Scriitorii fără talent îi fac pe cititori să râdă când vor să-i facă să plângă şi îi fac să plângă când vor să-i facă să râdă. Ei pierd controlul asupra producerii emoţiilor, iar agitaţia lor inutilă devine un spectacol hilar.
Un tânăr, Eugen Cazan, este autorul unui volum de versuri cu un titlu romantic, Înapoi la stele. Înainte de a deschide cartea poţi să crezi că în cuprinsul ei vei găsi variante ale unuia şi aceluiaşi îndemn: nu vă mai ocupaţi de probleme mărunte, ridicaţi privirea spre cer!
Dar în cele 82 de pagini ale volumului se află cu totul altceva şi anume, o colecţie de absurdităţi:
„Tu vii şi-aduci la om acasă/ Lovituri şi recompense,/ Îl faci să-şi uite pălăria/ Iubita şi-osteneala”;
„Du-te la toţi/ Dar nu la mine,/ Căci am prea multe veşnicii/ Ce le-am ascuns într-un sertar”;
„Tresari fecioară când auzi/ Cum strig în trupu-ţi de mătase,/ O mână moale-i tot ce vreau”.
Uneori, poeme întregi sunt obscure. Din cele scrise ceva mai clar înţelegem că autorul ar vrea să trăiască frumos şi că totul se împotriveşte acestei aspiraţii. Drept urmare, poemele obscure le înţelegem ca pe un fel de tânguială a unui învins. Dar şi această interpretare a noastră cade repede din cauza unor consideraţii năstruşnice:
„Sunt zile frânte din tipar/ Ce-mi par la fel de lungi/ Precum un an prea încărcat/ De rolul ce-i acord;/ Şi-am clipe ce speriate sunt/ De starea Eu-lui ce îl măsor,/ De-ar vrea minutul să rămână/ Doar martor la ce nu se-ntâmplă,/ El vrea s-apese ridul/ Ce grijuliu apare,/ Şi firului îi dă nuanţa/ Ce mie nu-mi convine.”;
„Se-ncurca aţa/ Secunda strigă speriată/ După destin;/ Mi-am aşezat destinul la gât”.
Unele scene descrise de tânărul poet provoacă hilaritate. Iată un exemplu:
„Plouă cu bani!/ Melcii fug de teamă,/ Ce zgomot!/ Omul aleargă după ei;/ Pe cine să aleagă,/ Tot drumul este plin/ De resturi;/ Totul se-aşază,/ Melcii nu vor bani”.
Melci care fug, melci care nu vor bani – mare comedie! Că nu vor bani e foarte bine. Dar că fug ar trebui să ne îngrijoreze. Nu vom mai putea spune niciodată despre cineva că se mişcă încet ca melcul.
*
Suava poetă Maria Banuş, care s-a remarcat înainte de război printr-un volum de versuri de o senzualitate îndrăzneaţă, Ţara fetelor, a devenit după instaurarea comunismului o propagandistă încruntată şi înfricoşătoare. Participând, în calitate de corespondent al al ziarului Scînteia, la procesul intentat aşa-zişilor sabotori ai lucrărilor de la canalul Dunăre-Marea Neagră, ea scria că pedeapsa cu moartea pentru aceşti inculpaţi i se părea prea uşoară. În
1955, poeta a publicat un volum de versuri cu un titlu de o grandilocvenţă ridicolă, Ţie-ţi vorbesc, Americă! Dacă vrem să ne amuzăm, ne-o putem imagina pe Maria Banuş stând bine înfiptă în pământul Europei de Est şi adresându-se, cu o voce autoritară, ţării de pe malul celălalt al Atlanticului:
„Ţie-ţi vorbesc, Americă! Ţie-ţi vorbesc, Americă! Ţie-ţi vorbesc, Americă!”
Autoarea are grijă să precizeze că nu se adresează întregii Americi, întrucât există o parte a acestei imense ţări cu care poeta comunistă nu catadicseşte să stea de vorbă:
„Nu cu America pumnului şi a linşajului,/ nu cu patroana crimelor şi a orgiilor,/ nu cu vrăjitoarea ce mână sabatul drăcesc/ al miliardelor,/ ci cu tine,/ Americă simplă, vorbesc.” Invectivele acestea tari „America pumnului şi a linşajului”, „patroana crimelor şi a orgiilor” n-au nici o legătură cu ideea de poezie. Ele fac parte din retorica rechizitorială a epocii folosită împotriva Occidentului demonizat de ţările comuniste.
Maria Banuş se adresează deci oamenilor simpli din America, singurii care merită atenţia ei, cu scopul de a le face educaţie politică. Ea le explică naivilor americani că liderii lor vor să-i târască într-un război cumplit, sub pretextul – mincinos – că Europa reprezintă pentru ei un pericol. Convingerea autoarei că poate, de una singură, să deschidă ochii unei ţări întregi induse în eroare este o dovadă de megalomanie. Astăzi povestea ne amuză, dar la vremea respectivă avea ceva terifiant:
„O, Americă simplă!/ Minciuna s-a-ncolăcit în jurul tău/ şi tu n-o simţi./ Minciuna se-aşază ca oaspe,/ la tine, la cină,/ mănâncă din vasele tale/ şi tu n-o vezi./ La temelia căminului tău/ îşi cloceşte ea puii/ şi tu nu ştii./ Sub căpătâiul copiilor tăi/ zace minciuna/ şi tu nu te cutremuri.”
Din fericire, America simplă, ca şi cea complicată, ignora pe atunci tirada tenebroasă a Mariei Banuş şi îşi vedea de treabă.