Acolo unde americanii nu au reuşit cu perfecţionatele lor tehnici Psyops de cucerire a minţii şi sufletelor, au reuşit – ce-i drept, fără intenţie – românii, de fapt, rromii, cu ale lor manele. Una dintre cele mai solicitate melodii la posturile de radio şi televiziune din Kabul este Cine e inima mea?, interpretată de Maria Vass şi Copilu de Aur. Deşi acasă nu agreez deloc acest gen muzical, când am urmărit videoclipul la televiziunea privată afgană Tolo, acolo la mii de kilometri depărtare de casă, chiar mi-a plăcut.Greu de imaginat pentru un european, fie el vestic sau chiar şi estic, că undeva, pe aceeaşi planetă, semeni ai săi trăiesc precum cei din Afganistan. Nu am auzit şi nici nu am citit pe undeva impresii sincere, adevărate ale primilor militari olteni care au fost trimişi în vara lui 2002 să deschidă calea României spre NATO prin infernul din Kandahar, dar îmi pot închipui că acestea sunt pe cât de teribile, pe atât de nedescris. Fără prea multă pregătire şi suport logistic, pentru doar 40 de dolari pe zi, acei temerari olteni au fost teleportaţi în doar 15 ore cu un container zburător al anilor ’60 numit Hercules C130, din Bănia începutului de secol 21, direct în Afganistanul secolului 14. La propriu şi la figurat. La propriu, pentru că acestea sunt condiţiile în care trăiesc majoritatea afganilor – similare europenilor din secolul 14: fără canalizare şi apă curentă, fără şcoală şi medici, fără industrie, doar mici meşteşuguri şi agricultura opiului, dar mai ales cu multe războaie locale, cu atotputernici lorzi- baroni locali, cu torturi şi pedepse capitale cumplite aplicate public, cu fanatisme şi obscurantisme religioase incredibile pentru era internetului. La figurat pentru că, după calendarul afgan, într-adevăr ei trăiesc undeva prin anul 1300… şi ceva.
După cinci ani de la alungarea tali- banilor şi tot atâta timp de intensă prezenţă militară şi civilă occidentală, cea mai mare parte din capitala cu milioane de suflete, Kabul, continuă să-şi trăiască o viaţă atârnată cu şase secole în urmă. Pe străzile oraşului nu sunt semafoare, doar câte un poliţist speriat, cu o paletă verde în mână, încearcă să fie băgat în seamă prin unele intersecţii. în acest furnicar Toyotele blindate ale internaţionalilor trebuie să se strecoare grăbite de frica atentatelor sinucigaşe, printre măgari şi autobuze multicolore. Nu toate femeile poartă deja celebrul văl albastru numit burqua şi nu toţi bărbaţii afgani sunt îmbrăcaţi în costumele tradiţionale cu turbanele sau fesurile aferente. Acest lucru este valabil însă doar pentru cosmopolitul Kabul. în restul ţării, lucrurile rămân împietrite în tradiţia şi credinţa multiseculară. Chiar şi timpul, sau ceea ce noi europenii numim punctualitate, are o altă semnificaţie în Afganistan, deoarece afganii cred că totul se întâmplă dacă şi atunci când vrea Allah să se întâmple.
Onoarea mai importantă decât mâncarea
România şi-ar putea suplimenta contingentul din Afganistan, format, în prezent, din 900 de militari, conform declaraţiei ministrului de Externe Adrian Cioroianu. Aflat într-o vizită oficială în SUA, acesta a declarat: „Suntem dispuşi să sporim efectivele din Afganistan, în principal pentru o misiune de instruire a trupelor afgane. Orice reconfigurare a trupelor noastre va fi bazată pe negocieri cu aliaţii noştri”.
De o parte şi de alta a drumurilor forfotind de oameni în şlapi de plastic, sunt şanţurile prin care se scurg toate dejecţiile scoase din casele de lut. Cu mirosurile aferente. Magazinele sunt grupate, după tipul de marfă, pe străzi: o stradă cu piese auto de tot felul, o stradă cu lemne de foc sau de construcţie, o stradă cu cărnuri de vită sau oaie atârnate în praful torid şi omniprezent. Deşi Kabulul este situat la 1.830 m altitudine, aerul este greu respirabil, datorită căldurii şi compoziţiei. Ofiţerii din comandamentul NATO mi-au spus că circa 40% din aerul inspirat este format din fecale umane şi animale uscate şi pulverizate apoi în smogul ce acoperă oraşul. într-adevăr, în Kabul poţi vedea ceea ce respiri. Totul este să nu miroşi. Se tolerează însă scobitul/curăţatul în nas. Posibilele infecţii pulmonare sau ale căilor respiratorii sunt însă efecte mai îndepărtate: ceea ce se produce aproape instantaneu după aterizarea pe aeroportul din Kabul este creşterea cu două, trei puncte a tensiunii arteriale, însoţită mai apoi, după consumul mâncării doldora de conservanţi, de senzaţii de vomă. Aşadar, militarii care sunt trimişi în Afganistan trebuie să aibă o sănătate de fier pentru ca în astfel de condiţii ostile să fie capabili să lupte purtând cască şi vestă antiglonţ.
Kabul este oraşul contrastelor. în imensa pădure de case de chirpici răsar insule de verdeaţă înconjurate de ziduri înalte cu sârmă ghimpată şi păzite de bodyguarzi care pentru 500 de dolari pe zi împuşcă fără ezitare tot ce li se pare suspect. Aceste ziduri ascund nu doar reşedinţe oficiale afgane sau internaţionale, ci şi oaze private de un lux orbitor, demn de palatele Şeherezadei, aparţinând „lorzilor” sau oamenilor politici locali. Dominante sunt însă campurile NATO ale Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Securitate – ISAF, amplasate, majoritatea, în „zona verde”, protejată de un păienjeniş de şicane, bariere, puncte de control şi contraforţi de beton. Cu toate acestea, nici aici securitatea nu este deplină: nu demult, un camion burduşit cu explozibil a fost descoperit şi neutralizat la timp, după ce talibanii îl parcaseră chiar lângă unul dintre zidurile exterioare ale bazei comandamentului central al ISAF. <
Viaţa însă merge mai departe, iar în ochii afganilor şi chiar ai copiilor nu descoperi nici o urmă de tristeţe: mâncând te miri ce, murdari şi adesea roşi de diverse infecţii, majoritatea analfabeţi, acoperiţi de praf, poate pentru că nu sunt conştienţi că viaţa poate fi şi altfel, ei sunt fericiţi. Onoarea este mai importantă şi mai preţioasă pentru afgani decât multe alte trebuinţe omeneşti primare, celebra piramidă a nevoilor umane elaborată de Maslow nemaifiind valabilă. Dacă un european va căuta în primul rând a-şi asigura protecţia fizică, hrana, adăpostul, afganul nu se va putea priva de păstrarea demnităţii şi evitarea ruşinii.
Tot în sfera manifestării respectului de sine şi a prestigiului se înscrie şi ospitalitatea afgană: a refuza un ceai, un cadou, ceva de mâncare din partea unei gazde afgane este echivalentul unei mari jigniri, a unei dureroase ofense. Chiar şi negocierea preţului oricărui lucru expus spre vânzare în omniprezentele şi atât de pitoreştile bazaruri se înscrie în parametrii aceleiaşi mentalităţi: preţul real este jumătate sau două treimi din preţul cerut iniţial, dar timpul şi energia cheltuită de client pentru negociere este o dovadă a acordării respectului cuvenit negustorului cu care va bate palma în cele din urmă. Hi Romania… my friend… come… good business for you… no business for me… în fond, în bazar, vânzarea-cumpărarea este o bucurie şi nu o corvoadă. Singura problemă pentru un european în a nu-i ofensa pe localnici este de a-şi cenzura reţinerea în a da mâna cu negustorii afgani, care evident că nu se mai spă- laseră de foarte, foarte multă vreme. în rest, occidentalii sunt fericiţi să cumpere pentru doar câteva zeci de dolari bijuterii de argint cu pietre semipreţioase, decoraţii sovietice, flinte sau pumnale de secol 19 contrafăcute, scurte de piele întoarsă sau seturi de pahare şi ceşti din granit.
Manele cenzurate de moravuri islamice
La numai cinci ani după căderea regimului taliban, în Kabul funcţionează trei televiziuni, din care două private. Acum cinci ani televiziunea era interzisă cu desâvârşire de talibani, astăzi unul dintre cele mai cerute videoclipuri este cel al Mariei Vass în duet cu Copilu de Aur, Cine e inima mea? Dansul este cam senzual, drept care secvenţele cu prim-planuri de burice goale şi unduitoare sau decolteuri prea generoase au fost cenzurate pentru a nu ofensa bunele moravuri islamice afgane; în schimb ritmul, tonul, îmbrăcămintea, atitudinea maneliştilor au fost entuziast îmbrăţişate de publicul afgan, chiar dacă nu înţelegeau o iotă din textul cântat. ToloTV a fost lansată în 2004 de o familie de tineri afgani crescuţi şi educaţi în Australia, fiind în prezent pentru Afganistan ceea ce a fost ProTV pentru România la mijlocul anilor ’90; este însă foarte posibil ca programele sale de ştiri şi divertisment, extrem de îndrăzneţe pentru mentalitatea şi moravurile acestei ţări islamice bătute de soartă, să nu mai fie tolerate prea multă vreme chiar de către pro-occidentalul regim al lui Hamid Karzai. în bazarurile afgane însă sunt expuse la vânzare ultimele filme hollywoodiene, iar cea mai mare parte a tineretului provenind din clasa conducătoare a Afganistanului este extrem de emancipat (fete vorbind o engleză corectă, fără burqua, cu telefon mobil, utilizatoare de calculator şi chiar cochete în îmbrăcăminte), fapt care pe termen mediu ar putea crea o presiune modernizatoare capabilă să învingă rezistenţa conservator-tradiţională afgană. Aceasta însă nu se va întâmpla nici mâine şi nici poimâine, tot aşa cum nici prezenţa celor peste 35.000 de militari NATO (din care peste 850 români) în Afganistan nu va înceta prea curând.
