Lumea văzută prin vârful degetelor

„Vrei să ştii realita­tea? A fost o sar­cină gea­mănă. Eu am ieşit, fra­te-miu nu”, îşi înce­pe Oa­na povestea. După doar câţiva ani de viaţă, s-a izbit de primele preju­de­căţi. Fie ele şi cele ino­cen­te ale copiilor de la bloc. S-a obişnuit repede să fie strigată „chioară” şi să fie considerată diferită. Cu bastonul, însă, n-a vrut să facă pace. Preferă să o poarte de mână cineva care nu ve­de cu ochi răi, să o ţină de vorbă şi să râdă. „Sunt prea deschisă şi as­ta strică la imagine între orbi”.

Cu paşi mărunţi

Uşa micului apartament se des­chi­de şi Oana mă pofteşte înăuntru. O închide în urma mea şi dispare. Mă lasă în întuneric. Încerc să o ur­mez, dar mă împiedic de prima pe­re­che de papuci care-mi iese în cale. Oana se întoace chicotind. Se scuză je­nată: „Am uitat că tu ai nevoie să-ţi aprizi becul”.

În blocul 558 din Păcurari, la pri­mul etaj, pe trei dintre uşi scrie A­so­ciaţia Nevăzătorilor din Iaşi. În­tr-unul dintre apartamentele oferite de Pri­mărie locuiesc opt tineri. Toţi cu pro­bleme de vedere. Însă numai Oa­na Marian şi fata cu care-şi îm­parte camera, Claudia, stau mereu cu o­chii închişi. Chiar şi asa, mersul le­gă­nat al Oanei e cel mai sprinten, în ciu­da spaţiului foarte înghesuit al lo­cu­in­ţei. „Îţi numeri paşii, eventual, dacă eşti pe stradă şi dacă vrei să ajungi în­tr-un anumit loc. Dacă nu-l re­pe­rezi în alt fel, că-i un gard sau un pe­re­te, ai să-ţi numeri paşii. Eu în casă nu mi-i număr că n-are rost. Ar trebui să mă vezi tot timpul bom­bănind câte ceva la ce viteză îmi iau eu prin casă”, îmi explică, în drum spre camera ei. În cei şase metri pătraţi sunt do­uă paturi, două dulapuri şi-o masă.

Oana apucă o cutie cu farduri de pe noptieră. Îmi ghiceşte nedu­me­ri­rea pentru că tac. În timp ce se ma­chi­ază mă lămureşte: „În legătură cu fardurile, am întâlnit tipe care zic «la ce dracu să mă machiez dacă ori­cum eu nu mă văd?». Şi-am zis nu, imagi­nea mea contează oricum şi-n orice circumstanţe. Nu mă văd eu, se uită alţii la tine, nu c-ar conta imagi­nea mea mai mult pentru alţii decât pen­tru mine, dar o întregeşte, o completează. Iar dacă-o să mă vezi vreo­da­tă asortat îmbrăcată, să nu mă în­trebi cum fac, că nu ştiu să-ţi spun”.

În bucătărie, chibriturile, ibricul şi cafeaua sunt mereu în acelaşi loc. De acolo le ia în fiecare dimineaţă, du­pă ce se trezeşte. Ziua nu îi începe cu un răsărit. Mai degrabă, cu alarma ceasului deşteptător. „Mă tre­zesc la cât vreau. Dacă am chef să gă­tesc, gătesc, dacă nu, citesc, stau pe net, ies în oraş. Îmi place să citesc.”, şi pipăie cu de­ge­tele faţa de masă maro. Însă aici nu stă nimic scris în Braille. Doar do­uă ceşti şi o scrumieră.

În chiuvetă, aceeaşi ordine. Deschide robinetul, potri­veş­te apa şi întinde mâna spre detergentul de vase. „Văd că nu mai este Axion”, îmi spune mecanic. Cum­pă­ră­turile le face de cele mai multe ori îm­preună cu o altă colegă, Mihaela. „Cumpărături îţi faci dacă ai de cine să fii însoţită, asta-i o problemă realmente. Suni pe cineva şi întrebi: «Vii cu mine nu ştiu unde?» şi persoana respectivă îţi zice sec «nu, n-am chef!». Și tu te resemnezi, că n-ai ce face. Dar singură printre rafturi prin Kaufland cu bastonul în mână n-ai să mă vezi, clar! S-ar putea să plătesc ju­mătate din marfă”.

Amintiri din auzite

Coborâm treptele blocului. Mă ţi­ne strâns de braţ, ca să nu alunece pe gheaţa de pe trotuar. Se opreşte la se­mafor şi aşteaptă să audă ţârâitul ca­re-i spune că drumul e liber. Pă­şeş­te încrezătoare. Un bărbat se prop­teşte în faţa ei, iar Oana îl loveşte uşor. Se strâmbă şi trece ne­pă­sător pe lângă ea. Oana se în­toar­ce brusc înspre el: „Domnule, tu chiar nu vezi că eu nu văd?”.

Coboară scările şi iese în stradă. „Mergem spre autogară acum”. Oa­na face zilnic naveta, câte o oră, până la Târgu-Frumos. „Dacă ştii terenul şi cir­culi singur cu bastonul în mână, pleci din staţia de autobuz, întrebi ce autobuz e, dacă e ce-ţi trebuie ţie, urci. Ştiu câte staţii trebuie să merg şi-acolo mă întâlnesc cu o co­le­gă de serviciu care face şi ea naveta. Mă preia şi urcăm în ce merge spre Târgu – Frumos”, şi îşi întoarce faţa spre mine. Îmi zâmbeşte re­cu­nos­că­toa­re că astăzi merg cu ea până la serviciu. E profesoară în oraşul în care s-a născut, la Liceul „Moldova” pentru deficien­ţe de vedere.

A ales să urmeze liceul la Cluj, dar s-a plictisit repede. S-a înscris apoi şi la Şcoala de Arte, unde, la început, era privită cu reti­cen­ţă de profesori. Îi spuneau că „nu intră în spectacolele din oraş, deşi e bună, pentru că nu vede”. Asta a am­biţionat-o să continue. „Mă discri­mi­nau fără să vrea. Ei se gân­deau să nu mă pună într-o situaţie dificilă, că n-o să mă descurc. Aveau şi oamenii o vârstă şi nişte idei pe ca­re şi le-nfipseseră bine acolo”. A trebuit să muncească mult ca să le do­ve­dească contrariul. La 16 ani a a­pă­rut prima dată pe scenă, în locul unei fete care nu mai putea participa. „Pie­sa era ritmată. N-aveai cum să stai să te uiţi la sală. Adică aveai cum, eu n-a­veam cum”, dar s-a descurcat. Muzica a purtat-o prin toată ţara.

E încăpăţânată de când se ştie. Îşi aduce aminte, râzând, că vroia să mear­gă la şcoală de la cinci ani. „Mi-au dat jucării, s-au gândit că-s dusă cu pluta şi le-am zis «Dă-vă, bă, cu ursuleţii voştri! De ăştia am şi eu acasă, eu vreau altceva». Eu vroiam şcoală, că de-aia m-am dus”, îmi spu­ne, mândră de ea. De mică s-a obiş­nu­it cu statutul ei special, doar că nu s-a considerat niciodată di­ferită. S-a integrat printre co­piii de la bloc, pentru a-l elibera pe fratele mai mare de grija ei. A încercat să joa­ce bedminton şi tenis de câmp, dar s-a trezit devreme la realitate: „Hai să fim serioşi. De bicicletă, până nu mi-am spart capul, nu m-am lăsat. Dar era bine că le-ai vrut, că aşa ai realizat multe chestii despre tine, ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci”.

Oana absolvit Fa­cul­tatea de Psihologie şi Ştiinţe ale E­ducaţiei la Universitatea Babeş Bo­lyai, din Cluj. Apoi s-a angajat la şcoala la care a învăţat în copilăria, din Târ­gu- Fru­mos. Lucra de luni până joi, iar vi­ne­rea pleca înapoi spre Cluj pen­tru cursurile masteratului în Jur­na­lism.

În autogară, zgomotul de mo­toare şi claxoanele îmi acoperă vocea. Pen­tru câteva momente pare că şi-a pierdut ori­ce reper.

„Noi scriem din puncte”

Se desprinde de mine, însoţi­to­rul de azi. Caută în geantă până au­de un clinchet surd. Cheia zgârie uşa până ni­mereşte broasca. Două răsuciri scur­te şi uşa se deschide într-un pârâit strident. Face doi paşi apăsaţi şi-mi spune: „Asta-i săliţa în care lucrez cu copilaşii”. Elevii Oanei aleg cu zgomot li­te­rele de plastic din cutia de lemn. Pe tăbliţele de scris trebuie să apară o propoziţie despre ţară. „Dom­ni­şoara Oana, propoziţia «Mamă, când mai mergem la ţară?» este bună? Staţi, c-am pierdut rândul”, o întreabă Andrei, căutând semnul de literă mare cu bu­ri­cele degetelor. Pro­fe­soara se în­toar­ce din mijlocul clasei în direcţia de unde a venit vocea. Se apropie de bancă, iar Andrei îi ia degetele într-ale lui şi i le aşază la începutul pro­po­ziţiei. „Da, bravo Andrei! Acum scrie alta”, îi răs­pun­de domnişoara, mân­gâindu-l pe cap.

Clopoţelul sună de pauză. În drum spre cancelarie, îmi face o mărturisire: ar vrea să facă mai mult, să lucreze în consilierea adoles­cen­ţilor. „E pe­rioada în care poţi să-i deschizi. A­de­vărul este că sunt şi foar­te greu de temperat. Dar asta-i, că-i de gândit cum să-i fac să înţe­lea­gă, să mă consum un pic. Şi-mi place să-mi bat capul cu lucruri care mă interesează”. Numai împotriva unui singur lu­cru nu s-a putut răzvrăti: eroarea me­dicală care a lăsat-o fără vedere. La naştere, doctorii i-au administrat o doză mult prea mare de oxigen.. Au ajutat-o să respire, dar i-au ars ochii. Acum se luptă cu altceva: „Cine şti­e ce-şi imaginează oamenii? Că-l pui pe orb, îl lipeşti cu coada de-un scaun şi el stă acolo până te duci să-l iei”.

Alex VARNINSCHI