Regele Mihai I a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947

I Considera]i că poporul român nu îşi asu­mă istoria, aşa cum a fost?

• Ba şi-o asumă, dar, ştiţi, sunt câteva clişee de acest gen care se repetă. În primul rând, sunt specialiştii care exploatează orice trăsătură negativă, orice pată din trecut, o exploatează ca să supraîncarce şi să arate că acest popor nu a făcut nimic bun. Asta este deja o specialitate a câtorva hiene intelectuale şi hiene ale istoriei… Şi ultimul exemplu cu adevărat detestabil este un titlu apărut într-o revistă de specialitate în care autorul se întreabă dacă Avram Iancu a fost un erou sau un criminal. Sunt lucruri de negândit aproape, de negândit pentru o minte normală, dar, în sfârşit, aceştia sunt oamenii… Ăştia pe de o parte. Pe de altă parte, ni se tot reproşează că nu ne asumăm istoria. Ba da, noi ne-am asumat-o şi-n timpul din urmă, în ultimii 20 de ani, profesioniştii, oamenii de meserie, au căutat să explice o mulţime de ele­mente. Dar sunt unii total intransigenţi pentru care, dacă nu interpretezi istoria aşa cum vor ei, atunci înseamnă că dintr-o dată nu îţi asumi istoria… În al treilea rând, mai sunt şi politicie­nii care habar n-au istorie şi care din motive propagandistice, ca să placă şi cercurilor din afară, repetă aşa prosteşte: să ne asumăm isto­ria. Nu, noi ne-am asumat-o şi o lămurim trep­tat, fireşte, nu aşa cum vor unii sau alţii, ci aşa cum ne arată documentele pe care le avem la dispoziţie. Şi aceste documente uneori nu slu­jesc deloc interesele unei partide sau altei par­tide sau interese din afară.

I De ce planează încă misterul asupra des­făşurării exacte a acţiunilor din ziua de 30 decembrie şi chiar a celor din ziua prece­dentă?

• Nu cred că există mister. Se cunosc lucru­rile generale, în detalii… Nu ştiu că mai există în afară de Majestatea Sa supravieţuitori care să explice… Despre 29 decembrie se ştie de telefonul dat de Petru Groza regelui, aflat la Sinaia, căruia i-a spus pe un ton cam imperativ şi neobişnuit că avem de discutat afaceri de familie – este expresia folosită de premier -, că regele a crezut că este vorba de logodna sa cu principesa Ana de Bourbon-Parma, că aceeaşi părere o avea şi Mircea Ionniţiu şi fratele lui şi tatăl lor aici la Bucureşti, ca atare, mai mult decât atâta nu cred că există altceva pentru 29. Şi nu avem nici o informaţie că ei bănuiau altceva. Şi mai bănuiau ceva, că guvernul o să-i ceară suveranului să renunţe la mareşalul pala­tului, Dumitru Negel, care fusese pentru scur­tă vreme în guvernul Antonescu în 1941, înain­te de intrarea noastră în război. Ştim că Regele a condus el personal maşina de la Sinaia până la Bucureşti, că atunci când a intrat în Palatul Elisabeta era încă garda palatului, cel puţin la vedere… Asta era tot. Şi după aceea cunoaştem detaliile acestei întrevederi de la miezul zilei, Groza, Dej şi Regele în prezenţa Reginei- mamă. Regele, de fapt, a descris această întâl­nire în cartea pe care Arthur Gould Lee a scris-o – Coroana împotriva secerii – o carte des­pre domnia Regelui Mihai şi în special despre cele petrecute între 23 august 1944 şi 30 decem­brie 1947, pe baza mărturiilor şi documentelor adunate, precum şi pe baza întrevederilor cu Majestatea Sa. Astfel doar detalii să mai rămâ­nă necunoscute, în rest… Mai mult, avem şi o scrisoare foarte bună, publicată deja, a fratelui lui Mircea Ionniţiu, care a plecat şi el cu trenul regal şi care a scris o lungă misivă, o lungă rela­tare, despre călătoria Regelui până la Lausanne… Deci nu mai există nici un mister pe lucrurile esenţiale. Dar sigur că lumea ar dori să afle amănunte care n-au existat. Cei igno­ranţi spun: am auzit eu că ar mai fi nişte documente care nu s-au dat publicităţii şi care ar aduce elemente noi… E o manie acum şi cum la istorie se pricepe oricine…

Cel mai recent volum apărut al profesorului Giurescu: „Lichidatorii. România în 1947″, publicat în 2010 La Editura Enciclopedica

I Domnule profesor, o ultimă întrebare, care nu este legată de Majestatea Sa şi de abdicare: Credeţi că ultimele evenimente fe­ricite care au avut loc în familiile domni­toare din Spania, Danemarca, Suedia, Marea Britanie şi acum din Monaco vor ge­nera o nouă imagine a caselor monarhice europene, le vor mări notorietatea?

• Cred că este spre binele instituţiei monarhice. Dacă m-aţi întrebat, vă rog să con­semnaţi chiar, în calitate de istoric, consider că monarhia constituţională este forma cea mai potrivită pentru România, o spun acum, am spus-o şi înainte, acum 10 ani… Dar acum sunt din ce în ce mai convins şi vă pot da şi argu­mente de om de ştiinţă, nu numai sentimenta­le. În al doilea rând, aceste căsătorii, care au avut loc între un membru al unei familii rega­le şi un commoner, cum spun britanicii, o per­soană din lumea obişnuită, sunt spre binele atât al instituţiei cât şi al apropierii între casele regale şi supuşii lor. E o înnoire a instituţiei monarhice cu persoane potrivite, aceste căsă­torii sunt între oameni tineri, în afară de Monaco, unde principele este un pic mai matur… Imaginea tinereţii place, este extraor­dinară. Sunt evenimente sociale, dar şi popu­lare. Mai văd un argument, ţările unde monar­hia este prezentă sunt ţări stabile. În plus, în ţările republicane nu există un preşedinte neutru, pentru mine, este un preşedinte care formal poate şi-a dat demisia din partid, dar în SUA sau Franţa nici măcar… Câteodată aceşti preşedinţi caută să fie echidistanţi, alteori nici nu se jenează să pună în aplicare programul partidului respectiv. Monarhia nu are nevoie de legitimitate, pentru că o are. Prin transmisie directă din generaţie în generaţie. Apoi nu guvernează, ci domneşte, nu se amestecă în treburile zilnice de guvernare ale unei ţări, ele sunt lăsate pe seama guvernului format de majoritatea politică… În al treilea rând, este un arbitru. Să nu uităm încercarea de lovitură de stat din Spania de acum mai mult de un dece­niu, unde Juan Carlos a intervenit eficient cu priceperea şi autoritatea sa morală. Pentru noi, o spun cu toată convingerea, monarhia consti­tuţională, aşa cum era ea consemnată în Constituţia din 1866 şi cea din 1923, este cea mai bună soluţie pentru România în situaţia actuală şi care ar deschide o perspectivă de mai multă linişte şi dezvoltare. O singură dată a greşit monarhul, Carol II, când a vrut să fie şi jucător, ca să folosesc o expresie la modă, prin Constituţia din 1938 şi domnia autoritară pe care a instituit-o. Şi a plătit-o cu tronul în doi ani de zile.

I Vă mulţumesc mult, domnule profesor.

Taguri: nr. 7 / iulie 2011 Tweet

Thursday, July 7th, 2011 at 4:03 pm, DOSAR, RSS feed