Un cabinet de terapie, undeva în zona Tineretului, din Bucureşti. Sala de aşteptare e plină de pacienţi. Alături, într-o încăpere „mobilată” cu icoane şi flori, se râde, la greu. O fi şi ăsta un fel de tratament, îmi zic. „Hai, intraţi, povestim printre altele. Dacă staţi la rând, vă apucă noaptea. Sigur că nu mă deranjaţi, pot face orice în timp ce tratez. În afară de sex! ăsta e, totuşi, mai intim, necesită un timp al lui”.
Aşa am cunoscut-o pe Lidia Fecioru. O mare doamnă a vindecărilor prin har.
„Dacă stau, mi se face rău“
Obosesc doar uitându-mă la ea. Vorbeşte la vreo trei telefoane, în acelaşi timp, dă adrese, face programări, se ocupă de pacienta întinsă pe canapea, spune bancuri, râde şi, evident, printre toate astea, îmi povesteşte despre viaţa ei. N-am văzut aşa ceva, parcă ar fi băgată în priză. Mare greşeală, o întreb cât o ţine, în ritmul ăsta: „Doar tot timpul. De dimineaţa până seara. Adică vreo 12 ore mă găsiţi aici, în aceeaşi stare. La sfârşit de săptămână plec la Sibiu, am şi acolo un cabinet. Concediu nu-mi iau niciodată mai mult de zece zile, că mă îmbolnăvesc. Dacă stau, pe cuvânt, mie, una, mi se face rău!”
Cu atâta energie pe cap de locuitor, nu e de mirare că Lidia Fecioru a trăit, în doar 40 şi ceva de ani, experienţe şi intensităţi cât pentru câteva vieţi. A fost, pe rând, coafeză, bibliotecară, director de casă de cultură, medic legist, secretară de editură şi, în fine, bioenergoterapeut. S-a măritat şi a divorţat de vreo trei ori, are doi băieţi, studenţi la Drept. O fiinţă deschisă, iscoditoare, căutând mereu acel ceva care să-i desăvârşească viaţa. Şi, mai ales, să o ajute să dăruiască şi celorlalţi din harul ei. În acest sens, a citit parapsihologie, la greu. Şi a învăţat, jumătate din viaţă, în tot felul de şcoli, din Chişinău: Şcoala de Cultură şi Artă, Facultatea de medicină, cu specializarea medic legist, Facultatea de regie de teatru şi film. Cireaşa de pe tort a fost Facultatea de parapsihologie de la Moscova, unde i-a avut profesori pe Ignatenko şi Djuna. Culmea este că, deşi acolo se studiază nişte lucruri extraordinare, cu nişte maeştri ai genului, Lidia Fecioru n-a putut fi surprinsă cu nimic: „Aveam, tot timpul, senzaţia că ştiu toate cursurile, în amănunt, că le-am mai învăţat cândva. Când mi s-a făcut astrograma, s-a văzut, acolo, că de trei vieţi încoace mă ocup cu asta. Probabil că de aceea ştiu o groază de lucruri pe care nu le-am citit, nu le-am învăţat nicăieri în viaţa asta. Dar le ştiu, pur şi simplu!”
În adolescenţă, când a realizat că este altfel decât semenii ei, Lidia Fecioru nu a fost încântată deloc. Citea gândurile oamenilor, vedea în ei, îi apăreau, ca pe un ecran, tot felul de secvenţe din viaţa lor. Toate acestea îi păreau, mai degrabă, o povară: „Am încercat să-mi ignor capacităţile, să nu bag în seamă nimic ce venea din zona asta. Ştiţi, nu e bine să vezi gândurile oamenilor şi nici să ţi se arate ce li se va întâmpla. Te încarci cu energie în plus, ai senzaţia că e, cumva, vina ta. Ca şi cum, ştiind, grăbeşti să se întâmple acel ceva. Şi nici nu poţi să vorbeşti despre asta, că zice lumea că eşti nebun. Aveam un prieten, pe la 17 ani, şi, pentru că ţineam la el, am zis să-l avertizez. Să fie atent, că i-am văzut un accident de maşină. Sigur că m-a privit destul de ciudat. Peste patru zile, a intrat cu maşina într-un zid şi s-a răsturnat. A venit glonţ la mine, ca să-mi spună că am gura spurcată. Aşa că m-am ferit, cât am putut, de capacităţile mele. De-abia după 25 de ani am început să pun mâna, să iau dureri, să vindec”.
După ce a terminat Facultatea de medicină, Lidia Fecioru a lucrat, o vreme, ca medic legist, la Departamentul de crimă organizată din Chişinău. Culmea este că de-abia aici i-au fost de mare ajutor „ieşirile” paranormale. Dădea filmul evenimentelor înapoi, se întorcea în timp, vedea locul şi conjunctura în care s-a produs o crimă, uneori mascată în sinucidere.
În 1991, Lidia Fecioru a venit în România, la Iaşi. S-a angajat la o editură, ca secretară. De data asta, s-a găsit cineva care să-i prezică ei viitorul. „Tu o să devii cineva, dar trebuie să te duci acolo unde se dă ora exactă!”, i-a spus, într-o zi, aşa, din senin, poetul Cezar Ivănescu. Zis şi făcut, hai la Bucureşti! Mai exact, în gară. Unde a dormit vreo câteva nopţi, socotindu-se de unde să-şi apuce noua viaţă. Ca un trimis, a venit la ea un taximetrist. Uimit de faptul că o tot vedea pe-acolo, seară de seară. Din vorbă-n vorbă, au ajuns la harul ei. Mană cerească pentru taximetrist, care avea un băieţel bolnav de astm bronşic. Lidia Fecioru l-a tratat şi a stat la familia respectivă câteva luni. Acolo i-au venit primii pacienţi şi ei i-au făcut reclamă, din gură în gură. Avea, deja, atâtea cereri, că a fost musai să-şi deschidă un cabinet. Şi, de atunci, nu s-a mai ferit de harul ei. Dimpotrivă, l-a pus la munca de jos. A vindecat, a ajutat, a salvat o grămadă de oameni. Câţi? „Nu le ştiu numărul, zău, aşa! Dar, vorba Alexandrei, sora mea, dacă fiecare dintre ei ar aprinde o lumânare, România ar arăta ca Las Vegas-ul. Cine stă să-i numere? Calculaţi şi voi, am avut şi 60-70 de pacienţi pe zi, timp de 16 ani…”
Spre deosebire de alţi bioenergoterapeuţi, dacă vă amintiţi, Lidia Fecioru este şi medic. Ea se uită la un pacient, aşadar, din ambele părţi. Diagnosticul, însă, îl pune prin clarviziune. E mai sigură pe asta decât pe analizele de laborator. Ce simte ea e sfânt. Vede în om chiar şi de la distanţă, nu trebuie neapărat să pună mâna. După diagnostic, urmează tratamentul. Dacă şi cât este cazul: „Există situaţii în care eu n-am ce să fac cu bioenergia şi atunci trimit pacientul la un alt specialist. Nu pot vindeca bolile mentale, coxartrozele, paraplegiile spastice, tromboflebitele sau formele avansate de cancer. Bioenergia nu se potriveşte la orice, are şi ea limitele ei. Apoi depinde şi de persoană, la unele merge, la altele nu. Reacţia organismului se vede din prima şedinţă. Tratamentul depinde şi de starea sufletească a omului, asta mă ajută sau mă încurcă, tot de la caz la caz. Dacă nu crezi în terapie, nu ai cum să te vindeci. După cum vedeţi, nu am o reţetă generală, nu vorbesc despre boli, ci despre bolnavi. Fiecare caz e un unicat. Cineva este vindecat în şapte-opt şedinţe, la alţii durează ani”.
Tratamentul propriu zis se bazează pe un transfer de energie cu informaţie vindecătoare. Pacientul stă întins pe o canapea, în timp ce Lidia Fecioru ţine mâna pe zona cu probleme. Sau nici nu-l atinge, dar vede, clar, prin el. Şi energia lucrează oricum, ţintită pe cauză: „Nu mă preocupă boala, ci cauza ei. Dacă te doare capul, de pildă, e clar că asta vine de undeva, că acolo trebuie umblat. Eu lucrez pe trei centri energetici mari: al capului, al sufletului şi al concepţiei. Într-un fel sau altul, toate bolile pornesc de aici. Cele mai grave, după mine, au de-a face cu sufletul. Se vede, de altfel, şi cu ochiul liber, cancerul apare mai ales la oameni care au o neîmplinire sufletească, o durere surdă, o suferinţă mocnită. Cred că ar trebui să ne îngrijim mai mult de liniştea din adâncul fiinţei noastre. Bolile nu se prea leagă de oamenii fericiţi!”
foto Octavian Tibăr
Operaţie energetică, fără bisturiu
• „Dintre pacienţi, cei mai dragi îmi sunt copiii. Am făcut destul de mulţi, prin tratament împotriva sterilităţii. Pe unii i-am botezat, alţii îmi spun mamă. Acum am mare grijă pentru un băieţel cu defect septal cardiac. După 24 de şedinţe, gaura din ventricul s-a închis aproape de tot. Mai avem doar doi milimetri, din opt. A fost la control şi cardiologul s-a crucit. A zis că nu are nici o explicaţie ştiinţifică pentru asta. Ştiu, nici eu nu am aşa ceva. Dar pot să spun cuiva că am făcut o operaţie energetică, fără bisturiu? Sigur că nu pot, nu m-ar crede nimeni!“
• „Când mă uit la un pacient, văd şi când va muri. Dar asta n-o spun aproape niciodată. Am făcut doar două excepţii, în viaţa mea. Prima dată, pentru un om de afaceri din Galaţi, cu metastază osoasă. Dacă nu-l avertizam, îi rămânea familia pe drumuri, că avea o situaţie financiară foarte încâlcită. În două săptămâni şi-a făcut ordine, apoi a murit. După un timp, m-a căutat soţia lui, să-mi mulţumească. Al doilea caz a fost un bucureştean, cu o fază avansată de cancer digestiv. Lui i-am spus pentru că m-a rugat, direct, avea nişte probleme de rezolvat şi era important să ştie cât de tare să se grăbească.“
Gavril Mazilu, Bucureşti:
„Pe la începutul anilor ’90, îmi cam încheiasem socotelile cu viaţa. Eram la pământ, aveam probleme mari cu inima, pancreasul, ficatul şi prostata. De la spital m-au trimis acasă, cu un coş de medicamente, dar nu m-au ajutat cu nimic. În timp ce aşteptam să dau ortul popii, fiica mea, economist de profesie, a insistat să vin la Lidia Fecioru. M-a primit, s-a uitat la mine, eram ca şi mort. I-am dat analizele, dar nici nu le-a băgat în seamă. Mi-a spus doar că, dacă eu cred, o rezolvăm şi pe asta. Într-un an de zile, eram ca nou, nu-mi venea să cred. De atunci, nu mă mai las de ea. Sunt sănătos, dar vin aici, din două în două săptămâni, pentru întreţinere. I-am adus, în timp, foarte mulţi pacienţi şi toţi s-au făcut bine.“
Alexandrina Chirică, Galaţi:
„M-am operat la Cluj, pentru nişte ganglioni la piept. Doctorii de acolo mi-au spus să vin la Bucureşti, la Fundeni, pentru că mai am nevoie de o intervenţie chirurgicală. Am auzit că doamna Fecioru are rezultate foarte bune în cazuri de acest fel, aşa că m-am hotărât să încerc şi asta. E destul de greu, drumul cu trenul mă omoară, am dureri mari după cap, în picioare, de la şolduri în jos. Trag nădejde, însă, că-mi va fi de folos. Deşi sunt la începutul tratamentului, simt că merg spre bine.“