Un mare violoncelist italian împreună cu Euterpe invită restul muzelor într-un laborator. Iar pe noi, să experimentăm bucuria unei muzici altfel.
Pe violoncelul său „Maggini”, din secolul XVII, au cântat cândva Benedetto Mazzacurati şi Franco Rossi.
Mario Brunello este un violoncelist neliniştit. Sigur, este şi unul dintre cei mai bine cotaţi artişti ai momentului, cu o carieră temeinic consolidată în numeroasele sale colaborări cu marii dirijori şi marile orchestre ale lumii. Brunello este însă mai mult decât primul italian care a câştigat râvnitul Concurs Ceaikovski de la Moscova şi nici nu se mulţumeşte să inoveze în termenii uzuali ai interpretării unor piese clasice celebre, aşa cum s-a întâmplat recent la Barbican unde, sub bagheta dirijorului Valery Gergiev, aflat la conducerea London Sym- phony Orchestra, a oferit o interpretare a concertului pentru violoncel nr. 2 de Şostakovici considerată „revelatoare”. The Independent scrie: „Mario Bru- nello nu este foarte cunoscut în Marea Britanie, dar ar trebui să fie.
Compus pe vremea când Şostakovici începea să cedeze în faţa problemelor de sănătate şi depresie, concertul este dificil, dar căutând printre sfaturile marelui său maestru, Mstislav Rostro- povici, Brunello a găsit o cheie pentru misterele operei, fapt ce i-a permis să scoată în evidenţă calităţile lirice şi eroice, conducând astfel orchestra cu un ton nobil. Solo-ul – Sarabanda de Bach – a fost glorios.” Presa americană elogiază aceeaşi interpretare, care aduce dramaticul într-un registru mai viu, vecin cu al povestirilor lui Gogol, citite însă, paradoxal, ca o metaforă a morţii. Neliniştea artistului, despre care vorbesc, nu este anxietate – de care, Slavă Cerului, îl fereşte spiritul său italian – ci neastâmpăr, răzvrătire împotriva normelor şi limitelor care clasifică şi închid muzica în genuri, stiluri fixe, numa’ bune de a fi orânduite într-o istorie obedientă a muzicii lumii. Un neastâmpăr care îi acaparează o mare parte din timp, implicându-l în proiecte multi-arte, dezvoltate la confluenţa muzicii cu literatura, filosofia, ştiinţa şi teatrul. Sunt spectacole-concert în care introduce repertoriul tradiţional în concepte multi-media care includ şi influenţe ale unor culturi diverse, performate cu mare succes de public, alături de alţi celebri non-conformişti: Uri Caine, Paolo Fresu, Margherita Hack, Moni Ovadia şi Vinicio Capos- sela. Prin aceste noi căi de comunicare a mesajului artistic, Brunello încearcă să atragă acel public încă rezistent la clasic, prin mixul de sunet, imagine şi cuvânt.
Împreună cu Orchestra d’Archi Italiana, pe care a creat-o în 1994, Brunello duce în lume spiritul italian.
Brunello trece dincolo de muzica clasică, atasându-i varii expresii artistice, capabile să atragă un public mai larg.
O mare parte dintre manifestările de acest gen se desfăşoară sub semnul experimentului, mo-iv pentru care şi locaţia a fost aleasă într-o fabrică dezafectată, din orăşelul său natal, Castelfranco Veneto, numită – cum altfel? – laborator. Laboratorul „Antiruggine” (în italiană, anti-ru- gină) este locul în care iubitorii artei sunt invitaţi să-şi păstreze spiritul mereu treaz, sub motto- ul „Nu-ţi lăsa mintea să ruginească”. Ne vom bucura de Bru- nello şi experimentele sale artistice în această toamnă, când este invitat la Festivalul Enescu, în cadrul seriei World Music, o categorie nou introdusă, care îşi propune să transmită că modern, sau mai precis contemporan, înseamnă viu, altfel, cosmopolit; că tradiţia şi inspiraţia nudă se întâlnesc pentru a revela esenţa. Muzica din jurul nostru atrage prin istorii fruste ale timpului prezent, în dialecte numeroase, toate însă cu acelaşi mesaj: muzica este un limbaj universal, catalizator de sentimente, idei şi pasiuni.
