Uneori, pur şi simplu îţi vine să nu mai scrii despre ceea ce fac „dregătorii“ cu viaţa noastră. Poate că asta şi doresc.
Nu a trecut multă vreme de când cei care realizează venituri din drepturi de autor s-au înghesuit la ghișee ca să-și declare veniturile. Media au relatat despre cozi interminabile, despre talmeș-balmeșul provocat de contradicţia dintre normele de aplicare. Încă o dată s-a demonstrat disprețul autorităților față de cetățenii acestei țări de care, chipurile, au grijă.
Nu de multe zile s-a adoptat o nouă Lege a pensiilor, într-o sală în care erau mai puțini deputați decât numărul de voturi înregistrate. O lege mârșavă, care stipulează ca și bărbații, și femeile să iasă la pensie la aceeași vârstă: 65 de ani. Numărul de ani de muncă va urca la 35, față de 27 în prezent. Asta într-o Românie în care speranța de viață este, în medie, de 71,5 ani. Cea mai mică din Uniunea Europeană.
Și, tot de curând, primul-ministru a avut tupeul să afirme că, în 2012, românii vor avea un stat cu care se vor putea mândri în Europa. E de-a dreptul o insultă la adresa inteligenței românilor – numai un imbecil ar putea crede aşa ceva.
… Dar pentru două ceasuri am uitat de marasmul în care ne zbatem, participând la un spectacol al Teatrului Valah din Giurgiu, la conducerea căruia se află în prezent energicul și impetuosul Mircea M. Ionescu. Prestația actorilor în D-ale carnavalului a fost minunată, Adriana Trandafir, Magda Catone, Mihai Ciucă, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, Eduard Adam, Nicolae Botezatu, Liviu Rus, Vasile Toma interpretându-și rolurile cu har și plăcere, într-o montare inspirată, pe care a semnat-o Dan Tudor.
Am urmărit cu interes jocul artiștilor, schimbul de replici spumoase, care de mai bine de un secol stârnesc un haz molipsitor. Am fost, însă, atent și la reacțiile celor peste 400 de spectatori din sală. Tineri și vârstnici, cufundați în magia reprezentației, contemplau iluminați și bucuroși ceea ce se petrecea pe scenă.
În acele clipe de grație, aberațiile domnului Boc și ale susținătorilor săi tembeli nu le mai bântuiau memoria.
Poate că a venit din nou timpul, ca și înainte de 1990, să ne cufundăm mai mult în lectura cărților, să mergem mai des la teatru și la concerte, să colindăm prin expoziții, nu numai pentru a fi răvășiți de miracolul artei, ci și pentru a uita de urâțenia din jurul nostru, de care cârmuitorii noștri de azi ne propun, cu nerușinare, să fim mândri. Mă rog, nu acum, ci în 2012.