Lumea văzută prin vârful degetelor
March 4th, 2011, Revista Flacara

„Vrei să ştii realitatea? A fost o sarcină geamănă. Eu am ieşit, frate-miu nu”, îşi începe Oana povestea. După doar câţiva ani de viaţă, s-a izbit de primele prejudecăţi. Fie ele şi cele inocente ale copiilor de la bloc. S-a obişnuit repede să fie strigată „chioară” şi să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mână cineva care nu vede cu ochi răi, să o ţină de vorbă şi să râdă. „Sunt prea deschisă şi asta strică la imagine între orbi”.
Cu paşi mărunţi
Uşa micului apartament se deschide şi Oana mă pofteşte înăuntru. O închide în urma mea şi dispare. Mă lasă în întuneric. Încerc să o urmez, dar mă împiedic de prima pereche de papuci care-mi iese în cale. Oana se întoace chicotind. Se scuză jenată: „Am uitat că tu ai nevoie să-ţi aprizi becul”.
În blocul 558 din Păcurari, la primul etaj, pe trei dintre uşi scrie Asociaţia Nevăzătorilor din Iaşi. Într-unul dintre apartamentele oferite de Primărie locuiesc opt tineri. Toţi cu probleme de vedere. Însă numai Oana Marian şi fata cu care-şi împarte camera, Claudia, stau mereu cu ochii închişi. Chiar şi asa, mersul legănat al Oanei e cel mai sprinten, în ciuda spaţiului foarte înghesuit al locuinţei. „Îţi numeri paşii, eventual, dacă eşti pe stradă şi dacă vrei să ajungi într-un anumit loc. Dacă nu-l reperezi în alt fel, că-i un gard sau un perete, ai să-ţi numeri paşii. Eu în casă nu mi-i număr că n-are rost. Ar trebui să mă vezi tot timpul bombănind câte ceva la ce viteză îmi iau eu prin casă”, îmi explică, în drum spre camera ei. În cei şase metri pătraţi sunt două paturi, două dulapuri şi-o masă.
Oana apucă o cutie cu farduri de pe noptieră. Îmi ghiceşte nedumerirea pentru că tac. În timp ce se machiază mă lămureşte: „În legătură cu fardurile, am întâlnit tipe care zic «la ce dracu să mă machiez dacă oricum eu nu mă văd?». Şi-am zis nu, imaginea mea contează oricum şi-n orice circumstanţe. Nu mă văd eu, se uită alţii la tine, nu c-ar conta imaginea mea mai mult pentru alţii decât pentru mine, dar o întregeşte, o completează. Iar dacă-o să mă vezi vreodată asortat îmbrăcată, să nu mă întrebi cum fac, că nu ştiu să-ţi spun”.
În bucătărie, chibriturile, ibricul şi cafeaua sunt mereu în acelaşi loc. De acolo le ia în fiecare dimineaţă, după ce se trezeşte. Ziua nu îi începe cu un răsărit. Mai degrabă, cu alarma ceasului deşteptător. „Mă trezesc la cât vreau. Dacă am chef să gătesc, gătesc, dacă nu, citesc, stau pe net, ies în oraş. Îmi place să citesc.”, şi pipăie cu degetele faţa de masă maro. Însă aici nu stă nimic scris în Braille. Doar două ceşti şi o scrumieră.
În chiuvetă, aceeaşi ordine. Deschide robinetul, potriveşte apa şi întinde mâna spre detergentul de vase. „Văd că nu mai este Axion”, îmi spune mecanic. Cumpărăturile le face de cele mai multe ori împreună cu o altă colegă, Mihaela. „Cumpărături îţi faci dacă ai de cine să fii însoţită, asta-i o problemă realmente. Suni pe cineva şi întrebi: «Vii cu mine nu ştiu unde?» şi persoana respectivă îţi zice sec «nu, n-am chef!». Și tu te resemnezi, că n-ai ce face. Dar singură printre rafturi prin Kaufland cu bastonul în mână n-ai să mă vezi, clar! S-ar putea să plătesc jumătate din marfă”.
Amintiri din auzite
Coborâm treptele blocului. Mă ţine strâns de braţ, ca să nu alunece pe gheaţa de pe trotuar. Se opreşte la semafor şi aşteaptă să audă ţârâitul care-i spune că drumul e liber. Păşeşte încrezătoare. Un bărbat se propteşte în faţa ei, iar Oana îl loveşte uşor. Se strâmbă şi trece nepăsător pe lângă ea. Oana se întoarce brusc înspre el: „Domnule, tu chiar nu vezi că eu nu văd?”.
Coboară scările şi iese în stradă. „Mergem spre autogară acum”. Oana face zilnic naveta, câte o oră, până la Târgu-Frumos. „Dacă ştii terenul şi circuli singur cu bastonul în mână, pleci din staţia de autobuz, întrebi ce autobuz e, dacă e ce-ţi trebuie ţie, urci. Ştiu câte staţii trebuie să merg şi-acolo mă întâlnesc cu o colegă de serviciu care face şi ea naveta. Mă preia şi urcăm în ce merge spre Târgu – Frumos”, şi îşi întoarce faţa spre mine. Îmi zâmbeşte recunoscătoare că astăzi merg cu ea până la serviciu. E profesoară în oraşul în care s-a născut, la Liceul „Moldova” pentru deficienţe de vedere.
A ales să urmeze liceul la Cluj, dar s-a plictisit repede. S-a înscris apoi şi la Şcoala de Arte, unde, la început, era privită cu reticenţă de profesori. Îi spuneau că „nu intră în spectacolele din oraş, deşi e bună, pentru că nu vede”. Asta a ambiţionat-o să continue. „Mă discriminau fără să vrea. Ei se gândeau să nu mă pună într-o situaţie dificilă, că n-o să mă descurc. Aveau şi oamenii o vârstă şi nişte idei pe care şi le-nfipseseră bine acolo”. A trebuit să muncească mult ca să le dovedească contrariul. La 16 ani a apărut prima dată pe scenă, în locul unei fete care nu mai putea participa. „Piesa era ritmată. N-aveai cum să stai să te uiţi la sală. Adică aveai cum, eu n-aveam cum”, dar s-a descurcat. Muzica a purtat-o prin toată ţara.
E încăpăţânată de când se ştie. Îşi aduce aminte, râzând, că vroia să meargă la şcoală de la cinci ani. „Mi-au dat jucării, s-au gândit că-s dusă cu pluta şi le-am zis «Dă-vă, bă, cu ursuleţii voştri! De ăştia am şi eu acasă, eu vreau altceva». Eu vroiam şcoală, că de-aia m-am dus”, îmi spune, mândră de ea. De mică s-a obişnuit cu statutul ei special, doar că nu s-a considerat niciodată diferită. S-a integrat printre copiii de la bloc, pentru a-l elibera pe fratele mai mare de grija ei. A încercat să joace bedminton şi tenis de câmp, dar s-a trezit devreme la realitate: „Hai să fim serioşi. De bicicletă, până nu mi-am spart capul, nu m-am lăsat. Dar era bine că le-ai vrut, că aşa ai realizat multe chestii despre tine, ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci”.
Oana absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei la Universitatea Babeş Bolyai, din Cluj. Apoi s-a angajat la şcoala la care a învăţat în copilăria, din Târgu- Frumos. Lucra de luni până joi, iar vinerea pleca înapoi spre Cluj pentru cursurile masteratului în Jurnalism.
În autogară, zgomotul de motoare şi claxoanele îmi acoperă vocea. Pentru câteva momente pare că şi-a pierdut orice reper.
„Noi scriem din puncte”
Se desprinde de mine, însoţitorul de azi. Caută în geantă până aude un clinchet surd. Cheia zgârie uşa până nimereşte broasca. Două răsuciri scurte şi uşa se deschide într-un pârâit strident. Face doi paşi apăsaţi şi-mi spune: „Asta-i săliţa în care lucrez cu copilaşii”. Elevii Oanei aleg cu zgomot literele de plastic din cutia de lemn. Pe tăbliţele de scris trebuie să apară o propoziţie despre ţară. „Domnişoara Oana, propoziţia «Mamă, când mai mergem la ţară?» este bună? Staţi, c-am pierdut rândul”, o întreabă Andrei, căutând semnul de literă mare cu buricele degetelor. Profesoara se întoarce din mijlocul clasei în direcţia de unde a venit vocea. Se apropie de bancă, iar Andrei îi ia degetele într-ale lui şi i le aşază la începutul propoziţiei. „Da, bravo Andrei! Acum scrie alta”, îi răspunde domnişoara, mângâindu-l pe cap.
Clopoţelul sună de pauză. În drum spre cancelarie, îmi face o mărturisire: ar vrea să facă mai mult, să lucreze în consilierea adolescenţilor. „E perioada în care poţi să-i deschizi. Adevărul este că sunt şi foarte greu de temperat. Dar asta-i, că-i de gândit cum să-i fac să înţeleagă, să mă consum un pic. Şi-mi place să-mi bat capul cu lucruri care mă interesează”. Numai împotriva unui singur lucru nu s-a putut răzvrăti: eroarea medicală care a lăsat-o fără vedere. La naştere, doctorii i-au administrat o doză mult prea mare de oxigen.. Au ajutat-o să respire, dar i-au ars ochii. Acum se luptă cu altceva: „Cine ştie ce-şi imaginează oamenii? Că-l pui pe orb, îl lipeşti cu coada de-un scaun şi el stă acolo până te duci să-l iei”.
Alex VARNINSCHI
Tweet
Phen375 reviews…
That is very attention-grabbing, You’re an overly professional blogger. I’ve joined your rss feed and look ahead to in the hunt for more of your great post. Also, I’ve shared your site in my social networks! phen375 reviews…
Amazing site…
I really liked your blog, thanks for sharing this useful information……