Scriitorii fără talent îi fac pe cititori să râdă când vor să-i facă  să plângă şi îi fac să plângă când vor să-i facă  să râdă.  Ei pierd controlul  asupra producerii emoţiilor, iar agitaţia  lor inutilă devine un spectacol hilar.

Un tânăr,  Eugen  Cazan,  este autorul unui volum de versuri cu un titlu romantic, Înapoi la stele.  Înainte de a deschide cartea  poţi să crezi că în cuprinsul ei vei găsi variante ale unuia şi aceluiaşi îndemn: nu vă mai ocupaţi de probleme mărunte, ridicaţi privirea spre cer!

Dar  în cele 82 de  pagini  ale volumului se află  cu  totul  altceva  şi  anume, o  colecţie  de absurdităţi:

„Tu  vii  şi-aduci la om  acasă/  Lovituri şi recompense,/ Îl faci să-şi  uite  pălăria/ Iubita şi-osteneala”;

„Du-te  la toţi/ Dar  nu  la mine,/ Căci am prea  multe  veşnicii/ Ce le-am  ascuns  într-un sertar”;

„Tresari  fecioară  când  auzi/ Cum  strig  în trupu-ţi de  mătase,/ O  mână  moale-i  tot  ce vreau”.

Uneori,   poeme întregi   sunt  obscure. Din cele scrise ceva mai clar înţelegem că autorul ar vrea  să trăiască frumos şi că totul  se împotriveşte  acestei  aspiraţii. Drept  urmare, poemele obscure le înţelegem ca pe un fel de tânguială a unui învins.  Dar şi această  interpretare a noastră  cade  repede din  cauza   unor   consideraţii năstruşnice:

„Sunt zile frânte  din tipar/ Ce-mi par la fel de  lungi/  Precum un  an  prea  încărcat/ De rolul  ce-i acord;/ Şi-am clipe ce speriate sunt/ De starea Eu-lui ce îl măsor,/ De-ar vrea minutul să rămână/ Doar martor la ce nu se-ntâmplă,/ El vrea s-apese  ridul/ Ce grijuliu  apare,/ Şi firului îi dă nuanţa/ Ce mie nu-mi convine.”;

„Se-ncurca aţa/  Secunda strigă  speriată/ După destin;/ Mi-am aşezat  destinul la gât”.

Unele  scene  descrise de  tânărul poet  provoacă hilaritate. Iată un exemplu:

„Plouă  cu bani!/ Melcii fug de teamă,/ Ce zgomot!/ Omul  aleargă după ei;/ Pe cine  să aleagă,/ Tot  drumul este  plin/ De  resturi;/ Totul se-aşază,/ Melcii nu vor bani”.

Melci  care  fug,  melci  care  nu  vor  bani  – mare  comedie!  Că nu  vor  bani  e foarte  bine. Dar că fug ar trebui să ne îngrijoreze. Nu vom mai putea spune niciodată despre cineva  că se mişcă încet ca melcul.

*

Suava poetă Maria Banuş, care s-a remarcat înainte de război printr-un volum de versuri de o senzualitate îndrăzneaţă, Ţara fetelor, a devenit  după instaurarea comunismului o propagandistă încruntată şi  înfricoşătoare.  Participând, în calitate  de corespondent al al ziarului Scînteia, la procesul intentat aşa-zişilor sabotori ai lucrărilor de la canalul Dunăre-Marea Neagră, ea scria că pedeapsa cu moartea pentru  aceşti  inculpaţi i se părea prea  uşoară. În

1955, poeta  a publicat un volum de versuri cu un titlu de o grandilocvenţă ridicolă,  Ţie-ţi vorbesc, Americă! Dacă vrem  să ne amuzăm, ne-o putem  imagina pe  Maria   Banuş  stând bine înfiptă în pământul Europei de Est şi adresându-se,  cu o voce  autoritară, ţării  de  pe  malul celălalt al Atlanticului:

„Ţie-ţi vorbesc,  Americă! Ţie-ţi vorbesc,  Americă! Ţie-ţi vorbesc,  Americă!”

Autoarea are  grijă  să  precizeze că  nu  se adresează  întregii Americi,   întrucât există  o parte  a acestei imense  ţări cu care poeta  comunistă nu catadicseşte să stea de vorbă:

„Nu  cu America pumnului şi a linşajului,/ nu  cu patroana crimelor şi a orgiilor,/ nu  cu vrăjitoarea ce mână  sabatul drăcesc/ al miliardelor,/ ci cu tine,/ Americă simplă, vorbesc.” Invectivele acestea tari „America pumnului şi a linşajului”, „patroana crimelor şi a orgiilor” n-au nici o legătură cu ideea  de poezie.  Ele fac parte  din retorica rechizitorială a epocii folosită împotriva  Occidentului demonizat  de  ţările comuniste.

Maria  Banuş  se adresează deci  oamenilor simpli din America, singurii care merită atenţia ei, cu scopul de a le face educaţie politică.  Ea le explică naivilor americani că liderii  lor vor să-i târască într-un război  cumplit, sub pretextul – mincinos – că Europa reprezintă pentru ei un pericol.  Convingerea autoarei că poate,  de una singură,   să  deschidă ochii  unei  ţări  întregi induse în eroare  este o dovadă de megalomanie. Astăzi  povestea ne amuză, dar  la vremea respectivă avea ceva terifiant:

„O, Americă simplă!/ Minciuna s-a-ncolăcit  în  jurul  tău/ şi  tu  n-o  simţi./ Minciuna se-aşază ca oaspe,/ la tine,  la cină,/ mănâncă din  vasele  tale/ şi  tu  n-o  vezi./ La  temelia căminului tău/  îşi cloceşte  ea  puii/ şi tu  nu ştii./ Sub căpătâiul copiilor  tăi/ zace  minciuna/ şi tu nu te cutremuri.”

Din fericire, America simplă, ca şi cea complicată,   ignora pe  atunci   tirada tenebroasă a Mariei Banuş şi îşi vedea de treabă.

 

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2012 Tweet

Wednesday, November 7th, 2012 at 11:51 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed