M-am săturat de Piccadilly Circus, de Soho, de parcuri şi muzee. Mai ales că locuiesc lângă Piccadilly, plătesc o chirie enormă şi n-am să uit niciodată felul brutal în care mi-a fost smulsă geanta în plin Piccadilly Circus, vizavi de secţia de Poliţie. Am reclamat imediat, dar am dat de nişte puicuţe africane pe post de făcătoare de lege. Nepăsarea lor mă face să cred că ar fi fost mai bine să apelez la o făcătoare de minuni. În fine, dacă în plin centrul Londrei nu eşti în siguranţă, ce rost mai are să plăteşti o chirie acolo? Merită.
Dar merită numai dacă eşti una dintre prostituatele care-şi racolează clienţii în Soho. Aşa că, dacă tot e vorba de crimă, atunci să fie crimă. Atunci când călătoresc îmi place să cunosc oraşele prin care trec până adânc în măruntaiele lor. Iar, dacă vrei atmosferă de crimă şi de măruntaie, locul în care trebuie să locuieşti în Londra este East End, mai ales cartierul Whitechapel. Iau aşadar un studio acolo şi mă reinstalez. Am ales o stradă lăturalnică şi nimic nu cred că mă poate deranja aici cât timp voi face pe Sherlock Holmes şi voi investiga teritoriul în care funcţiona atrocele Jack the Ripper.
Sunt multe secţii de Poliţie în Londra, dar majoritatea sunt făcute doar ca să încaseze bani din taxe şi să-şi etaleze pe străzi tot mai multe puicuţe în uniforme care, pe cât de apetisante sunt, pe atât de incompetente. Dar Poliţia din Whitechapel, anume cea de la Bishop’s Gate, în zona fierbinte a cartierului datorită infracţiunilor şi prostituţiei, este una dintre cele mai serioase din Londra. Văd acum, la Bishop’s Gate, o secţie de Poliţie normală, nu ca boxele de aiurea din plin centrul sau altele de aici, din această mai mare zonă numită East End. Am făcut bine că am intrat să culeg broşuri şi o hartă a oraşului, căci aflu, cu această ocazie, lozinca de pe stema Londrei: Domine nos dirige – „Dumnezeu ne îndrumă“. Ce ciudat; mă gândesc că ştiu numai două zicale de pe stemele unor capitale europene, aceasta, a Londrei, şi cea a Parisului (Fluctuat nec mergitur – „Pluteşte pe valuri, dar nu se scufundă niciodată“), dar n-o ştiu pe a Bucureştiului. Sau poate nici nu există.
Înarmată cu câteva informaţii, pornesc la drum pe urmele lui Jack.
Whitechapel este cartierul tradiţional al prostituatelor, dar şi al imigranţilor. Găseşti aici tot ce vrei la capitolul shopping, la preţuri foarte joase în comparaţie cu România.
Este acum a doua zi. Doamne, ce-am făcut? Am făcut-o lată căci e foarte nefericită ideea să se amplaseze magazine şi tarabe cu tot felul în calea investigaţiilor mele cu pur scop de lărgire a orizonturilor. Or, eu ce-am făcut? Am cumpărat de la un magazin bangladeşian un sari şi un hijab, pe care însă îl port pe umeri. Am cumpărat de pe stradă o jachetă, pulovere, farduri şi câte şi mai câte. Şi nu m-am oprit aici; am văzut la un moment dat un salon de coafură şi am intrat acolo, unde am stat vreo două ore. O, Doamne, bine că nu fac parte din Poliţie, căci toţi Ripper-ii ar profita de dolce far-niente-le meu şi ar mai căsăpi pe cineva în timp ce eu practic shopping şi mă buclez.
Whitechapel este aşadar vechiul cartier al prostituatelor. Multe dintre ele erau forţate să se alăture Comerţului pentru a-şi plăti pur şi simplu o cameră unde să se odihnească până a doua zi. Aceasta, bineînţeles, dacă îşi găseau un client şi după ce vor fi primit suma necesară. Majoritatea actelor sexuale se întreţineau pe stradă şi, dacă nu, într-unul dintre numeroasele bordeluri mizere. Poliţia de la Bishop’s Gate avea înregistrate 1.400 de prostituate şi 80 de bordeluri în mica zonă. Whitechapel s-a schimbat destul de mult de la 1888 (vremea lui Jack) încoace. Pe atunci cartierul era considerat o mahala sărăcăcioasă, cu un grad ridicat al crimei. Acum, faptul că este o zonă relativ centrală a Londrei face din Whitechapel un cartier scump, în care să închiriezi o garsonieră costă între 500 şi 800 de lire sterline (mai ieftin decât în Piccadilly). Cu toate acestea, predomină o impresionantă incidenţă a crimelor, înfăptuite acum mai ales de emigranţii veniţi din Asia, Africa, America Latină, Europa de Est… Dacă te afli pe una dintre străzile principale, îţi va fi greu să crezi că eşti într-o capitală europeană. Vânzătorii ambulanţi din toate colţurile lumii vând de toate, peştii trafică prostituate, haşiş, ciuperci psihedelice şi, în general, de toate pentru toţi. Dacă însă te duci mai departe, dai de străzile lăturalnice. Totul este calm aici, clădirile sunt vechi şi în sfârşit te poţi considera înapoi în timp, la vremea lui The Ripper. Ce e însă de văzut aici, care să evoce caracterul gothic al poveştii reale a Spintecătorului? Ei bine, există la Londra, întocmai cum la noi există circuitul Dracula, o promenadă intitulată chiar aşa: Jack the Ripper’s Walk. Aşa că welcome on bord!
Promenada poate să înceapă cu câteva monumente care existau pe vremea lui Jack, dar cărora mă îndoiesc să le fi dat vreo importanţă. Dacă te interesează circuitul, n-ar trebui însă să le eviţi.
Biserica Sfântul Bolthop datează din 1744. Pe la 1800 a fost descoperit aici cadavrul mumificat al unui tânăr. Nu s-a aflat niciodată cine ar fi fost băiatul, dar, în orice caz, clerul l-a pus undeva la vedere şi oricine voia să intre în biserică să privească mumia era binevenit cu condiţia să plătească doi penny.
Unde altundeva ne mai putem ruga în zonă? Sinagoga Bevis Marks datează din 1657, a rămas aproape neschimbată de atunci şi înfruntă şi astăzi prezentul invaziilor barbare amintind oricui mai are bun simţ că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea întregul East End avea o populaţie majoritară formată din evrei.
Când oboseşti în căutarea fantomei Spintecătorului, poţi să intri într-unul dintre cele câteva pub-uri rămase aproape neschimbate mai bine de un secol şi frecventate probabil, pe vremuri, de către Jack. Aşadar, fii atent să nu cumva să ratezi Hoop and Grapes Pub. Cârciuma a fost construită pe la 1600 şi este cea mai veche din Londra. Hoop & Grapes are o legendă. Se pare că, pornind din vastele pivniţe tradiţionale, există un pasaj secret care duce la Turnul Londrei şi la fluviul Tamisa. Acest punct cheie al capitalei britanice se află pe strada Mansell. (Dau toate aceste explicaţii căci, dacă eşti străin, este greu să găseşti o adresă în capitala britanică, hărţile fiind făcute cu mână de lucru de aiurea, iar trecătorii de pe stradă fiind adeseori mai străini decât tine.) Ce alte cârciumi pe care le-a vizitat aproape sigur la vremea lui Jack? Still and Star Pub (strada Somerset), The White Hart Pub, Ten Bells Pub (strada Fournier). Această din urmă cârciumă ne îndrumă exact înăuntrul unei atmosfere de thriller/horror.
Toate victimele Spintecătorului au fost prostituate. Aceasta nu poate să nu ne amintească de Râmaru a cărui preferinţă era însă pentru vânzătoarele nepoliticoase de pe vremea comunismului. Tocmai la Ten Bells a lucrat Annie Chapman ca prostituată în noaptea în care a fost omorâtă. Se presupune că l-ar fi cunoscut aici pe irezistibilul Spintecător. Cazul lui Annie Chapman a fost singurul în care a fost prezent oarecum un martor ocular. Jack a fost descris ca având o înfăţişare cam jalnică dar cu o siluetă care ieşea în evidenţă datorită hainei sale negre şi pălăriei negre de vânătoare. Un vecin, John Davies, a găsit cadavrul mutilat, în curtea din spate, a doua zi. „Lângă ea, se aflau părţi din corpul său.“
Cum îşi ucidea Spintecătorul victimele? De cele mai multe ori cu o lovitură fulgerătoare de cuţit în dreptul beregatei. Apoi se deda plăcerii deosebite de a le diseca şi a scoate toate organele interne în afara corpului. De aceea, se presupune că ar fi fost măcelar sau student la medicină. Ar fi putut fi chiar profesor-doctor, după părerea mea, alergând noaptea după defulare.
Locul în care asasinul îşi omorâse prima victimă nu se află departe nici acesta de Ten Bells. Mary Anne Nichols făcea trotuarul (de ce trebuie să folosim un termen franţuzesc: trottoir?) de ceva vreme şi avea deja 44 de ani. Era numită de toţi cei din breaslă Polly. Voise, în seara în care fusese omorâtă, să se întoarcă la camera pe care o folosise cu o noapte în urmă, dar nu fusese primită deoarece nu avea bani la ea şi era beată turtă. Ce rămăsese din această doamnă a orelor târzii a fost găsit în aceeaşi noapte. Cadavrul avea gâtul tăiat de la o ureche la alta şi o tăietură adâncă de-a lungul torsului, pe unde îi fuseseră scoase afară toate organele.
Una dintre victimele Spintecătorului are o aură specială. Catherine Eddows fusese şi ea răpusă cu un cuţit care îi înjunghiase gâtul de la o ureche la alta. Or, se pare că ea avea o hipersensibilitate şi acest asasinat brusc şi fulgerător a transformat-o post-mortem în… GHOST. Trecătorii întârziaţi prin Piaţa Mitre pot vedea o umbră albă bântuind pe acolo după miezul nopţii.
Au fost în total patru sau şase victime ale lui Jack. Dar el nu a fost niciodată prins. De ce o făcea? Detesta prostituatele? Cum de avea acea precizie de a scoate organ cu organ dintr-un trup mort, nu la morgă, ci în plină stradă sau într-o cameră sărăcăcioasă de hotel? Precizia actelor, dar şi perversitatea lor, îmi sugerează ceva mai mult decât un măcelar. Unii au susţinut că Spintecătorul ar fi fost doctorul familiei regale. Alţii susţin că toată afacerea ar fi fost pusă la cale de masoni. Să nu uităm nici că, la acea vreme, cercetarea medicală nu era avansată, mai ales în ceea ce-i privea pe medicii legişti. Poate că The Ripper căuta un organ de care avea nevoie pentru cineva drag în scopul unui transplant şi îl şi prelevase, dar nici unul nu se potrivise, aşa că trebuise să continue. Domine nos dirige… Nu am avut deloc convingerea vreodată că Poliţia britanică este una cu teama lui Dumnezeu.
Oricum, The Ripper rămâne un mister, iar eu am să profit de această după-amiază frumoasă de primăvară pentru a lua bus-ul care să mă ducă departe de brambureala multinaţională din East End, undeva „departe de lumea dezlănţuită“. Vreau să văd, după ce am evocat atât de mult gothic sângeros, grădinile Kew, destul de departe de Londra. Trec pe lângă vechiul şi impunătorul Royal London Hospital care-l adăpostise pe vremuri inclusiv pe Elephant Man, îmi jur că nu voi fi niciodată de bună voie donatoare de organe, şi întorc capul spre forfoteala din partea cealaltă, unde nu mai ştii ce ţară este. Vezi pe stradă atât de multe sari-uri şi alte costumaţii etno de departe încât numai grădinile Kew pot concura Whitechapel în materie de culoare.
