dosierung valium 10 diazepam 5mg valium uses and dosage

why were fenfluramine and phentermine used in combination buy phentermine phentermine lannett 1742

soma muscle relaxer pill soma drug soma medical associates winchester virginia

doctors who prescribe ambien buy ambien ambien plus diazepam

ambien photophobia buy ambien does ambien put you to sleep or keep you asleep

difference between tramadol and panadeine forte tramadol 50mg tramadol excretion in dogs

purchase diazepam Tulsa buy valium buy valium Midland

ambien 10mg cr ambien sleep ambien cr causing anxiety

xanax heat stroke xanax medication xanax compared to vicodin

yellow valium apo 5 buy valium online valium analisis sangre

DOSAR

Mămăliga e fierbinte!

February 5th, 2012, com Comenteaza

13. 13 ianuarie. În America numărul 13 este cu ghinion, etajele care ar trebui să poarte acest număr sunt direct 14. În România cifra poate fi şi norocoasă, sau nu… Depinde din ce parte priveşti lucrurile. Am avut şi un 13 iunie. Atunci în vara lui ’90, acea zi nu a fost un început, ci doar un preludiu al sfârşitului… Un sfârşit trist, sinistru, terifiant chiar, care a sosit în cele două zile ce au urmat. Acum avem un 13 ianuarie. Care încă nu s-a sfârşit. Şi nici nu ştim, încă, dacă şi cum şi când va fi acel sfârşit.

În 13 ianuarie cei nemulţumiţi au început să se exprime nu numai liber, dar şi în public. Se zice că aşa cum începi anul aşa o să o ţii până la sfârşit… Nu prea ştiu cum se aplică vorba asta la acţiunea celor nemulţumiţi. Nu-mi place cuvântul protestatar, e prea sec şi uşor impersonal, prea vag şi prea detaşat… În fine, e politically correct, of course!

Trecuseră mulţi ani de când spaţiul public, piaţa, agora nu mai fusese un instrument de convingere sau de presiune, parcă uitasem… Uitasem din ignoranţă, din prezenţa normalităţii, din lipsă de raţiune… Cine poate şti?

Pentru că cei din piaţă, nu au avut discursuri sforăitoare, preferând doar scandarea unor lozinci simple şi clare, noi, echipa Flacăra, am ales să ne expunem atitudinea în cuvinte puţine, lăsând loc imaginilor.

Ce rost  a avut violenţa? Cât de  uşor pot  fi  masele  convinse sau  provocate?

Ce rost  a avut  bătălia din 15 ianuarie? Antrenament sau intimidare?

Cine a lovit primul? Şi de ce? Pietre, gaze, pumni strânşi şi bastoane,  căşti şi fulare, focuri şi arestări. Inutil…

 

Din nou steaguri cu gaură.

Nostalgie? Speranţă?

Au trecut cam mulţi ani din ’89 până acum, ne e dor de spiritul de atunci sau doar am stat pe loc?

Măcar avem o atitudine fermă.

Pe o pancardă scrie: Nu înseamnă nu!

Se aude?

 

REVOLUTION 9

Acesta e titlul celei mai lungi piese The Beatles. John Lennon a declarat că intenţia a fost de a picta o imagine a revoluţiei folosind sunete. Astfel, refrenul „number nine, number nine“ se repetă obsedant pe întreaga durată de peste opt minute a melodiei. Atât de obsedant încât nu mai eşti în stare să o asculţi. Şi te saturi. Asta e imaginea revoluţiei lui Lennon – obsesie şi saţietate.

De douăzeci şi doi de ani noi facem revoluţie. Obsedant şi până la saturaţie. Din timp în timp ne adunăm în Piaţa Universităţii ca să strigăm „Libertate!“. Am făcut-o în ’89, în ’90, în ’96, în 2004. O facem şi acum, în 2012. Şi, dacă vom continua tot aşa, o vom face şi de-acum încolo. La nesfârşit. Pentru noi, cele opt minute ale Beatles-ilor pot dura opt decenii.

Eu m-am săturat! Am învăţat refrenul acestor ultimi douăzeci şi doi de ani pe dinafară. Şi, dacă s-a ajuns aici, e clar că, pe undeva, e ceva profund greşit în tot sistemul, indiferent de culoarea celor care au fost, de-a lungul acestor ani, la guvernare. Ceva care transcede atât ideologiile de partid cât şi interesele personale ale politicienilor. Ceva care eludează până şi voinţa poporului, pentru că, până la urmă, toţi indivizii ăştia care ne-au condus destinele au fost aleşi de către noi, cu milioane de voturi, dintre care doar o parte au fost furate sau cumpărate.

Nu ştiu care e acel ceva. Dar simt că e greşit ca o ţară-ntreagă să stea cu gura căscată la televizor pentru că un cetăţean va avea „o intervenţie cu poporul“. O ţară-ntreagă aşteptând cuvintele-minune. Mulţi nădăjduiau să-şi dea demisia, alţii – probabil mulţi şi aceştia – mai aveau o urmă de speranţă-n suflete că respectivul va veni cu rezolvarea miraculoasă a tuturor problemelor, lucru care să le confirme lor înşişi faptul că nu au greşit când au pus ştampila. Parcă nici nu mai are rost să reamintim ce-am primit în schimb. Dar, oare, e prima dată? Oare nu am avut parte de acelaşi lucru, în esenţă, indiferent că pe individul din spatele microfonului îl chema Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Ba da. În esenţă, da. Acelaşi lucru, adică nimic, în afară de vorbe goale şi idei rupte de realitate, amestecate într-o beţie a discursului care părea că nu se mai sfârşeşte.

Cred că de aici trebuie să înceapă adevărata schimbare. Indiferent pe cine am fi votat în anii ăştia, lucrurile ar fi fost la fel – nu poporul a greşit, ci sistemul care reuşeşte să-i aducă la un numitor comun pe nişte oameni care păreau atât de diferiţi înainte să-şi preia mandatul. Iar dacă vrem ca, o dată pentru totdeauna, în Piaţa Universităţii să nu fi murit degeaba pe baricada din ’89, să nu fi fost ciomăgiţi fără rost de mineri în ’90, să nu fi degerat în zadar în viscolul din 2012, ar trebui să renunţăm să mai dăm atât de multă putere unui singur om. Iar „number nine, number nine“ nu ne va mai răsuna în creier, obsedant şi până la saturaţie.

(Alexandru Arion)


Căţărat pe clădirea Universităţii un om flutura un steag. Ar vrea să mai coboare din când în când, pentru că este frig. Dar nu mai are cum. Şi nici nu are loc să se mişte pe cornişa pe care stă. Îngheaţă şi flutură steagul mai departe.

Alături, pe un afiş uriaş, se află o întrebare.

Ghici, ghicitoare mea, ştiţi răspunsul?

Taguri:

Comenteaza