Mânăstirea Sfânta Lidia este unul dintre locurile liniștite ale lumii. Acolo unde te retragi, cu tot cu ghearele tale, în tine (în „teacă“) – și încerci, măcar, să începi să meditezi.
Am ajuns, nu cu foarte mult timp în urmă, acolo. Acolo înseamnă, de fapt, locul unde a fost creștinat primul european. Prima europeană, ar fi mai corect. Pentru că este vorba despre o femeie, devenită, ulterior, în calendar, Sfânta Lidia. În sens simbolic, am putea spune că semnificația acestui loc din Macedonia este simplă: aici a „înțepat“ creștinismul, mit fundamental al omenirii, harta Europei. Simplu, dar pe cât de simplu, pe atât de complex.
Povestea începe, fireşte, de la călătoriile Sfântului Petru, despre care am mai scris, cândva. Sfânta Lidia este, practic, prima „ucenică“ dăruită bisericii, pe tărâm european. Ea face parte din mulţimea (prea) „fericiţilor“ care au avut şansa de a-l asculta, vreodată, pe Sfântul Pavel predicând, în carne şi oase, flesh and blood, cum spune, în engleză, lectura Bibliei. Sfânta Lidia este, dacă vrem să vorbim despre modele, şi ea – la rândul ei – un model: unul de receptivitate. Este receptaculul perfect, care a primit chemarea Apostolului. Care a primit chemarea îndumnezeirii. Sfântul Pavel a primit, precum singur mărturiseşte, misiunea în vis. Recapitulăm, dintre cele ştiute – şi spunem, ca parafrază: un om i-a apărut sfântului în vis – iar el se dădea drept macedonean şi îl ruga să vină să îi ajute. Să „treacă“ dincolo, pe continentul european – deoarece el se găsea, la acel moment, în misiune de predicator – pe ţărmul „geamăn“/ asiatic (în Asia Mică). Sfântul Pavel a ascultat îndemnul (cu miez) al visului ca un semn fundamental – şi a plecat. A mers întins, pe mare, cu o corabie – şi a debarcat în portul Neapole. Neapole este numele actualului oraş Kavala, din nordul Greciei. Este un port macedonean la Marea Egee. Neapolis era, întotdeauna, numele unui nou oraş. De fapt, în greacă, NEAPOLE asta şi înseamnă: „oraşul nou“.
Primul om pe care l-a botezat pe continent/tărâm european Pavel (Saul) din Tars s-a brodit să fie chiar această femeie, inimoasă şi inspirată, pe nume… Lidia. Bisericuţa „Sfintei Lidia“ (nu e foarte mare, ci, mai curând, un locşor modest!) este situată la mică distanţă de orăşelul Filipi, astăzi surpat în sine însuşi. Către locuitorii lui Filipi a scris Sfântul Petru „filipicele“ sale. O celebră epistolă – peste timp – ca o săgeată îndreptată spre filipeni. Împotriva Filipiului a tunat şi a fulgerat un om temperamental precum era Apostolul.
Autocarul cu care am sosit la faţa locului ne-a lăsat, pe noi, patruzeci de oameni, la o oarecare distanţă de biserică. Aşa că am luat-o pe jos, folosind doar „picioarele apostolilor“. Am trecut peste un podeţ de pietre aşezate ca nişte streşini, de îţi părea că mergi de-a dreptul pe un (a)coperiş. Odată ajuns aici cu povestirea noastră, menţionăm – din respect pentru cei care ne-au luat cu dânşii – că este vorba despre agenţia Happy Trip (www.happytripeurope.ro [1] ) – cea care a organizat circuitul. A fost o excursie care îţi „linişteşte“ – pe deplin – „duhul“. Pentru că te pune în contact mai apropiat cu cele veşnice.
Te scoate, cum ar spune filosoful (chiar Constantin Noica), din rostuirea ta vremelnică – şi te aşază în rostuirea nezdrumicată a celor hieratice. Astfel încât, până la urmă, se dovedeşte că ai de-a face, mai mult, cu o călătorie interioară. Şi „reportajele interioare“ te fac, de-a lungul vieţii, să devii ceea ce devii.
Valea în care s-a fost întâmplat botezul de atunci, din Antichitate, pare decupată din lumea cu adevărat edenică. Dar nu din lumea dintre Tigru şi Eufrat, ci din paradisul de-a dreptul divin, pur „dantesc“.
Este – acolo – un peisaj, aş spune, tipic grecesc. Susura, colo, în vale, un „râu mititel“,precum zice, în limba română, poetul. Biserica „sfintei“ nu părea să îşi trădeze prea multă vechime. Au contraire, semăna cu o călugăriţă „şic“ – dacă aşa ceva se poate admite – şi nu e chiar o blasfemie (nu, nici nu este).
Aşezământul este situat pe marginea unui râu – Gangitis. Un altar de piatră marchează locul botezului. Iar râul este înfiorător de curat şi atât de frumos încât îţi chiar vine să te îndrăgosteşti definitiv de locul acela.
Oraşul „adiacent“, Filipi, ale cărui situri se văd în depărtare, este unul care poartă numele împăratului Filip (al doilea) al Macedoniei.
Şi, ei bine, cine era Lidia? Lidia făcea parte dintr-un grup al femeilor evreice din oraş – şi trăia ca o vânzătoare de porfir(ă). Mai avea calitatea – ne şi spune Apostolul în relatarea sa – că era temătoare de Dumnezeu. Venea din „cetatea Tiatirelor“ – şi a plecat urechea la vorbele spuse de Pavel către femeile evreice adunate la râu. „Dumnezeu i-a deschis inima“ – spune Apostolul Pavel – şi credem că ştie ce vorbeşte. S-a botezat „ea şi casa ei“. Şi, după aceea, le-dat semn Apostolului, însoţit de oamenii credincioşi Sila, Timotei şi Sfântul Luca, să rămână la ea în casă, la proaspăt creştinata. Şi Apostolii au acceptat cu bucurie. M-a cucerit, dintru început, această povestioară simplă şi frumoasă. Şi poate că, tocmai din cauza frumuseţii poveştii, Sfânta Lidia merită o biserică, în amintirea omului prin care Hristos a intrat în Europa. Un om care este doi: Sfânta Lidia – şi Apostolul Pavel, adică lucrarea – şi omul prin care s-a fost făcută lucrarea. Să vizitezi această Mânăstire a fost, pentru mine, o faptă a spiritului – şi aproape aş putea spune că nu am fost acolo cu trupul. Nu în trup, ci în spirit. Ca atunci când vizitezi cerurile.