Şi, pe listă, pe cine să mai adăugăm (îmi permit să dau câteva sugestii): Ioana Pârvulescu, George Orwell, Rainer Maria Rilke… Mă hazardez, aici, un pic, citând din numele prezente în articol, luându-le, cumva, drept oarecari referinţe…

– Da, chiar că trebuie să mă declar „surprinsă“! Câteva clipe am privit înapoi, peste umăr, să văd dacă nu cumva e cineva în spatele meu care să fie în drept să răspundă. Şi nu, nu e nimeni în şirul de oameni din spatele meu care să fie „un autor“. Găsim, cel mult, „o semnătură“ sub nişte articole, pe nişte ediţii îngrijite, pe nişte traduceri – cam atât. Sigur, mi-ar plăcea să pot trece de punctul de timiditate în care mă blochez de cele mai multe ori când, după o lectură care m-a încărcat, îmi spun „vreau să scriu despre cartea asta!“

– Spuneai, într-un interviu, că în fiecare an primiţi, din România, 400-500 de manuscrise pe an. Câte vor apărea, din acestea, anul în curs?

– Patru-cinci. Dar aş vrea să ştiţi că aşa arată statisticile în general, că asta e regula lumii editoriale de ţinută, că nu suntem noi, la Humanitas, nişte exigenţi excesivi. Anul trecut, am avut prilejul de a sta ceva mai mult de vorbă cu Eric Vigne, unul dintre „greii“ lumii editoriale, fondator şi coordonator de peste 20 de ani al celebrelor colecţii Folio Essais şi Folio Histoire de la Gallimard. Primeşte câteva sute de manuscrise în fiecare an, aşadar, în douăzeci de ani, trebuie că i-au ajuns pe birou nişte mii bune de posibile apariţii editoriale. L-am întrebat câte, în tot acest timp, au trecut de la manuscris la carte tipărită sub eticheta Gallimard. A tăcut exact preţ de acele secunde necesare ca să facă o trecere în revistă cât mai completă şi mi-a răspuns: „Zece, poate cincisprezece. Şi mă tem că şi-aşa au fost prea multe“.

– Cum se comportă piaţa editorială pe vreme de criză?

– … sau la ce bun poeţi în vremi de război?, îmi vine să adaug… Din păcate, răspunsul meu riscă să fie unul mai cu­rând impresionist şi ţin să-mi mărtu­ri­sesc disconfortul pe care-l resimt din această pricină. Prea puţine din datele pe care le am – de fapt, din datele pe care le are la dispoziţie orice editor din România – sunt însoţite de statistici, studii de piaţă, monitorizări precise. Ştiţi ce venerabilă vârstă are ultimul studiu făcut pentru piaţa de carte din Româ­nia? Vreo 8-9 ani… Câte mai sunt ase­mă­nările dintre ce se întâmpla atunci şi ce se întâmplă acum? Evi­dent, din cuvinte, putem face un portret al pieţei de carte. Dar convingerea mea fermă e că avem nevoie şi de cifre, de procente, de matematică. Era, oricum, gravă lipsa instrumentelor de analiză, iar acum, pe fon­dul crizei, este şi mai gravă această lipsă pentru că face aproape imposibilă lua­rea unor decizii bine decupate pe con­tu­rul realităţii, iar nu pe acela al ­instinctului.

– Cum vi (ţi) se pare instituţia premiilor literare în România?

– În primul rând, nu cred că putem vorbi despre o instituţie, suntem departe de aşa ceva. Premiile României literare, ale USR, Prometheus – excelent!, dar cu trei premii nu faci nici primăvară, nici instituţie. Nu spun că vreau numaidecât să avem Goncourt, Renaudot, Prix Femina, Interallie, Medicis. Sau Pulitzer, Booker Prize etc. Spun doar că e cale lungă până să putem vorbi despre o instituţie a premiilor literare în România. E nevoie de tradiţie (dacă vreţi să ne întristăm, putem lua lista premiilor apărute şi dispărute în aceşti din urmă ani), de seriozitate şi de asumarea verdictului strict de pe poziţiile valorii. Altfel, vorba lui Caragiale, noi avem o a zecea muză: „1.200 de franci, muza specială a Teatrului Naţional. (…) Nu vrea Melpomena să dea şi pe la noi? Face nazuri Talia? Atâta pagubă! 1.200 de lei… şi curg capodoperele. Nu avem talente pentru poezia dramatică? nu-i adevărat! 1.200 de lei – şi să vedeţi cum răsar talente de la Tisa pân’ la mare!“

– În 2005 erai, încă, la Polirom. Cum estimezi, acum, restrospectiv, experienţa de acolo?

– Frumoasă, esenţială şi completă, în sen­sul de dusă exact până la capătul ei bun.

– Ce iubeşte cel mai mult Lidia

Bodea-omul? Care sunt pasiunile ei?

– Nu ştiu dacă sunt în stare să dau un răspuns bun. Dac-ar fi să mă joc un pic cu o celebră frază a lui Augustin, care spunea că ştie foarte bine ce e timpul, dar numai atâta vreme cât nimeni nu-i cere să-i explice ce e, spun şi eu la fel: ştiu foarte bine ce iubesc şi ce-mi place, totul e să nu-mi ceară nimeni o listă. Cred că există în noi lucruri care ne dau substanţa, dar care, numite, îşi pierd exact acest rost înalt al lor, de a fi aşezate înăuntru, protejate de lume, nu în contact cu ea, ci punându-şi amprenta frumoasă pe felul nostru de a fi. Aşa se face că, pentru mine, e mai potrivit ca pur şi simplu să te porţi în aşa fel încât, fără să scoţi în drum acest rezevor intim de frumos, ceilalţi, cei din jurul tău să-ţi poată numi pasiunile şi lucrurile pe care le iubeşti. Altfel, trebuie să recunosc că dezvolt tot felul de pasiuni care se sustrag duratei, pe care le abandonez uşor. De exemplu, astăzi am făcut o pasiune pentru Jethro Tull – îi ascult de vreo şase ore.

– Cum poate fi „diagnosticată“/categorisită relaţia cu Gabriel Liiceanu?

– Răspunsul general e simplu, anume cel dat de organigrama oricărei edituri, iar atributele acestei relaţii sunt cred uşor de găsit în suma de lucruri care rezultă din ea: dinamica editurii, structura portofoliului, mesajul cultural transmis de Humanitas. Dincolo de general, pot spune că mă bucur foarte mult că l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu şi altfel decât numai ca autor al câtorva cărţi din biblioteca mea.

– Cine face „lista“ Humanitas la autorii ro­mâni? De ce, totuşi, se regăsesc, pe ea, atât de puţini autori sub 50 de ani? La începutul anului, anunţasei, printre cele 100 de titluri semnate de autori români, şi debuturi. Ce debuturi de scriitori români aveţi în planul acesta şi care au fost cele din 2008?

– Îmi daţi voie să fac un mic ocol? Din clipa în care acumulează un capital semnificativ de notorietate, orice om începe să genereze tot felul de micro-mitologii, adică lumea se apucă şi „folclorizează“ despre el, în jurul lui. Fenomenul e valabil şi pentru instituţii, iar editura Humanitas a atins deja de ceva vreme acel punct al notorietăţii care o face „folclorizabilă“. „La Humanitas nu există debutanţi“, „la Humanitas nu se publică autori români necunoscuţi“, „la Humanitas nu există interes pentru tinerii prozatori“ – iată, la o primă strigare, un set de verdicte-refren al căror fundament e de două ori şubred: o dată, pentru că, pur şi simplu, nu e deloc aşa (să luăm catalogul Humanitas titlu cu titlu!). Dar, chiar dacă am admite că e aşa: nu e vina unei edituri că numărul celor care au doar dorinţa de a spune ceva depăşeşte covârşitor numărul celor care au, cu adevărat, ceva de spus. Şi nu e vina editurii Humanitas că între cele 250 de cărţi proaste despre care vorbeşte Alex Ştefănescu în Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste se regăsesc nu puţine dintre manuscrisele respinse la Humanitas, dar acceptate spre publicare de alte edituri. Or, pe cât de nevinovată e o editură că se scrie prost, pe atât de vinovată e dacă publică ceea ce e prost.

foto Octavian Tibăr


Taguri:

Comenteaza