Luca Niculescu, un francofon iniţiat de Pif şi Rahan

„Nu opinia jurnalistului  este esenţială, ci opinia intervievatului“, spunea de curând Luca Niculescu, moderatorul emisiunii  „24 într-o oră“,  de la „Digi 24 HD“. De data  aceasta, însă, opinia  sa  e importantă, el este intervievatul.

Îi propun lui Luca vreo câteva subiecte  din agenda zilei.  Îmi  spune că  se  va  pronunţa rezervat, dar  nici  viaţa  invizibilă a  lui  Luca Niculescu nu pare un subiect  atrăgător pentru el. Ok,  să  pornim de  undeva, totuşi.  Pentru început, subiectul Ponta  şi plagiatul. Dincolo de umorile politice  şi de stabilirea verdictului, pentru  el,  problema  pare   mai   complicată.

„Sunt  mai multe  paliere  de lectură.  Nu putem să  ne  pronunţăm  înainte de  verdictul  unei comisii, care nu mai există sau care a fost invalidată.  În plus,  dacă  vezi câte acuzaţii de plagiat  au  apărut, înţelegi  că e o problemă mai largă a societăţii  româneşti, care mută  discuţia dincolo  de cazul  Ponta.  Instituţia doctoratului în  România  riscă  să se  decredibilizeze  aici. Cineva  îmi spunea recent  că toate  doctoratele obţinute din ’95 încoace ar trebui să fie revalidate de nişte comisii străine. Culmea, zilele trecute, tocmai  citeam  într-un ziar francez  că România este pe primul loc în Europa, pe cap de locuitor, la doctorate.“ O apreciere negativă, nu? „Dimpotrivă, pentru ziarul  francez  era un motiv   de  laudă. Însă  modalitatea în  care  se obţin doctoratele e un efect al evoluţiei învăţământului românesc în ultimii  20 de ani, cu  aceste  universităţi private, la  care  lumea politică  e complice, dacă te uiţi cine e profesor, cine  e decan.  Mă  întreb  până  unde ar  putea merge   curăţenia.“  Înapoi,   deci,  la  contextul politic. „E clar că e ceva politic. Primul care l-a numit doctor pe  Victor  Ponta  e preşedintele Băsescu. Nu  ştiam  până  atunci  că premierul e şi doctor. Dar când  am văzut mai târziu ce s-a întâmplat, mi-am dat seama  că apelativul fusese folosit  cu  un  scop,  de  a atrage atenţia. În acest  plin  scandal al plagiatelor, Elena  Udrea declară, cu o fantastică nonşalanţă, că lucrările ei de şcoală  au fost făcute  de colegi, de profesori,  un  fapt  destul de  grav,  pentru că a fost totuşi  ministru. Nu e un doctorat, dar nu e mai puţin grav.  Ce rost  mai  are  să înveţi,  să treci prin  facultate, dacă  lucrările ţi le fac alţii?  În acelaşi  timp,  trăim  într-o  societate în  care  ai parte în fiecare zi de câte un scandal. Scandalul de azi îl mătură pe cel de ieri. Gândiţi-vă, tentativa  de sinucidere a lui Adrian Năstase, plagiatul  lui  Victor  Ponta,  conflictul dintre premier  şi  preşedinte pe  tema   reprezentării la Bruxelles,  insolvenţa Hidroelectrica. S-ar putea ca acest scandal de plagiat să rămână fără nici un efect, şi asta ar fi cel mai grav.

Un  politician francez,  cred  că Poincaré, a spus  la începutul secolului trecut:  „România e ţara în care se dau  tot timpul lovituri, din fericire,  nu  lovituri mortale.“ Nu  suntem într-o logică diferită de ceea ce se întâmpla în perioada  mandatului lui  Călin  Popescu Tăriceanu. Era  şi  atunci   un  fel  de  scandal permanent. Partea   proastă e această  criză.  Dacă  în  2007 cearta  politică  nu prea  conta pentru economie, acum  suntem la limită.  Ar  trebui mai  multă atenţie pentru că riscul derapajelor în Europa şi România se poate  vedea acum în viaţa de zi cu zi. Dacă România e degradată, dacă  se împrumută  cu dobânzi mai mari,  dacă nu vin investitorii,  asta  nu  e bine.  Când  ai aşa o gâlceavă politică,  oamenii ezită să mai vină aici.“

Apropo de  lovituri mortale, Adrian Năstase a primit una, doi ani de închisoare. E o decizie   istorică,   în  ce  măsură  va  schimba modul de  funcţionare a  justiţiei?  „Asta  vom vedea.  În ceea ce priveşte sentinţa în sine, doi ani cu executare pentru un fost prim-ministru, rareori vezi  aşa ceva în Europa. Trebuie  să te întorci  în Italia  anilor  ’90, a lui  Betino  Craxi, pentru a mai descoperi un prim-ministru condamnat la  închisoare cu  executare.  Oricum, Craxi nu a făcut nici o zi puşcărie, a plecat imediat  din  Italia.  Cred  că Năstase e primul fost prim-ministru european care  ajunge  la închisoare,  şi pentru ce? Pentru ceva  care  poate  fi asimilat cu finanţarea ilegală  a unei  campanii electorale. Or, astfel de procese au avut loc şi în Franţa,  actualul prim-ministru a fost condamnat, pentru o speţă  asemănătoare, la şase luni închisoare cu suspendare. Ceea  ce poate  surprinde e că sentinţa a fost cu executare. E adevărat  că se cerea  de  multă vreme  o astfel  de decizie  pentru credibilizarea justiţiei  în lupta împotriva corupţiei.“ Şi tentativa de  suicid? Înscenarea suicidului, aşa cum s-a vehiculat în presă?  „E o dramă personală, iar raportul parchetului notează tentativă de suicid.  Ca jurnalist nu  pot  să cred  decât  în lucruri palpabile. Dau  iar  un  exemplu din  Franţa,  un  ministru care s-a sinucis  în ’93, după ce i s-a reproşat că s-ar fi împrumutat de la un prieten fără dobândă. N-a suportat presiunea şi s-a sinucis.  Cred că nimeni nu  poate  înţelege presiunea atunci când primeşte o astfel de condamnare.“

Să lăsăm un pic umorile politicienilor români pentru treburi mai  serioase, de  perspectivă. Îl întreb  pe Luca în ce direcţie  crede că  se  va  îndrepta relaţia   dintre  România şi Franţa,  cu Hollande la putere? „Mă uitam azi în  Le Monde,  pe  prima pagină e  o  poză  cu Hollande şi Ponta.  E o fotografie mare,  sunt amândoi zâmbitori. Mi se pare  semnificativă apariţia premierului român alături de preşedintele  francez.   Între   socialiştii   francezi   şi social-democraţii români există relaţii destul de bune  şi, în plus,  sunt  politicieni francezi  care cunosc foarte bine România. Important este că, în ciuda  crizei,  nici o firmă  mare  franceză nu s-a retras din România.“ Mai există însă ceva în spiritul acestei relaţii care a făcut din România una dintre cele mai reprezentative ţări ale francofoniei:   capitalul  simbolic.   Recent,   la  Sala Dalles  a avut  loc o expoziţie iar românii şi-au putut aduce aminte de revistele în vogă în anii ’80, Pif şi Rahan. „Eu cred că, dacă România e în continuare ţara cea mai francofonă din această regiune a Europei, este şi graţie lui Pif şi Rahan. Noi, ăştia, care suntem între 35 şi 55 de ani, nu aveam benzile   desenate de  acum,   iar  Pif  şi Rahan au făcut atât de multe pentru francofonia din   România  încât   ar  trebui  să  ia  câte  o medalie. Sunt oameni care au învăţat franceza după aceste  reviste.   Habar n-aveam că  erau scoase de o editură apropiată Partidului Socialist Francez  şi că secretarul general al Partidului  Comunist Francez   îşi  făcea vacanţele în România, iar în felul acesta 10 mii de  exemplare ajungeau şi la noi.  Întotdeauna când vorbim despre francofonie, noi vorbim de perioade istorice,  dar  pentru generaţia adultă de  azi,  cred  că  francofonia reprezintă  Pif  şi Rahan. A fost  cel mai  bun  atu  al său  pentru copii în România în anii ’70, ’80. Ţin minte  că bunicul meu,   care  vorbea   bine  franceza, ne făcea prima lectură. N-aş fi reţinut la matematică sau română, dar ţineam minte perfect toată traducerea pe care o făcea bunicul. Erau colegi de-ai mei care credeau că eu ştiam franceza. Nu ştiam,  reţineam doar  textele din reviste  pe dinafară…“

Ocupat în timpul zilei  cu rfi, iar  seara  cu emisiunea de la Digi 24, Luca se trezeşte dimineaţa pe la 8.00, în jur de 9.00 e la rfi, până pe la orele 18.00, apoi trage o fugă acasă să se primenească   pentru  emisiunea de  la  Digi  24.  În sfârşit, pleacă de la muncă pe la 23.00-23.30, iar ziua se încheie pe la ora 1.00 noaptea, cu o carte în mână.  „Eu lucrez  mult  şi pentru rfi, postul francez,  dar  colaborez şi cu  ziare  din  Franţa, radiouri… Şi pentru ei subiectele din  România din ultima vreme  au fost interesante, aşa că am avut  de muncă.“ Şi te deconectezi vreodată de toată  agitaţia asta?  „În  weekend las deoparte activităţile din  timpul săptămânii. Atunci  mă recreez,  mai  citesc  şi literatură, nu  doar  cărţi politice“. Am aflat că ai avut  şi nişte probleme de sănătate. „Da, am avut  probleme cu inima, dar  au trecut.  Dar n-aş vrea să vorbesc  despre asta.“  Nu  pot  să-mi  alung un  gând:  chiar  şi pentru unul dintre cei  mai  echidistanţi jurnalişti din România, inima mai dă rateuri. Cine ştie ce zbucium se află în spatele echilibrului aparent. Îmi aduc  aminte de începutul întâlnirii  cu  Luca,  vorbind despre reportofonul cu care înregistrez. Are şi el unul identic,  dar  nu l-a folosit niciodată pentru această  funcţie,  n-a ştiut  că  scula  şi  înregistrează. Îl foloseşte  ca radio,  după ce i-a fost oferit în dar când  era în spital (atunci când a avut probleme cu inima?), în Franţa.  E de prisos  să-l întreb  unde îşi face vacanţele? Da, este.  „În  general plec  la Paris. Nu sunt capabil să-mi organizez nimic, mă trezesc că trebuie să plec pe 15 iulie undeva, dar toate   locurile   sunt   deja  pline   de  oameni, şi atunci  te duci  la un  prieten, iar cei mai  mulţi prieteni ai mei sunt în Franţa. A, anul trecut am fost  în  Olanda“, zâmbeşte Luca,  confirmând excepţia, pentru că Franţa revine mereu în evocările  sale,  Franţa şi legăturile noastre cu  ea, născute cu  două secole  în  urmă, în  spiritul emancipării politice  şi a afinităţilor culturale şi literare  de  mai  târziu…  Literatura  franceză?

„Citesc,  dar  nu  neapărat literatură franceză. Mă simt apropiat mai mult  de scriitori  englezi şi americani, ei sunt preferaţii mei. Cred că ştiu să spună poveşti mai bine decât alţii.“

Simt  că nu-i  o întrebare care  să mă  ducă prea  departe, dar  totuşi  i-o pun:  te-ai  gândit vreodată să laşi România şi să pleci definitiv la Paris? „Nu m-am gândit niciodată serios. E mai uşor  şi mai  interesant pentru mine  să  fiu  în România, decât  în Franţa.  În România am realizat  lucruri până  la 40 de ani, pe care n-aş  fi putut să le fac în altă parte.  Societatea  franceză e mult  mai  bine  ierarhizată. Aş fi un  jurnalist străin  care  sigur  ar găsi  să lucreze,  dar  nu  la nivelul ăsta. Plus că România e ţara mea, mi se pare mai interesant să povestesc despre România, decât  să fiu în Franţa  şi să povestesc românilor despre Franţa.“

Recent, Luca Niculescu a primit o distincţie din  partea Casei  Regale.  „Nu  mă aşteptam să primesc această  medalie. Culmea e că primisem un plic care a rămas mai multe  zile nedesfăcut  pe  birou.  Nu  aveam timp  să-l  deschid, credeam că  e o  invitaţie la  un  eveniment al Casei Regale, şi când am văzut că urma să primesc această  distincţie, am fost destul de emoţionat. Am participat la o ceremonie simplă, fără  fast, cu toată  familia  mea,  mama, cei doi fraţi şi sora mea. Sunt mai multe  menţiuni pentru care am primit această  medalie, în principal pentru valorile pe care le promovez şi în care crede  şi Regele  Mihai,  nu  pentru că aş fi monarhist. Nu  despre asta  era  vorba,  oricum nu mi-aş declara niciodată public  convingerile politice, că sunt monarhist sau republican, face parte din intimitatea mea.“ Loialitate, imparţialitate,  eleganţă, obiectivitate. Modele  care  fac din  Luca  un  jurnalist destul de  atipic  într-o breaslă care reacţionează de cele mai multe  ori epidermic. „Aş spune că e prea multă opinie în ţara asta, de multe  ori fără să aibă acoperire în fapte. Reacţionăm imediat, sărim  de la o extremă la alta, fără moderaţie. Cu cât e mai radicală opinia, cu atât e mai ascultată. Cred că forma spre care evoluează presa românească îndeamnă spre acest tip de jurnalism şi, din păcate,  nu ştiu dacă  mai există în Europa o ţară  cu şapte, opt  televiziuni de ştiri  şi atât  de puţină presă scrisă de bună calitate.  E o presă  care are prea puţină deschidere pentru ceea ce se întâmplă în afară. Participarea României la Summitul de la Bruxelles  a  avut  ca  subiect   conflictul Ponta-Băsescu,  dar  care sunt  deschiderile României, perspectivele ei, n-a interesat. Cred că e un cerc vicios, fiind atâtea televiziuni, singurul criteriu e legat  de  audienţă. O concurenţă mare  care generează o luptă şi mai mare pentru audienţă, iar  subiectele  sigure   nu   sunt   cele  care   au conţinut pe termen lung.  Presa trece prin  mari schimbări. Până  acum,  ziarele  erau  formatori de opinie,  dar acum,  când  toată  lumea  a devenit formator de opinie,  apare o întrebare esenţială: cine mai generează opinia?

Îmi aduc  aminte un citat din Charles Dickens, din Povestea despre două oraşe. „Trăim în cea mai bună  şi mai proastă dintre lumi,  în care totul  e posibil,  fie în bine, fie în rău.“

Taguri: nr. 7 / iulie 2012 Tweet

Sunday, July 15th, 2012 at 9:19 pm, PEOPLE, RSS feed