Puncte colorate se ițesc dintre valurile de pe Siutghiol. Ca niște buline aruncate pe suprafața încrețită de vânt a apei: galbene, albe, negre. Sunt câteva zeci, poate chiar o sută, dacă stai să le numeri. E duminică, 20 septembrie, și a început triatlonul.
Triatlonul înseamnă 1,5 km înot, 40 km bicicletă și 10 km alergare. Acestea sunt distanțele probei olimpice. Există și varianta sprint, cu distanțele la jumătate. A devenit probă olimpică la Sidney. Varianta hard este concursul de Ironman unde distanțele sunt, deja, impresionante: 3,8 km înot, 180 km bicicletă și maratonul (42,2 km).
Bulinele sunt căștile înotătorilor: galbene – pentru cei de la proba olimpică, albe – cei de la sprint, negre – ștafetă. Se luptă cu apa, cu valurile, cu timpul și cu ei înșiși. Mulți nu se grăbesc. Trebuie să-și conserve energia până la final, pentru mulții kilometri de bicicletă și de alergare. Mai au ore întregi până la finiș. Înoată într-un triunghi delimitat de balize, sub ochii pe jumătate uimiți ai salvamarilor. N-au mai văzut așa ceva, dar le place. Oameni obișnuiți, în marea lor majoritate, cuprinși de frumoasa nebunie a sportului. Oameni care se luptă cu ei înșiși pentru a deveni mai buni, mai puternici, pentru a-și testa propriile limite. Cam ca ei. Adică pasionați de ceea ce fac. Câteva căști se distanțează vizibil de restul plutonului. Sunt profesioniștii. Printre ei, campionul național, Ciprian Bălănescu. Primul iese din apă, cine altul decât Răzvan Florea, olimpicul nostru la natație. Împreună cu doi colegi și-a făcut echipă pentru proba de ștafetă – echipa TYR. La minute bune după Răzvan încep să iasă și ceilalți. Deh, totuși, e înotătorul care a stabilit 57 de recorduri naționale la înot și are 77 de medalii internaționale, multe de aur, în curse de Cupă Mondială…
Se dezbracă de costumele de neopren în timp ce ies din apă, din alergare și, grăbiți, se echipează pentru bicicletă. Triatlonul e continuu. Se cronometrează tot, inclusiv timpul petrecut în momentele dintre probe. Circulația e închisă în Mamaia pe cele trei benzi înspre Năvodari și o mulțime de curioși s-au adunat, deja, să-i privească pe triatloniștii care se aruncă în lupta cu fiecare metru de asfalt. Pentru unii vor fi 40 km. Pentru ceilalți, de la proba sprint și de la ștafetă, jumătate. Încearcă să scoată ce-i mai bun din ei și din echipamentul din dotare. De la „scule“ care costă cât o mașină pentru profesioniști și până la biciclete obișnuite, pe șosea se văd de toate. Un concurent chiar are montat în fața ghidonului coșul de cumpărături. Dar nu asta contează aici. Pe cei mai mulți nu locul în clasament îi motivează ci dorința de a termina cursa, de a-și demonstra lor înșile că pot să o facă.
Deja mulți sunt extenuați. Timpul petrecut la al doilea tranzit e mai lung. Se schimbă încălțămintea de bicicletă cu cea de alergare. Se folosesc creme împotriva contracturilor musculare, suplimente, geluri, energizante, banane… Urmează alergarea, cel mai dur moment al concursului, cum spun mulți participanți. E deja cald și fiecare pas e chinuitor. Mușchii suprasolicitați își cer drepturile. Se transpiră, se gâfâie, se strânge din dinți. Chiar de pe margine simți oboseala de parcă ar fi a ta. Dar simți și îndârjirea, voința de a termina cursa, de a lăsa în urmă momentele de slăbiciune, de a-ți atinge limitele și de a le depăși – lecții de viață pe care sportul ți le predă mai bine decât orice altceva. Bălănescu termină primul, așa cum era de așteptat. Între timp, alții sunt abia la primii kilometri de alergare. Oamenii de pe margine aplaudă și încurajează. Aproape de sportivi, trăiesc fiecare moment al cursei. I-a captivat. Unii vorbesc că ar vrea să se apuce și ei. La post, un polițist pe motocicletă îl oprește la timp pe un individ pe role care sărise barierele și se luase la întrecere cu alergătorii… Mai sunt și din ăștia. Totuși, trăim în țara noastră. Dar vor învăța, în timp. Încep să soseacă și ceilalți. Toți primesc câte o medalie, exact după trecerea liniei de sosire. Pentru că toți sunt învingători, de fapt.
Îl opresc pe unul dintre cei care au participat la proba olimpică. Îl cheamă Mihai Voicu, are 33 de ani și e avocat specializat în dreptul afacerilor, partener la ONV. Iar acum e epuizat dar cu medalia de triatlon finisher la gât. Îl întreb de ce face asta. Îmi spune că „sportul și triatlonul, mai ales, înseamnă o luptă cu mine însumi. O măsură a rezistenței și voinței mele. O ocazie de a evolua măsurabil din punct de vedere fizic. Un mod de a-mi cultiva răbdarea și a-mi exersa strategia. Este interesant întotdeauna să observ cum voința mă face să îmi depășesc limitele fizice deja atinse, când numai gândul te face să învingi oboseala și durerea care se opun continuării competiției. Încrederea în propriile forțe pe care ți-o conferă sunt inegalabile“. Îl privesc și îl cred. Totuși, cum se împacă viața unui om activ profesional cu antrenamentele regulate, cum reușește să-și împartă timpul. „E nevoie de o anumită disciplină a timpului. Antrenamentul și concursurile sunt supra-adăugate programului de muncă și vieții de familie. Trebuie uneori să alegi între a mai dormi o oră în plus dimineața și a te trezi mai devreme ca să pleci la o alergare. Dar e atât de bine când o faci, iar ziua de muncă începută cu un antrenament intens este, fapt dovedit, una în care ești mai eficient și sigur ai o atitudine mai bună, de învingător. Și mai e ceva…“, îmi spune. „Mai e ceva foarte important: sportul te aduce în compania unor oameni pe care, altfel, n-ai fi avut ocazia să îi cunoști. Se fac contacte și se leagă prietenii. Efortul și epuizarea fizică par să fie un mediu propice pentru crearea unui sentiment de frățietate, de camaraderie. Competiția sportivă are, aici, forma cea mai încântătoare: fair-play total și altruism. Plăcerea pe care o dobândești fiind generos cu coechipierul tău.“
Triathlon Challenge Mamaia a fost primul concurs de acest gen organizat la standarde europene în România. Cronometrarea a fost realizată prin cipuri individuale pentru fiecare participant, de la cel mai în vârstă (65 ani), la cel mai tânăr (8 ani).
foto Bivuac Media
CONCURS IRONMAN ÎN ROMÂNIA
La câteva ore după încheierea concursului, stors de puteri și cu cearcăne care se vedeau de la o poștă, un tânăr de nici 30 de ani, exclama: „A fost mai greu să organizez triatlonul decât să termin Ironman! Dacă-mi spunea cineva asta înainte, îl trimiteam la plimbare…“ Eram la Pizza Party – petrecerea de după cursă, cu toți concurenții, organizatorii, sponsorii, mass-media. O petrecere cu mulți carbohidrați, din pizza și paste, așa cum trebuie după orele de efort intens, dar și un moment în care se leagă prietenii, se schimbă impresii și cărți de vizită, se dau sfaturi de antrenament sau chiar se nasc idei de business. Adică se încheagă o comunitate, în jurul sportului. Personajul care a rostit frazele de mai sus este Vlad Stoica, fondatorul și directorul clubului Smart Atletic, organizatorul Triathlon Challenge Mamaia. A fost campion național de polo și de triatlon și Ironman finisher de patru ori. De asemenea, a fost director național de vânzări la TechnoGym și director general PowerPlate România.
–Vlad Stoica, hai să fim sinceri de la început: triatlonul nu e cunoscut în România, în timp ce, în alte țări nu foarte depărtate de noi, e un fenomen de masă. De ce?
– Eu cred că România a ieșit din perioada de tranziție doar de vreo doi ani de zile – și nu mă refer doar la tranziția economico-politică ci și la sport, educație, civilizație etc. Așadar, sportul de masă este la început. La fel și triatlonul, care se înscrie perfect în rândul sporturilor de masă. Dar prefer să las trecutul și să mă focusez pe prezent și pe viitor și să fac în așa fel încât triatlonul să devină un sport popular. Pentru mine este acum ori niciodată…
– În afară de beneficiile evidente – sănătate, condiție fizică etc. – ce altceva câștigă practicantul unui asemenea sport, cum e triatlonul?
– Beneficiile sunt multiple. Un triatlonist, fie el și amator – pentru că, din acest punct de vedere, nu ne interesează în primul rând performanța sportivă, timpii scoși în cursă sau locul în clasament – cțștigă disciplină, un stil de viață sănătos și, foarte important, mulți prieteni. Practic, intri într-o comunitate aparte, de oameni civilizați și educați, în care nu te incomodează „cefele groase“. E și un fel de networking într-un mediu special, în care nu pătrunde și nu rezistă oricine.
– De ce ai ales Mamaia?
– Constanța – Mamaia mi se pare un loc ideal pentru o asemenea manifestare din toate punctele de vedere: există facilități optime pentru toate cele trei probe, există infrastructură turistică, poate oferi expunere și public concursului prin notorietatea locului în sine. De asemenea, privind în viitor, este și o locație ideală pentru concursuri de mai mare amploare. Nu în ultimul rând, am ales Constanța – Mamaia pentru că este sub patronatul Direcției pentru sport a județului Constanța, a cărei directoare este doamna Elena FrĂncu. Fără sprijinul dĂnsei și al direcției pentru sport nu aș fi reușit să organizez ceva de o asemenea anvergură și complexitate.
– Proiecte de perspectivă?
– Anul viitor vreau ca TRIATHLON CHALLENGE să devină cel mai important triatlon din sud-estul Europei și, peste 3-4 ani, sper să pot organiza primul concurs Ironman din România. Acesta va fi, cu siguranță, un eveniment de referință pentru sportul de masă din România.