I Cum aţi petrecut acea zi?

• Se anunţa o zi frumoasă, am spus-o şi în cartea Lichidatorii… Mi-o aduc foarte bine amin­te. Era o zi caldă, eram în vacanţă, în anul III deja. Fusesem invitaţi mai mulţi colegi studenţi la Odette Pătraşcu, ce locuia în casa elegantă dintre bulevardul Lascăr Catargiu şi Căderea Bastiliei, fost I.G. Duca… Acum este renovată clădirea. Acolo, la parter, aveam pregătit un ceai, cu dans, cu discuri… Ne pregăteam de o petrecere cel puţin toată seara. Pe la 5 şi ceva, poate şi jumătate, cineva a deschis radioul şi am auzit anunţat insistent că în curând se va da un comunicat important pentru ţară. Bineînţeles că în condiţiile astea n-am mai pus muzică sau a rămas undeva în surdină şi… nu ne-am dat seama ce poate să fie. Aici e partea stranie, că auzisem şi noi, cât eram de tineri, de posibilitatea abdicării Regelui – se discuta în Bucureşti – dar nu era iminent, dimpotrivă, noi aveam o părere exact inversă atunci pentru că Regele se întorsese de câteva zile şi întoarcerea a fost ca un sentiment de uşurare – s-a întors, înseamnă că – poate că lumea azi nu pricepe – înseamnă că lucrurile sunt încă normale, atâta vreme cât îl ştim că este acolo sus, în fruntea statului român, cu toate desfăşurările dramati­ce din anul respectiv. Şi atunci când ni s-a anunţat: s-a citit la radio, fireşte, actul abdicării, redactat cu grijă şi în cele mai mici amănunte de către guvern – nu ştiam nici un detaliu că ar fi fost forţat să semneze, am constatat a doua zi privind afişele din oraş că actul este semnat într-adevăr de Majestatea Sa… Am rămas pier­duţi, a fost ca o lovitură de măciucă, nu ne venea să credem – cum e posibil – apoi repe- tându-se şi proclamaţia guvernului, şi cu reto­rica respectivă de la radio, după o jumătate de oră ne-am dumirit. Ştiu că unul dintre noi, un coleg de la Politehnică, Toni, parcă, a ridicat paharul şi a spus să ne gândim la întoarcerea Majestăţii Sale în România… Atâta tot… Apoi ne-am împrăştiat, ne-am dus acasă. Am înţeles că nu vom mai face nici dans… Nimica. În seara aceea îl aşteptam pe tata, care se întorcea de la Predeal cu trenul. L-am aşteptat la gară. Sigur că în tren se auzise – era cam 6 jumătate – 7 şi m-a întrebat: E adevărat? Da, i-am răspuns, şi i-am povestit pe scurt ce auzisem noi la Odette Pătraşcu. Stătea pe gânduri în timp ce mer­geam pe jos de la gară la locuinţa noastră din Berzei 47 şi îl auzeam cum murmura: Cum e posibil? Cum e posibil? Nu îi venea să creadă. Trebuie înţeles că Regele era un simbol pentru noi. Nu numai un simbol, dar şi un fel de garanţie psihică, sufletească – el e acolo, şi atâta vreme cât e acolo, avem o şansă ca să ducem mai departe, în anumite condiţii, o viaţă nor­mală. În momentul în care el a dispărut, a fost scos forţat de pe scenă, abia atunci am realizat că vine altceva, nu ştiam exact ce vine… Era sfârşitul unei întregi epoci. Şi pe urmă am simţit-o din plin…

Licenţiat în istorie în 1950, doctor în ştiinţe istorice din 1968, profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie, membru titular al Academiei Române din 2001 (membru corespon­dent din 1990). A publicat sute de articole ştiinţifice şi mai multe lucrări de istorie contemporană.

I Cred că a fost unul dintre cele mai triste re- velioane pe care le-aţi trăit.

• A fost unul dintre cele mai triste şi pe urmă, ca o reacţie, foarte curios, pentru că eram toţi invitaţi, am mers toţi pe la revelioane. Am mers toţi pentru că, aşa cum spunea atunci un domn altcuiva – mi s-a relatat şi mie – Măi, nu ştim când vom mai avea un revelion cum trebuie. Din moment ce totul e pregătit, măcar hai să încercăm să-l petrecem. Evident că la revelion s-a difuzat mesajul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituită în ziua aceea, către poporul român, cu toată retorica şi bla- bla-ul despre ce bunătăţi ne aşteaptă în cadrul noii orânduiri… Dar lumea a mâncat, a dansat, viaţa mergea înainte, pentru că după aceea va fi din ce în ce mai greu să mănânci şi să dan­sezi.

I De ce credeţi ca se foloseşte în sprijinul ex­plicării caracterului forţat al abdicării, imaginea pistolului? Pentru a genera un dramatism suplimentar?

• E o imagine care poate fi mai repede înţeleasă, prinsă de către cei care ascultă… De fapt, pistolul era aşa: erau trupele Tudor Vladi- mirescu, care ocupaseră poziţii la palat, nu nu­mai prin faţă, dar şi în spate, în partea de gră­dină care coboară către Bulevardul Aviatorilor, pe atunci Şoseaua Jianu; era garda palatului care a fost schimbată după intrarea regelui, erau telefoanele tăiate… Regele a cerut un ră­gaz pentru a examina actul abdicării şi guver­nanţii noştri, Groza şi Dej, i-au dat o jumătate de oră. Retrăgându-se într-o altă cameră şi citind actul abdicării, s-a uitat pe fereastră, a văzut militarii înarmaţi cu pistoale mitralieră, a ridicat receptorul telefonului şi a constatat că era mort, tăiat… Încât tot actul acesta s-a petre­cut ca în stare de asediu… Sigur, dacă spui de pistol, lumea pricepe mai repede. Şi avem şi o dovadă în sensul acesta pentru că, în 1961, în decembrie, de revelion, Emil Bodnăraş a evo­cat actul abdicării, după 13 ani, şi a vorbit chiar aşa, citez: „înarmat era el cu partea teoretică, adică Gheorghiu-Dej, iar pentru partea practi­că i-am dat un pistol în mână, putea să-l bage în buzunar, şi i-am dat unul mai mic să-l dea şi lui Petru Groza.” Şi tot Bodnăraş adaugă: „de fapt luase toate măsurile organizatorice – parti­dul adică – până în cele mai mici amănunte, ca nici o vrabie să nu poată scăpa observaţiei noastre…” Vasăzică pistolul a existat şi în reali­tate, dar evident că nu a fost folosit.

I De ce este evocat acest moment iar şi iar după atâta vreme?

• În scopuri politice. Este modul cel mai potrivit sau cel mai uşor pentru a suci minţile oamenilor. Toată lumea ştie de abdicare acum, chiar dacă nu cunoaşte nici un amănunt, dar ştie că Regele a fost silit să abdice şi atunci folo­sesc un eveniment cunoscut de toţi ca să declanşeze o reacţie politică azi. E modul cel mai simplu ca să înşeli opinia publică. N-are nici o legătură abdicarea cu ceea ce se întâmplă astăzi, dar ca mijloc propagandistic sau pentru a stârni interesul opiniei publice este foarte lim­pede… Dacă mai adaug la acest act al abdicării şi un calificativ – aşa cum s-a spus că a fost un act de trădare – atunci am declanşat în întreaga opinie publică precum şi în mass-media tipări­tă şi audio-vizuală o reacţie puternică, dar care reacţie, de această dată, este în favoarea monar­hului, pentru că în condiţiile pe care le-am des­cris, în imposibilitatea de a reacţiona faţă de abdicare, evident că nu e vorba de trădare, e vorba de un act impus cu forţa de cineva din afară.
  

  Citeste urmatoarea pagina: 1 2 3 4

  Taguri: nr. 7 / iulie 2011
  Tweet

  Thursday, July 7th, 2011 at 4:03 pm, DOSAR, RSS feed