Un mare violoncelist italian împreună cu Euterpe invită restul muzelor într-un laborator. Iar pe noi, să experimentăm bucuria unei muzici altfel.

Pe violoncelul său „Maggini”, din secolul XVII, au cântat cândva Benedetto Mazzacurati şi Franco Rossi.

Mario Brunello este un vio­loncelist neliniştit. Sigur, este şi unul dintre cei mai bine cotaţi ar­tişti ai momentului, cu o carieră temeinic consolidată în nume­roasele sale colaborări cu marii di­rijori şi marile orchestre ale lumii. Brunello este însă mai mult decât primul italian care a câştigat râv­nitul Concurs Ceaikovski de la Moscova şi nici nu se mulţumeşte să inoveze în termenii uzuali ai in­terpretării unor piese clasice ce­lebre, aşa cum s-a întâmplat re­cent la Barbican unde, sub ba­gheta dirijorului Valery Gergiev, aflat la conducerea London Sym- phony Orchestra, a oferit o in­terpretare a concertului pentru violoncel nr. 2 de Şostakovici considerată „revelatoare”. The Independent scrie: „Mario Bru- nello nu este foarte cunoscut în Marea Britanie, dar ar trebui să fie.

Compus pe vremea când Şosta­kovici începea să cedeze în faţa problemelor de sănătate şi de­presie, concertul este dificil, dar căutând printre sfaturile marelui său maestru, Mstislav Rostro- povici, Brunello a găsit o cheie pentru misterele operei, fapt ce i-a permis să scoată în evidenţă ca­lităţile lirice şi eroice, conducând astfel orchestra cu un ton nobil. Solo-ul – Sarabanda de Bach – a fost glorios.” Presa americană elogiază aceeaşi interpretare, care aduce dramaticul într-un registru mai viu, vecin cu al povestirilor lui Gogol, citite însă, paradoxal, ca o metaforă a morţii. Neliniştea artistului, despre care vorbesc, nu este anxietate – de care, Slavă Ce­rului, îl fereşte spiritul său italian – ci neastâmpăr, răzvrătire îm­potriva normelor şi limitelor care clasifică şi închid muzica în ge­nuri, stiluri fixe, numa’ bune de a fi orânduite într-o istorie obe­dientă a muzicii lumii. Un nea­stâmpăr care îi acaparează o mare parte din timp, implicându-l în proiecte multi-arte, dezvoltate la confluenţa muzicii cu literatura, filosofia, ştiinţa şi teatrul. Sunt spectacole-concert în care intro­duce repertoriul tradiţional în concepte multi-media care in­clud şi influenţe ale unor culturi diverse, performate cu mare suc­ces de public, alături de alţi cele­bri non-conformişti: Uri Caine, Paolo Fresu, Margherita Hack, Moni Ovadia şi Vinicio Capos- sela. Prin aceste noi căi de co­municare a mesajului artistic, Brunello încearcă să atragă acel public încă rezistent la clasic, prin mixul de sunet, imagine şi cuvânt.

Împreună cu Orchestra d’Archi Italiana, pe care a creat-o în 1994, Brunello duce în lume spiritul italian.

Brunello trece dincolo de muzica clasică, atasându-i varii expresii artis­tice, capabile să atragă un public mai larg.

O mare parte dintre ma­nifestările de acest gen se desfă­şoară sub semnul experimentului, mo-iv pentru care şi locaţia a fost aleasă într-o fabrică dezafec­tată, din orăşelul său natal, Castelfranco Veneto, numită – cum altfel? – laborator. Laboratorul „Antiruggine” (în italiană, anti-ru- gină) este locul în care iubitorii ar­tei sunt invitaţi să-şi păstreze spiritul mereu treaz, sub motto- ul „Nu-ţi lăsa mintea să rugi­nească”. Ne vom bucura de Bru- nello şi experimentele sale artis­tice în această toamnă, când este invitat la Festivalul Enescu, în ca­drul seriei World Music, o cate­gorie nou introdusă, care îşi pro­pune să transmită că modern, sau mai precis contemporan, în­seamnă viu, altfel, cosmopolit; că tradiţia şi inspiraţia nudă se întâl­nesc pentru a revela esenţa. Mu­zica din jurul nostru atrage prin istorii fruste ale timpului pre­zent, în dialecte numeroase, toa­te însă cu acelaşi mesaj: muzica este un limbaj universal, cataliza­tor de sentimente, idei şi pasiuni.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Wednesday, August 24th, 2011 at 6:18 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed