soma ak parti konvoyu buy soma will soma help a headache

productos xanax de mexico buy xanax effects of taking adderall and xanax

withdrawal of ambien ambien pill interactions between methadone and ambien

tramadol co to za lek buy tramadol tramadol before running

taking xanax lexapro together buy xanax xanax migraine headaches

asking your doctor for ambien buy ambien zolpidem online California

fibromyalgie tramadol tropfen tramadol 50 mg vad hjälper mot tramadol abstinens

do you get withdrawals from tramadol tramadol 50mg kan tramadol met ibuprofen

xanax and klonopin and adderall buy xanax hoeveel kost xanax

buy brand valium buy valium no prescription does valium cause gerd

DOSAR

Lumea văzută prin vârful degetelor

March 4th, 2011, com 2 comentarii

„Vrei să ştii realita­tea? A fost o sar­cină gea­mănă. Eu am ieşit, fra­te-miu nu”, îşi înce­pe Oa­na povestea. După doar câţiva ani de viaţă, s-a izbit de primele preju­de­căţi. Fie ele şi cele ino­cen­te ale copiilor de la bloc. S-a obişnuit repede să fie strigată „chioară” şi să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mână cineva care nu ve­de cu ochi răi, să o ţină de vorbă şi să râdă. „Sunt prea deschisă şi as­ta strică la imagine între orbi”.

Cu paşi mărunţi

Uşa micului apartament se des­chi­de şi Oana mă pofteşte înăuntru. O închide în urma mea şi dispare. Mă lasă în întuneric. Încerc să o ur­mez, dar mă împiedic de prima pe­re­che de papuci care-mi iese în cale. Oana se întoace chicotind. Se scuză je­nată: „Am uitat că tu ai nevoie să-ţi aprizi becul”.

În blocul 558 din Păcurari, la pri­mul etaj, pe trei dintre uşi scrie A­so­ciaţia Nevăzătorilor din Iaşi. În­tr-unul dintre apartamentele oferite de Pri­mărie locuiesc opt tineri. Toţi cu pro­bleme de vedere. Însă numai Oa­na Marian şi fata cu care-şi îm­parte camera, Claudia, stau mereu cu o­chii închişi. Chiar şi asa, mersul le­gă­nat al Oanei e cel mai sprinten, în ciu­da spaţiului foarte înghesuit al lo­cu­in­ţei. „Îţi numeri paşii, eventual, dacă eşti pe stradă şi dacă vrei să ajungi în­tr-un anumit loc. Dacă nu-l re­pe­rezi în alt fel, că-i un gard sau un pe­re­te, ai să-ţi numeri paşii. Eu în casă nu mi-i număr că n-are rost. Ar trebui să mă vezi tot timpul bom­bănind câte ceva la ce viteză îmi iau eu prin casă”, îmi explică, în drum spre camera ei. În cei şase metri pătraţi sunt do­uă paturi, două dulapuri şi-o masă.

Oana apucă o cutie cu farduri de pe noptieră. Îmi ghiceşte nedu­me­ri­rea pentru că tac. În timp ce se ma­chi­ază mă lămureşte: „În legătură cu fardurile, am întâlnit tipe care zic «la ce dracu să mă machiez dacă ori­cum eu nu mă văd?». Şi-am zis nu, imagi­nea mea contează oricum şi-n orice circumstanţe. Nu mă văd eu, se uită alţii la tine, nu c-ar conta imagi­nea mea mai mult pentru alţii decât pen­tru mine, dar o întregeşte, o completează. Iar dacă-o să mă vezi vreo­da­tă asortat îmbrăcată, să nu mă în­trebi cum fac, că nu ştiu să-ţi spun”.


În bucătărie, chibriturile, ibricul şi cafeaua sunt mereu în acelaşi loc. De acolo le ia în fiecare dimineaţă, du­pă ce se trezeşte. Ziua nu îi începe cu un răsărit. Mai degrabă, cu alarma ceasului deşteptător. „Mă tre­zesc la cât vreau. Dacă am chef să gă­tesc, gătesc, dacă nu, citesc, stau pe net, ies în oraş. Îmi place să citesc.”, şi pipăie cu de­ge­tele faţa de masă maro. Însă aici nu stă nimic scris în Braille. Doar do­uă ceşti şi o scrumieră.

În chiuvetă, aceeaşi ordine. Deschide robinetul, potri­veş­te apa şi întinde mâna spre detergentul de vase. „Văd că nu mai este Axion”, îmi spune mecanic. Cum­pă­ră­turile le face de cele mai multe ori îm­preună cu o altă colegă, Mihaela. „Cumpărături îţi faci dacă ai de cine să fii însoţită, asta-i o problemă realmente. Suni pe cineva şi întrebi: «Vii cu mine nu ştiu unde?» şi persoana respectivă îţi zice sec «nu, n-am chef!». Și tu te resemnezi, că n-ai ce face. Dar singură printre rafturi prin Kaufland cu bastonul în mână n-ai să mă vezi, clar! S-ar putea să plătesc ju­mătate din marfă”.

Amintiri din auzite

Coborâm treptele blocului. Mă ţi­ne strâns de braţ, ca să nu alunece pe gheaţa de pe trotuar. Se opreşte la se­mafor şi aşteaptă să audă ţârâitul ca­re-i spune că drumul e liber. Pă­şeş­te încrezătoare. Un bărbat se prop­teşte în faţa ei, iar Oana îl loveşte uşor. Se strâmbă şi trece ne­pă­sător pe lângă ea. Oana se în­toar­ce brusc înspre el: „Domnule, tu chiar nu vezi că eu nu văd?”.

Coboară scările şi iese în stradă. „Mergem spre autogară acum”. Oa­na face zilnic naveta, câte o oră, până la Târgu-Frumos. „Dacă ştii terenul şi cir­culi singur cu bastonul în mână, pleci din staţia de autobuz, întrebi ce autobuz e, dacă e ce-ţi trebuie ţie, urci. Ştiu câte staţii trebuie să merg şi-acolo mă întâlnesc cu o co­le­gă de serviciu care face şi ea naveta. Mă preia şi urcăm în ce merge spre Târgu – Frumos”, şi îşi întoarce faţa spre mine. Îmi zâmbeşte re­cu­nos­că­toa­re că astăzi merg cu ea până la serviciu. E profesoară în oraşul în care s-a născut, la Liceul „Moldova” pentru deficien­ţe de vedere.

A ales să urmeze liceul la Cluj, dar s-a plictisit repede. S-a înscris apoi şi la Şcoala de Arte, unde, la început, era privită cu reti­cen­ţă de profesori. Îi spuneau că „nu intră în spectacolele din oraş, deşi e bună, pentru că nu vede”. Asta a am­biţionat-o să continue. „Mă discri­mi­nau fără să vrea. Ei se gân­deau să nu mă pună într-o situaţie dificilă, că n-o să mă descurc. Aveau şi oamenii o vârstă şi nişte idei pe ca­re şi le-nfipseseră bine acolo”. A trebuit să muncească mult ca să le do­ve­dească contrariul. La 16 ani a a­pă­rut prima dată pe scenă, în locul unei fete care nu mai putea participa. „Pie­sa era ritmată. N-aveai cum să stai să te uiţi la sală. Adică aveai cum, eu n-a­veam cum”, dar s-a descurcat. Muzica a purtat-o prin toată ţara.


E încăpăţânată de când se ştie. Îşi aduce aminte, râzând, că vroia să mear­gă la şcoală de la cinci ani. „Mi-au dat jucării, s-au gândit că-s dusă cu pluta şi le-am zis «Dă-vă, bă, cu ursuleţii voştri! De ăştia am şi eu acasă, eu vreau altceva». Eu vroiam şcoală, că de-aia m-am dus”, îmi spu­ne, mândră de ea. De mică s-a obiş­nu­it cu statutul ei special, doar că nu s-a considerat niciodată di­ferită. S-a integrat printre co­piii de la bloc, pentru a-l elibera pe fratele mai mare de grija ei. A încercat să joa­ce bedminton şi tenis de câmp, dar s-a trezit devreme la realitate: „Hai să fim serioşi. De bicicletă, până nu mi-am spart capul, nu m-am lăsat. Dar era bine că le-ai vrut, că aşa ai realizat multe chestii despre tine, ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci”.

Oana absolvit Fa­cul­tatea de Psihologie şi Ştiinţe ale E­ducaţiei la Universitatea Babeş Bo­lyai, din Cluj. Apoi s-a angajat la şcoala la care a învăţat în copilăria, din Târ­gu- Fru­mos. Lucra de luni până joi, iar vi­ne­rea pleca înapoi spre Cluj pen­tru cursurile masteratului în Jur­na­lism.

În autogară, zgomotul de mo­toare şi claxoanele îmi acoperă vocea. Pen­tru câteva momente pare că şi-a pierdut ori­ce reper.

„Noi scriem din puncte”

Se desprinde de mine, însoţi­to­rul de azi. Caută în geantă până au­de un clinchet surd. Cheia zgârie uşa până ni­mereşte broasca. Două răsuciri scur­te şi uşa se deschide într-un pârâit strident. Face doi paşi apăsaţi şi-mi spune: „Asta-i săliţa în care lucrez cu copilaşii”. Elevii Oanei aleg cu zgomot li­te­rele de plastic din cutia de lemn. Pe tăbliţele de scris trebuie să apară o propoziţie despre ţară. „Dom­ni­şoara Oana, propoziţia «Mamă, când mai mergem la ţară?» este bună? Staţi, c-am pierdut rândul”, o întreabă Andrei, căutând semnul de literă mare cu bu­ri­cele degetelor. Pro­fe­soara se în­toar­ce din mijlocul clasei în direcţia de unde a venit vocea. Se apropie de bancă, iar Andrei îi ia degetele într-ale lui şi i le aşază la începutul pro­po­ziţiei. „Da, bravo Andrei! Acum scrie alta”, îi răs­pun­de domnişoara, mân­gâindu-l pe cap.

Clopoţelul sună de pauză. În drum spre cancelarie, îmi face o mărturisire: ar vrea să facă mai mult, să lucreze în consilierea adoles­cen­ţilor. „E pe­rioada în care poţi să-i deschizi. A­de­vărul este că sunt şi foar­te greu de temperat. Dar asta-i, că-i de gândit cum să-i fac să înţe­lea­gă, să mă consum un pic. Şi-mi place să-mi bat capul cu lucruri care mă interesează”. Numai împotriva unui singur lu­cru nu s-a putut răzvrăti: eroarea me­dicală care a lăsat-o fără vedere. La naştere, doctorii i-au administrat o doză mult prea mare de oxigen.. Au ajutat-o să respire, dar i-au ars ochii. Acum se luptă cu altceva: „Cine şti­e ce-şi imaginează oamenii? Că-l pui pe orb, îl lipeşti cu coada de-un scaun şi el stă acolo până te duci să-l iei”.

Alex VARNINSCHI

Comentarii

  1. Phen375 reviews…

    That is very attention-grabbing, You’re an overly professional blogger. I’ve joined your rss feed and look ahead to in the hunt for more of your great post. Also, I’ve shared your site in my social networks! phen375 reviews…

  2. Amazing site…

    I really liked your blog, thanks for sharing this useful information……

Comenteaza