A trecut vremea când înfrumuseţarea realităţii era o obligaţie a scriitorilor, dictată de regimul comunist. Şi totuşi, există încă autori care cred că în literatură realitatea nu poate să apară decât fardată.
Ca să te faci frumos, există două posibilităţi: să te duci la un salon de înfrumuseţare sau să devii personaj într-un roman scris de Carmen Brudeanu. Prozatoarea are obiceiul să-şi prezinte eroii în termeni poetico-apologetici, făcându-i să arate ca nişte păpuşi decorative. În cea mai recentă carte a sa, Trandafirul alb, ea procedează astfel cu protagonista, pe nume Maria:
„Maria avea un gât subţire de căprioară şi ochii ca două ametiste strălucitoare. Nasul prelung, dar nu exagerat, se profila pe buzele cărnoase, în formă de inimă. Când râdea parcă se auzea un clopoţel.
Când era vorba de treabă, nu făcea mofturi, se învârtea ca un prâsnel prin casă. Mîinile ei nu stăteau locului o clipă. Şi de mângâiat ştia să mângâie cu sârg, căutând acele locuri delicate, dar decente ale bărbatului care tresar la orice atingere.”
Este vorba, cum se vede, de o înfrumuseţare exterioară şi convenţională: „Maria avea un gât subţire de căprioară şi ochii ca două ametiste strălucitoare. Nasul prelung, dar nu exagerat…” Îţi vine să crezi că autoarea vrea să-şi vândă personajul şi că în acest scop îi exhibă întâi calităţile, ca să obţină un preţ cât mai bun. Ea admite că există şi unele defecte, dar le atenuează repede: „nasul prelung, dar nu exagerat”.
Şi mai grav este însă faptul că înfrumuseţarea se realizează cu mijloace simpliste, care duc inevitabil la kitsch: „gât subţire de căprioară, ochii ca două ametiste” etc.
Cât priveşte priceperea eroinei „de a mângâia cu sârg acele locuri delicate, dar decente ale bărbatului care tresar la orice atingere”, mă abţin să fac comentarii.
Trebuie remarcat faptul că în roman sunt înfrumuseţate nu numai personajele, ci şi situaţiile:
„Se făcuse noaptea târziu. Maria şi Victoraş stăteau în verandă, sub stelele care cădeau una după alta. Amândoi aveau buzele fierbinţi şi pulsatile. Nu se mai puteau preface. Cu un suspin, se aruncară amândoi dintr-o dată într-un sărut fără sfârşit, din care se mai întrerupeau doar ca să ia o gură de aer.”
În mod surprinzător, asemenea scene, în loc să ne inducă o stare de reverie, ne fac să izbucnim în râs. Nu există ceva mai comic decât doi îndrăgostiţi care îşi întrerup din când în când sărutul ca să ia câte o gură de aer.
*
Camil Baltazar s-a afirmat ca poet în perioada dintre cele două războaie mondiale. Un poem al său, Ultima scrisoare mamei, l-a impresionat puternic pe Eugen Lovinescu, care l-a comparat – luând în considerare adâncimea sentimentului morţii – cu Mioriţa şi cu Mai am un singur dor.
Acest poet apreciat pentru adâncimea sentimentului morţii devine brusc, după instaurarea comunismului, un entuziast. Trecerea de la o extremă la cealaltă, în conformitate cu exigenţele partidului comunist, este evidentă în volumul Poeme vechi şi noi, apărut în 1948. Poetul trist de altădată mărşăluieşte acum în rând cu tinerii din detaşamentele de muncă voluntară:
„Cu sapa de-a umăr şi zâmbet pe faţă,/ pornim înainte de disdimineaţă./ Cu cântul pe buze şi pasul voios/ începem noi ziua în ritm luminos.// Luptăm pentru tine, nouă Românie/ născută din luptă, strădanii, muncă fără hotară/ şi piatră cu piatră, cu frenezie,/ îţi ridicăm, tânără republică populară.// Cu zorii în faţă,-ntr-un gând cu poporul,/ cântând noi muncim, temerari vultani./ Ziditori ai lui azi, voim să făurim viitorul,/ suntem ai lui Dej voluntari republicani.”
Se observă faptul că autorul nu are vocaţia entuziasmului. El face eforturi mari să pară voios, pentru a respecta voinţa partidului aflat la putere: „nu există să existe cetăţeni cu feţe triste”. Elanul lui simulat este sesizat repede de cititor, care se distanţează ironic de o poezie falsă, ca de orice text propagandistic.
De altfel, lui Camil Baltazar nici nu-i stă bine să o facă pe cântăreţul vremurilor noi. Nu are suflul necesar. Ca un astmatic, el se îneacă ori de câte ori suflă în goarna triumfalismului. Iată ce impresie de sufocare şi gâfâială produce un poem dedicat Brigadierilor de la Agnita Botorca şi Ceanul Mare:
„Însufleţind pământul, clisa electrizând,/ aţi modelat în plasma-le statua voastră naltă./ Aţi abătut dichisul, natura supunând,/ dând lumii pildă o faptă ce-i un îndemn la luptă.// S-a luat Ceanul Mare cu Agnita Botorca/ la-ntrecere, de parcă-s constelaţii./ Întreaga ţară-i prinsă de-a muncii-nfrigurare/ şi-i simţi până aicea a inimii pulsaţii.”
Cum adică „S-a luat Ceanul Mare cu Agnita Botorca/ la-ntrecere, de parcă-s constelaţii”? Constelaţiile se iau la întrecere?
…Se iau şi ele la întrecere, dacă o cere partidul comunist.