Londra nu este nici pe departe un potenţial concurent al Amsterdam-ului, spre exemplu, la titlul de capitală europeană a sexului. Londra a fost şi rămâne o foarte solidă şi sobră fostă capitală imperială, care se pregăteşte de zor să-şi recapete strălucirea universală prin găzduirea Jocurilor Olimpice din 2012. Mai mult ca sigur că renumitele autobuze roşii cu etaj sau cabinele telefonice la fel de roşii vor fi şi atunci parte componentă a simbolisticii oraşului. Rămâne de văzut dacă autorităţile londoneze vor reuşi să stopeze afişarea cardurilor de reclamă ale prostituatelor ce împânzesc cabinele telefonice din centrul turistic al inimii Commonwealth-ului.
În Marea Britanie, cea mai veche meserie din lume, prostituţia în sine, nu este incriminată prin lege. În schimb, o serie de activităţi care se cumulează inevitabil în jurul prostituţiei, precum consumul de droguri, traficul de carne vie şi, desigur, jafurile sau crimele de orice fel, sunt ilegale, la care se adaugă şi… afişajul de carduri de reclamă pentru servicii sexuale, sex carding-ul, în interiorul cabinelor telefonice de pe cele mai populate artere din Londra. Cu alte cuvinte, intră omul (în caz că nu are telefon mobil) într-o cabină roşie de pe Oxford Street, să spunem, pentru a da un telefon, sau pur şi simplu este atras de peisajul multicolor interior al acesteia, şi ce vede? Prinse cu un autocolant, una lângă alta, de formatul unei cărţi poştale obişnuite, se expune ofertei o întreagă panoplie de servicii sexuale pentru toate gusturile, fanteziile, orientările, buzunarele… Şi în acest caz imaginea face cât o mie de cuvinte: cuvintele (adesea argotice) care descriu gama de prestaţii sexuale oferite sunt puţine în ansamblul ilustraţiei cardului respectiv, însă fotografia sau desenul grafic sunt perfect explicite. Potenţialul client, îndeobşte un „nevinovat“ turist, se lămureşte dintr-o privire dacă ar prefera o jună thailandeză, o studentă japoneză, o indiancă focoasă, o nordică languroasă, o rafinată sado-masochistă, un bărbăţel alb sau negru etc. Practic, orice fantezie sau ciudăţenie sexuală îşi găseşte o rezolvare în King Cross, Piccadilly Circus, Victoria Street, Trafalgar Square. Cu toate acestea, deşi am cercetat cu străşnicie în aproape toate cabinele telefonice din centrul Londrei, nu am găsit nici o ofertă de „oltence fierbinţi“ sau „moldovence focoase“ din cele ce se lăfăie în paginile tabloidelor dâmboviţene. În fine, toate aceste carduri, destul de elegant şi luxos tipărite, cuprind obligatoriu şi un număr de telefon, îndeobşte de mobil, scris cu markerul sau chiar tipărit, astfel încât doritorul unei aventuri senzual-erotice să poată suna imediat sau să strecoare inedita carte de vizită în buzunar pentru mai târziu, la vreme de nevoie.
Acest inedit fenomen de reclamă a serviciilor sexuale a apărut la Londra în anii ’80 şi este considerat de autorităţi drept o formă de reclamă pornografică ilegală, de natură a afecta siguranţa cetăţeanului prin expunerea copiilor la imagini şi limbaj nepotrivit. Poliţia, în colaborare cu compania British Telecom, a încercat la mijlocul anilor ’90 să stopeze fenomenul prin blocarea apelurilor telefonice către numerele ce figurau pe cardurile incriminate, dar prostituatele s-au repliat imediat către alţi operatori de telefonie. În 2001, un Criminal Justice and Police Act (un fel de hotărâre judecătorească britanică) a decis pedepsirea afişajului cardurilor de reclamă a prostituatelor londoneze cu o amendă de 5.000 de lire sau şase luni de puşcărie, ceea ce a dus doar la un reflux temporar al fenomenului, care cunoaşte astăzi aceeaşi amploare ca la început. Cea mai mare aglomeraţie de carduri sexuale din Londra este semnalată pe principalele artere din cartierele comercial-turistice şi istorice precum Westminster, Camden, Kensington&Chelsea, Newham, Hackney. Raziile fulgerătoare de curăţire de carduri a cabinelor sau blocarea numerelor de telefon afişate nu sunt de natură să rezolve această problemă a primăriei şi poliţiei londoneze, care pentru un turist nu este poate nimic mai mult decât o inedită pată de culoare. Prostituţia, însă, nu este deloc privită drept o pată de culoare de către autorităţile londoneze, ci este tratată ca o chestiune foarte serioasă.
Presa londoneză apreciază că aproape 2.000 de prostituate, având vârsta cuprinsă între 15 şi 55 de ani, provenind din peste 75 de ţări (majoritatea din estul european sau sud-estul asiatic) lucrează în acest moment în Londra, practicându-şi meseria în forma sa „interioară“ – adică în bordeluri, saloane de masaj, saune, agenţii de escortă sau pur şi simplu în apartamente private – sau „exterioară“, adică pe stradă (cam cum sunt centuristele noastre). Reclama prin carduri lipite în cabinele telefonice nu este singura formă de promovare a serviciilor sexuale, 75% din foarte variata şi extinsa presă scrisă londoneză cuprinzând pagini dedicate anunţurilor diverselor oferte sexuale. Datorită „preacinstitei crize“, preţurile serviciilor sexuale din Londra au scăzut, dar ele se întind, în funcţie de calitate, preferinţe şi pretenţii, între 15 şi 250 de lire pentru o partidă, iar cele mai frecvente tarife staţionează undeva în jurul sumei de 60 de lire. Partea cea mai gravă a problemei este că majoritatea acestor „lucrătoare în industria sexului“ sunt dependente de droguri în proporţie de 55% până la 80%, sunt frecvent supuse violenţelor şi abuzurilor de tot felul sau implicate într-o formă sau alta în comerţul cu carne vie şi crima organizată.
Dacă britanicii nu incriminează prostituţia în sine, ci acele fapte şi fenomene care o însoţesc inevitabil, în alte părţi ale lumii soluţiile diferă. Suedezii, spre exemplu, incriminează clientul ce se bucură de serviciile prostituatelor, ceea ce transferă culpa de la biata femeie, la viciosul bărbat. În consecinţă, pentru a nu-şi descuraja potenţialii clienţi, prostituata suedeză trebuie să-şi asume în plus riscul atragerii acestora într-o periculoasă penumbră. În majoritatea lor, legile americane pedepsesc deopotrivă bărbatul şi femeia, dar rata asasinării prostituatelor în SUA este cu 16% mai mare decât în Marea Britanie. La polul opus se află însă Noua Zeelandă, unde cu sprijinul Bisericii, a Asociaţiei Tinerelor Femei Creştine, a unor sindicate şi organizaţii prostituţia a fost legalizată în beneficiul întregii comunităţi, a principiilor drepturilor omului şi a egalităţii între sexe.
Revenind la britanici şi la pragmatismul eficient şi trainic al acestora, problema prostituţiei în Londra şi a efectelor acesteia asupra vieţii şi siguranţei cetăţenilor a fost subiectul preocupărilor centrale ale unui Comitet de siguranţă londoneză înfiinţat de primărie la 21 iulie 2004. Acest comitet nu a fost înfiinţat, ca la noi, pentru a îngropa o problemă dificilă, ci pentru a găsi soluţii şi a coopera îndeaproape cu o serie de organizaţii nonguvernamentale ce activează în aceeaşi zonă: descurajarea prostituţiei, ajutorarea şi consilierea sanitară şi psihologică a prostituatelor, eventual recuperarea socială a acestora sau doar ajutorul umanitar sau medical în caz de nevoie. Poate că este încă destul de dificil de digerat pentru societatea misogin-patriarhală, cu iz feudal, de pe malurile Dâmboviţei, existenţa, utilitatea şi chiar necesitatea unor asemenea organizaţii sau proiecte comunitare dedicate curvelor bucureştene, precum sunt cele de pe malul Tamisei de tipul Sexual Health on Call, English Collective of Prostitute, The Poppy Project sau Eaves Housing of Women. În fond, la mijloc se află siguranţa şi sănătatea imediată şi de perspectivă a tuturor cetăţenilor comunităţii metropolitane britanice. În ceea ce ne priveşte, suntem încă departe de spiritul civic şi de solidaritatea necesare pentru coagularea unor astfel de organizaţii, cât despre cabine telefonice… ce să mai vorbim.
foto colecţia Călin Hentea