Lupta cu sistemul

Sistemul nu înseamnă numai Statul. Ar fi bine! Sistemul e suma sinergică a tuturor institutiilor, asociatiilor, organizatiilor şi firmelor a căror relaţie cu cetăţeanul ar trebui să fie una simplă şi consecventă, dar este birocratic sofisticată şi imprevizibilă. E vorba I despre entităţi colective, care funcţionează şi reacţionează solidar şi agresiv. Pede o parte îşi acoperă incompetenţele şi inca- pacităţile organizatorice sub un munte de formalisme, pe de alta – dacă se simt atacate – ripostează violent, conform sistemului „Dai în tata – dai în mine, dai în fabrici şi uzine”.

Planul de sufocare a cetăţeanului a fost îndeplinit

Pe un blog intitulat chiar „Lupta cu siste­mul” găsim următoarele definiţii: „Noi: eu, tu, Fane de la sculărie. Forme de organizare pentru noi: Cozi, turme, grămezi de rugby. Ei: Ministere, Agenţii, Primării, Poliţii, Miliţii. Ei asimilaţi: Bănci, multinaţionale furnizoare de servicii mai mult sau mai puţin utile, foşti Ei pri­vatizaţi pe 3 lei şi redenumiţi pompos. Forme de organizare pentru Ei: ghişee, amplasate de obicei la nivelul buricului, ca să forţeze înclina­rea puternică a corpului nostru. Ei asimilaţi se mai pot organiza şi în «servicii clienţi». Lupta: care pe care. Arme: nervi, diazepam, ambiţie, tupeu, rezistenţă fizică”.

Absolut nimic nu e întâmplător – de la înăl­ţimea ferestruicii prin care trebuie să vorbeşti, aplecat umil, cu reprezentantul Sistemului, până la celebrele texte scrise cu literă mică, pe care de obicei nu le citeşte nimeni şi care cuprind detalii esenţiale despre contractul pe care tocmai îl semnezi şi care poate fi o bucăţică de hârtie pe care nici nu te uiţi, dar care tot con­tract este, cu obligaţii de ambele părţi. Aţi citit vreodată ce scrie pe o chitanţă de la curăţătorie (în afară de a verifica lista obiectelor lăsate şi preţurile prestaţiilor)? Ei, bine, aflaţi că scrie aşa: dacă – indiferent de motiv – vi se distruge cos­tumul, puteţi primi maximum de zece ori costul operaţiei de curăţire! Care n-are legătură cu preţul costumului. Tare, nu?

De regulă, însă, contractele sunt atât de stu­foase încât descurajează tentativa de a le apro­funda – în orice caz nu înainte de a le semna. Reprezentantul Sistemului te îndeamnă s-o faci, dar ar dura cel puţin o jumătate de oră ca să şi înţelegi ce semnezi. Un exemplu şi de aici: într-un contract CASCO, mult după jumătatea documentului, la obligaţiile asiguratului apare, halucinant: „16.2. Să manifeste grijă faţă de bunul asigurat în toate împrejurările (fără virgu­lă! – n.TCZ). Dovada îndeplinirii acestei obli­gaţii revine Asiguratului”!! Să traducem: ai o daună, ceri prima, ăia zic „Da’ n-ai avut grijă de ea! – Ba da! – Dovedeşte!”

Înainte de a continua ar trebui să răspun­dem la două întrebări:

1. Nu cumva suntem toţi parte a Sistemului, membri ai unui sub-Sistem, mai mare sau mai mic, aşadar victime şi călăi deopotrivă? Răspunsul este negativ. Cei mai mulţi dintre noi nu facem parte din nici un sistem pentru sim­plul motiv că nu facem parte din nici o formă asociativă. Doi oameni care lucrează în acelaşi birou nu fac neapărat parte din acelaşi sistem – sau din vreunul -, rareori funcţionează în inter­dependenţă şi aproape niciodată solidar. Apartenenţa la acelaşi loc de muncă este la fel de relevantă ca apartenenţa la aceeaşi Asociaţie de locatari.

2. Este lupta cu Sistemul o caracteristică românească, eventual est-europeană, sau toată lumea se află în aceeaşi situaţie, cu unele variaţii? Diferenţele Est-Vest sunt, (şi) în această privinţă, uriaşe. Sigur că birocraţie există peste tot, dar asemănarea se opreşte aici. Când auzim că un cetăţean occidental a obţinut despăgubiri ameţitoare pentru un viciu de formă produs de o firmă sau de o instituţie a statului, trebuie să înţelegem că la ei se urmăreşte legiferarea cât mai multor prevederi în favoarea individului, pe când la noi actele normative – de la legi până la regulamente de ordine interioară – sunt des­tinate protejării Sistemului.

Cappo dei tuti cappi este, fireşte, Statul. Statul are în mână toate pârghiile posibile. De regulă, le foloseşte atât de prost încât e greu să-ţi dai seama dacă e idiot sau viclean. Un exemplu: Codul Numeric Personal a fost inventat şi a fost pus la temelia ditamai Direcţiei de Evidenţă Informatizată a Persoanei pentru a asigura identificarea unică şi rapidă a fiecărui individ. Asta ar fi trebuit să însemne că în orice act – public sau privat – e suficient să-ţi precizezi CNP (aşa cum fac americanii cu numărul de asistenţă socială), pentru că toate datele despre tine se află în spatele acestui cod. Cu toate aces­tea, de fiecare dată şi peste tot ţi se cer data naşterii (care e chiar în componenţa codului!), adresa, numele părinţilor, ce lapte ai supt de la mama etc. Să fie oare doar incapacitatea funcţională a Sistemului sau e ceva intenţional, parte a planului general de sufocare a cetăţea­nului?

Unul dintre lucrurile pe care Sistemul ştie foarte bine să le execute este să dea tunuri. Dacă miza e mai mică, tunul se dă fără precauţii. Sunt şanse bune să nici nu se bage de seamă. La începutul anilor ’90 într-un singur ziar a apărut  notiţă care anunţa că Guvernul a exceptat de la taxe vamale… mesele de biliard! Excepţia a fost ridicată peste două săptămâni. Ghici ce joc s-a jucat acolo!

Dacă miza e mai mare, mai întâi se creează panică. Recent, s-a anunţat că şoferii care nu-şi vor echipa maşinile cu anvelope de iarnă între noiembrie şi 31 martie (indiferent de vreme – şi asta în timp ce, în luna noiembrie deja începută, erau 20 de grade!) vor plăti amenzi între 1.500 şi 2.500 de lei. Urmarea a fost logică: îngroziţi, mulţi s-au repezit să-şi cumpere, preţurile au crescut şi stocurile s-au rezolvat. După care, fireşte, am aflat că măsura se amână cu un an, amenzile vor fi mult mai mici şi Dumnezeu ştie dacă se vor aplica, pentru că sunt şanse serioase ca până atunci să avem alt guvern, care poate veni cu alte idei – de exem­plu obligaţia de a avea anvelope de ploaie!

Există însă şi tunuri permanente, cum este cel cu ridicarea maşinilor parcate „ilegal”. Pentru a invoca legalitatea, trebuie să-i asiguri condiţiile. Cum vi s-ar părea să se declare legală exclusiv circulaţia rutieră pe autostrăzi? Or, la peste un milion de maşini înmatriculate în Bucureşti, plus circa 600.000 aflate zilnic în tra­fic, există (oficial şi greu de verificat) vreo sută de mii de locuri de parcare „legale”. Necesarul ar fi nu de 1,6 milioane, ci de cel puţin 4,8 mil­ioane, căci orice maşină pleacă zilnic de undeva (unde doarme şoferul), se duc undeva (serviciu, destinaţie de afaceri) şi mai are cel puţin încă o oprire (cumpărături, vizite – ca să nu mai vor­bim de serviciile de curierat şi livrări diverse!). În condiţiile astea, taxa şi amenda ating salariul mediu pe economie! Plus o taxă zilnică aberan­tă dacă nu poţi să le plăteşti imediat (de pildă, dacă eşti plecat din oraş fără acea maşină!).

Mugur Isărescu: „În 1990 aveam 800.000 de bugetari, iar Statul funcţiona. Acum avem 1,4 milioane şi ne întrebăm unde e problema”. Bun, să zicem că statul s-a făcut mai complex şi are nevoie de mai mulţi bugetari. V-aţi întrebat însă vreodată cine sunt aceştia? Iată cifrele oficiale: cadre didactice – 360.000; cadre medicale; 175.000; funcţionari – 136.000; militari – 133.000; poliţişti – 76.000; magistraţi – 8.000.

Nu e nevoie să calculaţi, vă spun eu: lipsesc 485.000 de persoane. „Personal contractual”. 54,6%. Într-o firmă privată procentul mediu este de 20%. Dar cine sunt cei aproape jumătate de milion? Păi, cine să fie, şefi, secretare, şoferi, contabili şi băgători de seamă, adică oameni care nu oferă nimic, direct, contribuabilului. Orice discuţie despre reformă şi despre salariile mici ale bugetarilor de aici trebuie să pornească.

În Calafat trăieşte un om, Joenel Eugen pe nume, care a vrut să se facă taximetrist. Nu „pieţar” pe şest, ci taximetrist cu acte. A plătit taxele, înscrierea, a făcut tot ceea ce trebuie, dar… nu exista în cadrul Primăriei un serviciu specializat care să-i acorde licenţa. După un an de presiuni, a determinat administraţia locală să înfiinţeze structura şi să angajeze un cetăţean în acest scop ca să-i acorde autorizarea acum auto­rizată. Nu e Kafka, nu e Ionesco, e România.

Direcţiile de Evidenţă a Persoanelor pot avea sedii „trendy”, dar la ce foloseşte CNP se pare că n-a aflat nici o instituţie de stat sau privată.

Am o maşină. Ştiu, e deja o greşeală. Mai ales că e nouă. Maşina, nu greşeala. Drept care i-am făcut CASCO de când am luat-o. Chiar la dealer. Care avea un deal cu Omniasig. N-avea însă şi un deal cu aritmetica, drept care mi-a pus patru rate anuale din patru în patru luni. Anul de 16 luni, marfă.

N-am observat, şi nici n-am ţinut socoteala. Maşină nouă, emoţii, excursii, nu te gândeşti la rate. Mi-am băgat în „Memento” pe telefon data scadentă, aşa cum apărea în contract, minus câteva zile. Şi m-am dus. Acolo, au văzut ăia că nu eram asigurat de o lună. Mi-am asumat neatenţia, l-am înjurat în gând pe dealer, asta e, ce facem? „Facem o repoziţionare”. Cum ziceţi voi.

Dv. dacă plătiţi o rată trimestrială în noiem­brie, când ziceţi că expiră? Corect: în februarie m-am prezentat la noua întâlnire. Ca să aflu că iar eram neasigurat de o lună! Cum aşa? Păi, în noiembrie aţi plătit rata din octombrie. Pardon!? Dacă mi-o fura în octombrie, mi-o plăteaţi? Nu. Dar dacă mi-o fura în ianuarie mi-o plăteaţi?

Nu. Şi de ce vreţi să plătesc eu retroactiv o lună (a doua!) în care NU am fost asigurat? Că aşa e. E pă dracu’. Uite cum facem: ne despărţim şi eu mă duc la alţii, că-s asiguratori la fiecare colţ de stradă. Donşoara ridică din umeri: cum vreau eu. I se fâlfâie. Plec, dar îmi vine o idee şi mă întorc din uşă: Dar dacă arunc ăsta la coş şi facem un contract nou – care e prima lună pe care o plătesc? Februarie! Păi, şi nu vi se pare nimic idiot? Nu, nu i se pare. În general, nu i se pare nimic.

Decid să mă car cu CASCO la alţii. Între timp, citesc contractul de 14 pagini cu font 6 – nu-mi spuneţi că dv. l-aţi citit înainte de a-l semna! – şi descopăr că, da, „repoziţionarea” e prevăzută acolo, nelimitat (adică poţi să plăteşti retroactiv şi un an în care nu ai fost asigurat), dar şi alte prevederi halucinante. Faţă de care nici nu mai contează că la nici unul din sediile societăţilor care asigură maşini nu găseşti un loc de parcare, deşi prezenţa maşinii e obligato­rie, îi fac şi poze.

Florin Gârbea locuieşte pe strada Niculae Caramfil, fostă Şcoala Herăstrău. Acesteia i s-a schimbat numele, după revoluţie. Dar nomen­clatura arterelor bucureştene e o altă problemă ştiaţi că există Intrarea Protonilor?

Gârbea are un garaj, cu toate actele în re­gulă. Doar că, într-o zi, este somat să plătească taxele pentru cele „două” garaje: cel de pe Şcoala Herăstrău şi cel de pe Caramfil. Se duce la Primărie şi descoperă că pentru fiecare din cele „două” garaje există câte un dosar. Dosare gestionate de doi funcţionari diferiţi. Întreabă: „Nu voi, Primăria, aţi schimbat numele străzii? Ba da, dar… Ca să fie totul clar, scrieţi o decla­raţie şi depuneţi-o la Registratură.” Declaraţie că ce? Că garajul de pe Caramfil este tot ăla de pe Şcoala Herăstrău. Scrie aberanta declaraţie şi o duce la Registratură, unde o funcţionară ţâfnoasă (scuze pentru pleonasm) îi zice: „Noi nu înregistrăm declaraţii, numai cereri!” La capătul puterilor, Gârbea bagă capul prin deschizătura ghişeului şi, cu un zâmbet pre­vestitor de apoplexie, şopteşte: „Să spunem că e o cerereee… ” Funcţionara acceptă pufnind şi contribuabilul scapă de obligaţia de a plăti de două ori pentru acelaşi garaj.

Mihai Anton are un apartament. Apar­tamentul are curent electric. Anton plăteşte re­gulat facturile. La un moment dat, îşi mai cumpără un apartament şi, om corect, vrea să treacă pe numele lui contractele cu furnizorii. Pe lângă alte acte, Electrica îi cere dovadă că nu are datorii la lumină acolo de unde pleacă. „Nu plec de nicăieri, e tot casa mea, plătesc şi aici şi acolo, dacă nu plătesc mă sancţionaţi sau îmi opriţi curentul, ca la toată lumea”. Funcţionara este implacabilă: nu se poate, trebuie adeverinţă. Excedat, Anton renunţă să mai preia contractul, care rămâne pe numele fostului proprietar, în vreme ce noul proprietar plăteşte facturile. Întrebarea 1: ce-a rezolvat Electrica ţinând cu dinţii la o regulă stupidă? Întrebarea 2: dacă un om de afaceri prosper are şase apartamente şi mai cumpără unul, îi trebuie adeverinţe de bun platnic din şase locuri diferite?

Cristian şi Mihaela Popescu au un aparta­ment şi mai cumpără unul. Din motive care-i privesc doar pe ei, decid ca ea să-şi facă mutaţia pe buletin în noul apartament. Când încearcă asta, i se cere livretul militar. „Dacă n-am făcut armata nu pot să mă mut?! – Nu livretul dv., al soţului! – Păi, soţul nu se mută, doar eu – Nu se poate – De ce să nu se poată!? Avem două case, stăm cum vrem în ele, poate ne-am certat, e treaba noastră! – Nu se poate”. N-au mai făcut nici o mutaţie.

Liviu Rădulescu s-a mutat dintr-un aparta­ment în altul. Între multe alte formalităţi, a tre­buit să se „mute” cu telefonul, respectiv să renunţe la contractul pe fosta linie. A făcut cerere. Postul telefonic a fost suspendat (tăcere în receptor). În luna următoare, la vechea adresă i-a venit o factură cu zero impulsuri, dar cu va­loarea abonamentului. A cerut explicaţii şi i s-a spus că a uitat cineva să opereze suspendarea postului, trebuie să achite factura, că dacă este emisă n-o poţi ignora, dar nu e o problemă, fie va primi banii înapoi, fie i se vor scădea dintr-o factură următoare la noua adresă. A crezut şi a plătit. În următoarele două luni au continuat să-i vină facturi la vechea adresă. A protestat de fiecare dată, a plătit de fiecare dată („Dacă nu plătiţi, vi se aplică penalizări”!!!).

Ioana Pandele a vândut un apartament, cedând (cu acte) şi dreptul de utilizare a liniei telefonice. Peste trei ani (sic!), a sunat-o un indi­vid de la Romtelecom, care i-a spus că telefonul respectiv nu a mai fost plătit de doi ani şi jumă­tate. Suma restantă: trei milioane de lei vechi, deci probabil doar contravaloarea abonamentu­lui. „Se poate, eu am vândut apartamentul. – Da, dar să ştiţi că acolo s-au schimbat mai mulţi proprietari între timp. – Păi, cu atât mai mult! – Da, dar a rămas valabil contractul dv. – Să zicem că e aşa. De ce mă anunţaţi după trei ani?

De ce nu aţi suspendat postul pentru datorii!? – Ei, lăsaţi, veniţi dv. aici şi ne înţelegem noi… (sic!)” Nu s-a dus. N-au mai căutat-o niciodată.

Ştefan Munteanu cumpără trei scânduri de la magazinul unei firme. Vânzătoarea scrie fac­tura: „Numele firmei! – Nu, persoană privată. Ştefan Munteanu. – Daţi-mi buletinul, vă rog. – De ce? Eu vă dau banii, dv. îmi daţi marfa! – Aşa e factura… Ce maşină aveţi? – Pardon!!? Dacia… – Nu, numărul de înmatriculare. Trebuie să-l trec aici, la «mijlocul auto». – Şi dacă n-aveam maşină!? – Scriam «taxi». – Şi dacă vroiam să iau scândurile sub braţ?”. La această ultimă între­bare, vânzătoarea, supărată, n-a mai răspuns.

În bloc la Andrei Stan, citirea contorului şi plata curentului electric s-au efectuat ultima oară în luna mai. În iulie s-au schimbat con­toarele, dar atât. În septembrie a apărut din nou încasatoarea, care a notat noii indici, le-a spus că ea a fost în concediu câteva luni, facturile vor veni în octombrie şi vor fi în jur de 1,5 milioane de lei. În octombrie, lui Stan i-a venit o factură de 170.000. S-a dus s-o plătească. Acolo a aflat că mai are o factură restantă (de când!?), de 130.000. A plătit-o şi pe aia şi a întrebat opera­torul de la calculator: „Mai am ceva de plătit? – Nu, sunteţi la zi”. În ianuarie, a găsit strecurată pe sub uşă o factură de 1,4 milioane, în care erau menţionate patru perioade diferite, însumând două luni.

La cozile de la „Direcţia taxe si impozite” nu se dă nimic. Dimpotrivă, se cere. Din ce în ce mai mult şi mai fără noimă.

Pe factură era scris cu pixul un număr de telefon şi precizarea „După ora 20.00″. N-a apucat să sune, că a venit omul. „Nu sunt încasator, sunt inginer, da’ m-am gândit să vă fac un serviciu, că suntem vecini, stau două blocuri mai încolo”. Stan a cerut explicaţii despre factură: „Un milion jumătate în două luni!? – A!, nu e doar pe astea două luni, e şi din urmă. – Păi, cum, dacă aşa scrie şi dacă opera­torul dv. mi-a zis că nu mai am nici o restanţă?

• Păi, da, dar probabil n-aţi fost acasă când s-a citit ultima oară, şi a pus calculatorul din oficiu

• Şi de ce pe patru fracţiuni de perioade? – Probabil că a luat în calcul schimbarea de vreme, e mai frig, se consumă mai mult… E un program foarte bun, l-am luat din Spania! – Şi de ce vine azi factura care are scadenţa peste cinci zile? – Ei, legal e zece zile, dar… Io am găsit factura asta la noi pe geam şi m-am gândit să vă fac un serviciu! – De ce nu spuneţi că încercaţi s-o acoperiţi pe încasatoare, care n-a mai venit cu lunile? – Da’ dv. de ce nu v-aţi sesizat că aţi plătit prea puţin? – Pardon!? Ce facturi au venit, alea le-am plătit! Oricum, nu am atâţia bani. Pot să plătesc în două rate. – Păi, nu e legal, da’ să văd ce pot face, că suntem vecini… ” A venit în ziua următoare cu altă factură, pe jumătate din sumă. Că erau vecini.

Cumperi un apartament şi te muţi în el. În ultimii trei ani n-a fost locuit. După o vreme, primeşti o recomandată de la Finanţe, cu adresa exactă, dar pe numele unei firme. Cetăţean exa­gerat de onest, suni la Finanţe să le spui că nu-i nici o firmă p-acolo. „Atunci nu trebuia să opriţi scrisoarea!”, te ceartă vocea finanţelor. „Poftim!? Am găsit-o în cutia poştală!” „Aha… Atunci trebuie să veniţi aici, la ghişeul 23, la etaj, cu actele de casă, să daţi o declaraţie că locuiţi acolo şi nu aveţi nici o firmă”. „Poftiiim!? Nu vreţi şi o declaraţie că nu sunt preşedintele României!? Doamnă, asta nu e problema mea, e problema dv., că nu vă încasaţi banii! Nu e sufi­cient că v-am semnalat?” „Nu, că aşa ar putea suna oricine să zică orice”. „Bine, atunci n-o să mai sun nici eu”. „O să continuaţi să primiţi somaţii”. „Şi? Nu-mi sunt adresate!”

Exact acelaşi lucru se întâmplă cu extrasele de cont care vin pe numele penultimilor pro­prietari, care nu mai locuiesc aici, deja, de patru ani. Anunţi banca şi banca zice: „N-avem ce face, câtă vreme nu avem o cerere de la titularii de conturi să nu le mai trimitem la adresa aceas­ta!” Da? Bine, atunci trimiteţi! Poate au murit de mult… Ce să mai vorbim despre secretul ban­car, că ai putea să le consulţi ălora conturile!