Sunt uimit. Maestrul poartă o pălărie maron din fetru moale şi un pardesiu elegant care-i dă un aer retro. America anilor ’30. N-are nimic din seriozitatea lugubră a oamenilor religioşi aşa cum îi cunosc eu, nimic din asprimea moralizatoare a preoţilor în spatele cărora pare să pândească o divinitate răzbunătoare ce poartă într-o mână o balanţă a păcatelor şi în cealaltă o sabie. Maestrul Dokusho Villalba este un călugăr zen, desigur, dar chiar şi aşa râsul său sănătos, de bărbat trecut prin multe, pare să n-aibă nimic de-a face cu ceea ce suntem noi obişnuiţi să vedem într-un călugăr. Îmi place din prima clipă. În preajma lui se prăbuşesc toate clişeele.

O ţigară cu un maestru zen

Ia să vedem, îmi spun în timp ce el face primele gesturi, ce ştim despre el. Vasăzică acest spaniol născut în sud a studiat cu cel mai important maestru zen european, numit Thaisen Deshimaru, prin anii ’70, apoi a plecat în Japonia unde, la fel, a fost discipolul unui alt mare maestru care i-a încredinţat dharma. Adică l-a iniţiat şi i-a dat dreptul ca el însuşi să facă iniţieri. Apoi Dokusho Villalba s-a întors în Europa şi a fondat cel mai important templu zen din Spania, Luz Serena, unde mii de oameni interesaţi de meditaţia şi de filosofia zen vin să înveţe cu el. Este scriitor, filosof şi artist fotograf, îl interesează psihologia şi politica, artele audiovizuale şi politicile sociale şi economia, face traduceri ale unor cărţi clasice din chineză. Ce mai, biografia oficială a acestui personaj, aşa cum poate fi ea găsită pe internet, este impresionantă, îmi spun, în timp ce el zâmbeşte cu gura până la urechi, îşi scoate pălăria borsalino şi pardesiul şi se aşază într-o poziţie comodă privindu-mă la rândul său. De ce vreau de fapt să fac acest interviu cu el? Mă ia prin surprindere. Pentru că am citit ultima lui carte despre zen în lumea modernă şi pentru că acolo scria un lucru cu care am rezonat: nu există altă criză în această lume, decât o criză interioară a omului modern. Crizele sociale, politice, economice, ecologice şi de oricare ar mai fi ele, nu sunt decât manifestări ale acestei crize fundamentale, interioare. Şi eu cred acest lucru, îi spun, în timp ce el mă priveşte cu un zâmbet larg, şi mai cred, ca şi el, că soluţia este una spirituală, numai că nu sunt prea convins de faptul că budismul zen… Mă ascultă cu îngăduinţă surâzătoare, eu observ hainele interesante pe care le poartă, un fel de sacou-kimono maron, asemănător cu cele folosite în artele marţiale, el îşi scoate o ţigară, şi-o aprinde tacticos şi, după ce suflă fumul în tavan cu evidentă plăcere, zice: „Criza spirituală a omenirii e o temă prea serioasă pentru această după-amiază. Ai meditat vreodată?“ Am încercat, zic, dar nu ştiu dacă am reuşit. El stă o clipă pe gânduri şi apoi adaugă: „Majoritatea dintre noi se preocupă de salvarea celorlalţi, inclusiv a omenirii, dar se tem să privească în interiorul lor, acolo unde se nasc de fapt crizele lumii. Exteriorul este doar o oglindire colectivă a interiorului fiecăruia dintre noi. Vrei să arunci o privire în interiorul tău?“ Fumul ţigării sale se rotea albastru într-o rază de soare, iar eu am băgat de seamă că din profil maestrul seamănă cu DeNiro.

Conştiinţa ca o oglindă

Acesta a fost primul contact cu maestrul Dokusho Villalba, un om care, în cele patru zile în care a stat în România, mi-a devenit prieten. La început am crezut că va fi încă un personaj insolit pe lunga listă a oamenilor pe care i-am cunoscut în calitate de jurnalist. Un călugăr budist în România! A fost mai mult decât atât. Nici acum nu ştiu dacă el ca persoană sau abordările sale venind din înţelepciunea milenară a Orientului au fost acelea care au avut darul de a mă conduce cu un pas mai aproape de mine însumi, căci acesta este principalul lucru care mi s-a întâmplat în cele din urmă şi, aveam să descopăr, această apropiere de noi înşine este cheia întregii cunoaşteri pe care se bazează budismul zen şi a soluţiilor pe care le poate aduce în această lume. În zilele noastre există parfumuri zen şi restaurante zen, atitudine zen – care pentru europenii în pas cu moda înseamnă un fel de zâmbet discret şi misterios în colţul gurii, dar şi arhitectură zen care, în spatele designului simplu de sorginte asiatică, ascunde fiţe tehnologice cu preţuri exorbitante. Ce este de fapt zen?, am întrebat cu gândul la confuzia enormă ce domină civilizaţia secolului 21 şi simţind că poate este nevoie de o clarificare. Era a doua zi după ce-l cunoscusem pe maestrul Dokusho şi el se pregătea pentru lansarea propriei sale cărţi ce urma să aibă loc seara, într-un mod specific: nefăcând nimic, doar bucurându-se de lumina dimineţii. Într-o oră de plimbare relaxată, Dokusho Villalba a coborât în adâncurile timpului, cu 1.500 de ani înainte de Hristos, mi-a povestit viaţa lui Buddha Sakyamuni, prinţul indian care a abandonat totul pentru a găsi o cale de eliberare a omenirii din suferinţă. În cele din urmă a găsit-o şi a transmis-o, din maestru în maestru, până în zilele noastre. Vasăzică budismul zen este o cale spirituală de eliberare a umanităţii din suferinţă. Enorm, nu? Când am înţeles ce vrea să spună, maestrul m-a privit o clipă, a răspuns zâmbetului meu puţin sceptic cu un zâmbet senin şi a zis aşa: „Descoperirea lui Buddha este aceea că durerea este inerentă acestei stări materiale în care suntem, dar că suferinţa este inutilă. Budismul face o distincţie foarte subtilă între durere şi suferinţă. Sigur că, atunci când pierdem pe cineva drag, aceasta ne produce durere. Dar a prelungi această durere pentru restul vieţii este suferinţă, o durere prelungită artificial şi inutil de mintea noastră. Înţelegi? Iar noi suntem nişte experţi în a ne produce singuri suferinţă. Priveşte împrejur, trage aerul şi soarele în piept, simte pământul sub tălpi în acest moment: acum! Ce problemă ai acum? Nici una, totul este perfect. Cât va dura această stare? Trei secunde, pentru că într-a patra îţi vei aduce aminte că te-ai certat cu iubita ta, că ai datorii la bancă şi că odată ai fost bolnav, că s-a prăbuşit cursul valutar şi că Europa este bântuită de criză, şi toate aceste lucruri le re-creezi cu mintea ta. Nu mai eşti în prezent, nu mai eşti atent la această clipă solară, ci eşti într-un trecut căruia chiar tu îi dai viaţă dintr-un impuls masochist, ignorând realitatea. Şi dacă nu eşti în trecut, eşti în viitor, făcându-ţi griji pentru viitorul umanităţii, făcând planuri de salvare şi creând scenarii ingenioase. Din nou, clipa de faţă, singura care există cu adevărat, îţi scapă printre degete. Acesta este mecanismul suferinţei generate de minte. Zen este calea de a ne elibera de această suferinţă. Buddha spune că izvorul suferinţei este ignoranţa. Pur şi simplu nu vedem realitatea aşa cum este ea cu adevărat, pentru că este obturată de gânduri, de amintiri, de emoţii, de proiecţii care întunecă adevărata conştiinţă. Conştiinţa este doar o oglindă pentru toate acestea. A ţine oglinda curată şi a fi conştient că imaginile care trec prin ea sunt doar imagini, înseamnă a fi conştient. Există multe căi de a ajunge la această conştienţă, dar calea lui Buddha, care se numeşte zen, presupune a te aşeza în meditaţie.“ Clar, mi-am spus, trebuie să învăţ să meditez.

Un portret zen al timpurilor moderne

Ce legătură este între toate acestea, veţi spune, şi ieşirea umanităţii din criza economică în care se află? Cu ce ne mai poate ajuta Buddha astăzi, când lucrurile sunt aşa cum sunt? Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu. În seara aceea, maestrul s-a îmbrăcat în costumul tradiţional de maestru zen, cu kimono şi cămaşă albă, pentru a se întâlni cu concetăţenii mei. Nu vă povestesc despre această întâlnire, deşi poate că ar merita, căci a fost plină de surprize. Vă voi spune doar că surpriza a fost nu numai de partea „noastră“, dar şi a maestrului, care a descoperit că românii sunt, pur şi simplu, un public extraordinar, că ştiu mult mai mult decât şi-ar fi închipuit, că aplecarea lor naturală către spiritualitate, de oriunde ar veni ea, îi face să perceapă cu uşurinţă înţelesuri care în Occident ar putea fi considerate ermetice. Ideea principală a expunerii lui Dokusho Villalba a fost aceea că civilizaţia tehnologică de tip occidental, bazată exclusiv pe domnia minţii, pe raţionalism şi pe materialism, ne-a îndepărtat de inima noastră, de ceea ce suntem noi cu adevărat în interiorul nostru. Pentru Dokusho Villalba, capitalismul şi comunismul sunt amândouă materialiste, pentru că se raportează doar la ceea ce putem atinge cu mâna, la ceea ce putem avea, mânca, cumpăra sau poseda, uitând cu desăvârşire că suntem, în acelaşi timp, şi fiinţe spirituale. Pierderea contactului cu spaţiul nostru interior provoacă un gol, o nelinişte, o spaimă existenţială pe care noi nu o conştientizăm, dar care ne însoţeşte în fiecare clipă ca o umbră. În zadar încercăm să o acoperim, să o umplem, cum spunea el, cu o maşină nouă, cu o casă nouă, cu o vacanţă de cinci stele, cu muncă sau cu o iubire de conjunctură. Golul nu se lasă astupat şi este cel care stă la baza a ceea ce Dokusho Villalba a numit „o stare de rău existenţial“ care se accentuează în ciuda oricărui progres tehnologic, în ciuda oricăror bunuri materiale am avea. După secole în care spiritualitatea europeană a fost desîncarnată, în care trupul şi materia au fost considerate sursa tuturor păcatelor de către religiile tradiţionale, în timpurile noastre am căzut în extrema cealaltă, lăsându-ne descoperită inima. Nu mai ştim să comunicăm de la inimă la inimă, ci numai prin sms-uri şi mail, comunicarea a devenit virtuală, emoţiile noastre au devenit virtuale şi ele, căci plângem la telenovele în faţa ecranelor, dar nu ne mai impresionează milioanele de morţi ai tuturor războaielor şi nu mai ştim să-l simţim pe cel de lângă noi. Muncim cât mai mult pentru a consuma cât mai mult, într-o sarabandă absurdă care secătuieşte planeta şi erodează baza fiinţei noastre. Aceasta este cauza inexplicabilului fapt că cetăţenii celor mai bogate ţări se declară cei mai nefericiţi, a faptului că rata sinuciderilor în aceste ţări a crescut la cote astronomice, la fel ca şi consumul de alcool şi droguri de toate felurile, şi toate acestea pleacă de fapt de la înstrăinarea noastră faţă de propria noastră fiinţă. Şi zen-ul? Ei bine, zen-ul este una dintre căile care ne pot conduce înapoi, acasă, la fel ca oricare altă cale spirituală. Doar că a ne întoarce la noi înşine, pe orice cale, înseamnă a declanşa în interiorul nostru o revoluţie a conştiinţei, o revoluţie a felului în care privim lumea şi pe noi înşine.

Când Dokusho Villalba a tăcut, am privit oamenii din sală şi am ştiut nu numai că au înţeles totul, dar că, undeva în adâncuri, ceva s-a mişcat. Nu sunt sigur că maestrul are un asemenea public peste tot în lume pe unde vorbeşte despre spiritualitatea zen.

A privi cu inima

Suntem la mânăstirea Antim, iar maestrul nu a fost niciodată într-o mânăstire ortodoxă. Ştie totul despre isihasm şi despre Rugăciunea Inimii, ştie despre călugării ortodocşi care au fost aruncaţi în puşcăriile comuniste ale anilor ’50, dar niciodată nu a păşit într-o mânăstire. Şi-a dorit întotdeauna pentru că, după el, această Rugăciune a Inimii este foarte aproape de meditaţia budistă. Îl privesc cum păşeşte înăuntrul bisericii, cum priveşte icoanele pictate pe pereţi şi sculpturile în lemn filigranat ale uşilor împărăteşti minute în şir, cum pare că adulmecă siluetelor celor câţiva călugări. „Suntem ca picăturile de rouă, dimineaţa. Apa coboară din aer şi devine vizibilă pe frunze la fel cum spiritul nostru coboară din marele spirit şi devine vizibil în corp. La răsăritul soarelui, picătura de rouă este resorbită înapoi, de unde a venit. Nu dispare, doar îşi schimbă forma“, avea să-mi spună el mai târziu, aşezat pe scările bisericii de la Antim. „La fel, când murim, spiritul nostru este resorbit în marele spirit universal. Ştii ce se întâmplă în meditaţie? Ne retragem toată atenţia din lumea exterioară pentru a o focaliza în inimă, acolo unde este centrul fiinţei, esenţa. Inima este o poartă. Ne resorbim spiritul din exterior şi îl lăsăm să se ducă, prin poarta inimii, acolo de unde a venit. Asta este meditaţia, un proces de interiorizare profundă.“ Priveşte împrejur şi scoate o ţigară pe care n-o mai aprinde. „Rugăciunea inimii este acelaşi lucru. O trecere prin poarta inimii, o interiorizare profundă.“ Vorbeşte aproape în şoaptă, nu ştiu de ce. „E acelaşi lucru. Buddha voia să elibereze umanitatea de suferinţă, iar Iisus voia să mântuie umanitatea din păcat. Amândoi erau motivaţi de un fel special de iubire pentru oameni, pe care noi o numim compasiune. Este un fel de iubire liber de orice ego. În creştinism se numeşte Iubire Christică. Îţi dai seama de ce amândoi vorbesc mereu despre inimă şi despre a simţi?“ Priveşte împrejur, observă oamenii care aprind lumânări pentru vii şi pentru morţi, şi vrea să facă şi el asta. „Doar formele sunt diferite, prietene, doar formele, esenţele sunt aceleaşi pretutindeni. Există un singur fel de trăire mistică, un singur fel de revelaţie, acelaşi, oricum l-ai numi. Vorbim cu toţi despre acelaşi adevăr, iar aceia care l-au trăit cu adevărat ştiu să-l recunoască oriunde l-ar vedea, în orice religie.“

Am vorbit mult în ziua aceea. De la mânăstirea Antim am plecat la Cernica, pentru că voia să vadă mai mult, să adulmece mai mult aerul ortodoxiei româneşti despre care credea că poate fi pur şi simplu simţit. „E suficient“, zicea, „să fii atent atunci când intri într-un spaţiu, fie el ortodox, budist, catolic sau de orice fel, şi să asculţi, să închizi ochii şi să simţi ceea ce pătrunde în spaţiul interior. Uneori poţi înţelege lucruri mai importante decât ai citit în toate cărţile despre ortodoxie şi pentru asta poate fi suficientă o singură clipă de percepţie conştientă.“ L-am însoţit pe Maestru peste tot, şi m-am minunat de felul liniştit şi atent în care privea totul, oamenii, picturile, clădirile, cum privea împrejur ca şi cum pretutindeni ar fi fost semne pe care el încerca să le descifreze. În tot acest timp am vorbit despre budism şi despre creştinism, despre asemănările uneori formidabile între aceste două religii atât de îndepărtate aparent. Buddha şi Iisus şi-au dedicat vieţile, amândoi, unei încercări de o superbă generozitate: aceea de a salva omenirea din faţa suferinţei. Fiecare dintre ei a descoperit o cale şi fiecare dintre aceste căi avea în centrul său inima. A privi cu inima. Pentru fiecare dintre ei, iubirea a fost ceea ce i-a împins în încercările lor de a salva omenirea. Dar cum rostul acestor rânduri nu este acela de a face religie comparată, o să mă rezum la impresii. Mi-a plăcut detaşarea şi curiozitatea surâzătoare cu care omul acesta poate discuta despre orice fel de idei, mi-a plăcut interesul deschis de a afla puncte de vedere diferite aparţinând unor doctrine diferite şi acest lucru m-a făcut să mă gândesc la lunga şi sângeroasa istorie în care oamenii s-au ucis unii pe alţii în numele credinţei lor. Mi-a plăcut relaxarea cu care omul acesta putea să accepte adevărurile altora, fără să simtă nici o clipă că aceste adevăruri i-ar putea ameninţa în vreun fel sistemul de valori. Căci în budism nu există „adevărul unic“. Există doar căi multiple care duc în acelaşi loc, iar aceste căi, diferite şi uneori complementare, se referă la aceeaşi realitate supremă a unui univers în care încăpem cu toţii.

Cum să ajungi maestru zen

„Până la 16 ani fusesem crescut într-o şcoală religioasă catolică. Am fost copil de cor şi foarte apropiat de lumea catolică în care, de fapt, mă atrăgea caritatea şi dorinţa de a alina suferinţa altora. Am părăsit religia catolică din cauza autoritarismului, a dogmatismului şi a ritualismului său gol de orice sens, atunci când aveam 16 ani. Eram într-o căutare spirituală dureroasă. Am lucrat în mai multe organizaţii sociale catolice, în cartierele sărace, unde duceam mâncare, medicamente şi făceam campanii de alfabetizare. La 18 ani credeam că am găsit sensul: caritatea nu ajungea. Trăiam într-un sistem social injust, care era cauza suferinţei şi am vrut să schimb această cauză. M-am înrolat într-o mişcare politică clandestină, de stânga,  cu dorinţa de a schimba sistemul. Era pe timpul dictaturii lui Franco şi mi-am riscat viaţa în operaţiuni anarhiste. Într-o bună zi am fost din nou dezamăgit. Era mereu vorba despre o chestiune materialistă: despre salarii, case, pensii, despre a consuma mai mult şi a avea mai mult. Pe mine mă interesa latura spirituală. Mi-am dat seama că nici lupta politică nu era un mijloc de a schimba lumea şi că ceea ce trebuia schimbat ţinea de spirit, nu de materie. Pentru mine, singura revoluţie care m-ar fi mulţumit ar fi fost o revoluţie a conştiinţei, nu-mi mai era suficientă una socială, care se referea doar la proprietatea asupra bunurilor. Era în anii ’70 când mişcarea hippie ajunsese în Spania. Am intrat în contact cu contra-cultura hippie a acelor ani şi am descoperit LSD-ul. A fost o poartă fantastică, o deschidere enormă a conştiinţei, care m-a condus la studiile asupra conştiinţei ale lui Stanislav Grof şi a generaţiei sale. Artele, psihologia, studiile metafizice, toate acestea se înlănţuiau într-o enormă sarabandă. În cele din urmă am căzut într-o criză existenţială profundă, căci mi se părea că nimic şi nimeni nu va putea aduce tot acest univers multidimensional în realitatea imediată. Atunci am descoperit zen-ul şi meditaţia. A fost o revelaţie. Am ştiut imediat că meditaţia mi se potriveşte. Am studiat un an cu acel maestru şi apoi, după o experienţă spirituală majoră, am părăsit şcoala unde mă pregăteam să devin profesor şi am ales definitiv calea. Am plecat la Paris unde am studiat cu maestrul Taisen Deshimaru, apoi, când el a murit, am plecat în Japonia unde am studiat cu un alt maestru, Narita Roshi. Într-o bună zi am pus chiar eu bazele unui grup de studiu şi în cele din urmă ale unui templu budist: Luz Serena.“  Aceasta este povestea incredibilă a unui puşti catolic, ajuns anarhist comunist, apoi hipiot, pentru ca în cele din urmă să găsească înţelepciunea. Ce-aş putea să adaug?

Meditaţia

Se numeşte zazen. Sunt într-o sală elegantă de la Marriott, împreună cu încă vreo 20 de oameni veniţi să experimenteze. Lumină palidă. Nici un însemn, doar un mic altar făcut dintr-o masă mică pe care se află lumina unei lumânări, o floare şi un mic portret al lui Buddha. Trebuie să ne aşezăm într-o anumită poziţie care seamănă cu cele din yoga, cu picioarele încrucişate. Apoi, totul este o chestiune de retragere a atenţiei din exterior, către ceea ce se află înlăuntru. Ceea ce am trăit este greu de povestit pentru că nu există destule cuvinte pentru asta. Gânduri, emoţii, amintiri, într-un flux de o complexitate şi o forţă inimaginabile treceau prin mine şi în acelaşi timp le puteam trăi ca şi cum aş fi fost un spectator al tuturor acestora. Pentru prima dată am înţeles că „eu“ nu sunt egal cu gândurile mele, cu emoţiile şi cu nimic din ceea ce simt sau fac. „Eu“ sunt altceva, ca un fel de oglindă a tuturor acestora, ceva fără de nume şi fără o identitate precisă. Nu ştiu cât de departe am mers în acest exerciţiu. Pot să vă spun că nu ştiu când au trecut opt ore. A fost o experienţă uluitoare şi revelatoare care trebuie trăită pentru a fi înţeleasă. Atunci când totul s-a terminat, pentru un timp, n-am mai avut de pus nici o întrebare.

Maestrul Dokusho Villalba a vizitat România la invitaţia Asociaţiei de Terapii Transpersonale (ATT) şi a Editurii Elena Francisc, care i-a publicat, recent, volumul Zen-Calea către a fi în era globalizării, un manual despre întoarcerea la inima noastră, în timpuri dominate de zeii banului. Pentru mai multe informaţii despre workshop-urile de zazen cu maestrul Dokusho sau despre cărţile sale puteţi accesa www.att.org.ro şi www.efpublishing.ro.

Taguri: nr. 6 / iunie 2009 Tweet

Saturday, June 20th, 2009 at 11:05 am, ZOOM, RSS feed